BÂRFELI, ZVONURI ŞI MINCIUNI

 

Săptămâna trecută, am văzut, la Teatrul Naţional, comedia „Bârfe, zvonuri şi minciuni” a dramaturgului american Neil Simon, acelaşi care a scris şi „Desculţ în parc”, după care s-a făcut un film cu Robert Redford şi Jane Fonda.

Există unii, dar mai ales unele, cărora le plac bârfele, există aşa zişii zvonaci, care răspândesc zvonuri, şi mai există mitomanii, care mint „cum respiră” (ghiciţi, pe cine l-am citat?). Piesa asta este o lecţie pentru ei, atât în sensul de cum trebuie să facă cât şi în sensul cm nu-i bine să facă toate astea. Prin urmare pe ei îi invit, în primul rând, să vadă acest spectacol. Dacă ar fi să mă opresc aici, sunt sigur că sala va rămâne goală, pentru că nimeni nu va risca să se deconspire. De aceea, mă grăbesc să spun că vizionarea spectacolului e recomandată şi celor dornici să se distreze, dispuşi să râdă de prostioare mai mult sau mai puţin comice.

Fac o paranteză ca să vă spun că m-am nimerit, în sală, lângă un tip care râdea de ori ce şi o făcea foarte enervant: tare, piţigăiat şi, din când în când, cu sughiţuri. Mi-a venit, de câteva ori, să plec!

Autorul spune despre piesa sa că ea este o farsă şi că: Cel mai simplu aspect al farsei este că ai nevoie de multe uşi. Şi ai nevoie de mulţi oameni să intre şi să iasă pe ele, căutându-se unii pe alţii. În general, într-o farsă, lumea încearcă să tăinuiască informaţii.

Prima parte a acestei „reţete” este o indicaţie pentru scenograf. Prin urmare, Cătălin Arbore, cel care semnează decorul spectacolului, s-a conformat: a creat o cameră de zi modernă, cu nu mai puţin de patru uşi la parter şi două la etaj - unde se ajunge pe o scară interioară.

A căzut apoi în sarcina autorului să-şi alerge personajele prin ele. A făcut-o cu mult succes, pentru că toate personajele lui sunt tinerei  şi tinere cu o foarte bună condiţie fizică. A existat şi o excepţie:   o doamnă suferindă de dureri de şale.

Şi mai priceput s-a dovedit el în a-şi pune personajele în situaţia să tăinuiască informaţii. Să nu vă închipuiţi că şi le-a conceput ca pe nişte martiri, rezistenţi la tortură. Nu, i-a pus pur şi simplu în situaţia să mintă şi au minţit…. de au îngheţat apele. Au minţit încât s-au încurcat în propriile minciuni. Nici noi, spectatorii, n-am mai fost în stare, la un moment dat, să le ţinem socoteala.

Să vă spun, foarte pe scurt, despre ce-i vorba un spectacol: Un cuplu îşi serbează aniversarea a zece ani de la căsătorie. Invitaţii vin pe rând. Vor fi, în total, patru perechi. Primii sosiţi nu-l găsesc acasă decât pe sărbătorit, care se împuşcase într-o ureche, din greşeală sau pentru că a vrut să se sinucidă. E undeva într-un dormitor, ascuns de ochii noştri pe toată durata spectacolului. Nu apar deloc nici soţia lui şi nici servitorii. Din diverse motive, destul de stângaci alese, primii veniţi încearcă să ascundă această situaţie celor care vin după ei, aceştia celor ce le urmează şi tot aşa, de trei ori. Minciunile, cuvintele de duh, situaţiile amuzante, bârfele şi zvonurile, curg valuri, valuri. În spre finalul spectacolului, apar şi doi poliţişti, veniţi să ancheteze accidentarea maşinii uneia dintre ei. Toată lumea crede că ei au venit să ancheteze tentativa de sinucidere a gazdei, de unde alte minciuni şi alte situaţii caraghioase.

Te întrebi, pe bună dreptate, cum pot nişte oameni în toată firea , instruiţi, avuţi, frumoşi să se preteze la aşa ceva? Cred că cel mai bine ar fi să-l întrebăm pe autor. Mi se pare neverosimil!  E o comedie, o să-mi spuneţi. Aveţi dreptate, dar eu cred că doar situaţiile comice verosimile  te fac să râzi din toată inima.

Regia aparţine directorului teatrului, actorului Ion Caramitru. Nu avem nimic să-i reproşăm. Distribuţia a fost aleasă „pe sprânceană”: Monica Davidescu, Marius Bodochi, Cecilia Bârbora, Silviu Biriş, Rodica Ionescu, Armand Calotă, Oana Ioachim / Florenţa Ţilea, Gavril Pătru, Victoria Dicu, Dorin Andone.  Toţi au fost foarte buni.