Între anii
1950-1954, am fost elev la Cluj. Tot atunci, trăia acolo, lucra şi suferea
Lucian Blaga. N-am avut fericirea să-l cunosc, să-l aud şi nici barem să-l văd.
Am vrut ca asta să nu se întâmple şi eroilor cărţii la care lucrez, a cărei
acţiune se petrece în capitala Ardealului, în aceiaşi perioadă. Documentându-mă
în legătură cu marele poet şi filozof, am dat peste romanul său, „Luntrea lui
Caron, despre care, când am aflat că a fost scris în clandestinitate şi că a putut
fi tipărit abia după Revoluţie, că este, într-un fel, autobiografic şi că se
referă la anii de instaurare a dictaturii proletariatului în ţara noastră,
m-am hotărât să-l procur şi să-l citesc. Nu
m-au descurajat afirmaţiile lui Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu, din
istoriile lor literare, primul susţinând
că este un
roman
ratat, cu
carenţe stilistice, iar
cel de al doilea că de fapt
nici nu este
roman, ci doar
poezie povestită, şi
nici atenţionarea lui Sorin Lavric, dintr-un articol apărut în „România
Literară”, că s-ar putea să abandonez cartea
doar după câteva pagini citite.
L-am citit cu interes şi cu plăcere. Romanul este o
veritabilă literatură de sertar şi un impresionant act de rezistenţă prin
cultură despre care s-ar fi cuvenit să se scrie mai mult. Cartea nici n-a fost
barem menţionată în unele lucrări scrise pe această temă. Poetul şi filozoful Lucian
Blaga, omul „retras” şi „mut ca o lebădă”, a avut, în comunism, curajul unei
atitudini demne, refuzând colaborarea cu regimul şi, mai mult, a avut curajul de-a le zice pe nume catastrofalelor evenimente pe
care le-a trăit în acea epocă, denunţând fără reţinere pe autorii lor. În momentul de faţă când scriitorii români au capitulat în chipul cel
mai lamentabil în faţa „liniei”, tu ai salvat demnitatea tagmei, declară Leonte
Păcuraru - erou secundar al cărţii - în spatele căruia se ascunde filozoful Lucian Blaga, lui Axente Creangă -
eroul principal al cărţii şi naratorul ei - în spatele căruia se ascunde poetul Lucian Blaga. Această soluţie,
originală, la care a recurs autorul, este justificată de faptul că destinele
lor, în comunism, sunt diferite: primul se sinucide, al doilea se chinuieşte să
trăiască.
Întrebată, într-un interviu, ce s-ar fi întâmplat cu tatăl ei
dacă manuscrisul, ţinut ascuns, ar fi fost descoperit de Securitate, Dorli
Blaga a spus: Îl băgau bine la puşcărie.
La Sighet ajungea, direct.
Tot Dorli Blaga declară: Scrierea
acestui roman l-a eliberat (pe tatăl său n.n.) de suferinţele morale prin care a trecut în anii ’50 când s-a simţit
umilit şi nedreptăţit. Aflăm din carte, dintr-o răbufnire a lui Axente
Creangă, într-o conversaţie cu o mărime a vremii, de situaţia în care se afla
autorul în anii aceia: Am fost dat afară
din literatură. Cu o grijă metodică, susţinută. S-au luat măsuri, întrucât mă
priveşte, la Cenzură, la ziare, la reviste. Numele meu nu mai poate fi amintit
în presă decât însoţit de injurii. Numele meu a fost ras din lista membrilor
Academiei Române. Ajunsesem încă de foarte tânăr „nemuritor”, dar „nemurirea”
mea era cu termen. Pentru piesele mele, calificate drept mistice, am fost
exclus din teatru Am fost dat afară din Universitate, pe motiv că aş fi un
exponent al esteticii „idealiste”. El
mai afirmă: : De ani, sunt un simplu
număr sindical. Aşa este: era trecut pe linia moartă, coborât la „munca de
jos”, era doar un funcţionar public, bibliotecar la Biblioteca Filialei din
Cluj a Academiei Române (în carte, la Biblioteca Batthynaeum, din Alba Iulia).
Consider interesant să reproduc, şi eventual să comentez,
ceea ce a avut scriitorul curajul să spună despre realităţile dintre 1944-1950,
pe care el le-a simţit „pe viu”. Este interesant, chiar dacă acum majoritatea
cititorilor romanului ştiu mai mult decât a ştiut el atunci, pentru că în ele
îl descoperim pe Lucian Blaga, o conştiinţă vie, preocupat şi îndurerat de ce
ni s-a întâmplat şi capabil să descifreze cauzele şi să prevadă urmările
evenimentelor de atunci. Pe de altă parte, este necesar să ne reamintim, din
când în când, de trecutul nostru de coşmar, pentru a ne vindeca de nostalgia
acelor vremuri, sau pentru a nu cădea
pradă ei, iar celor tineri să le arătăm cât de cumplite au fost vremurile
acelea. Din cele 600 de pagini ale cărţii,
o să omit, voit, poveştile de dragoste, pitoreştile descrieri ale naturii, momentele
de bucurie trăite de eroii ei, momente care intervin, inerent, indiferent de
societatea în care trăim (am impresia că le vom întâlni şi în iad, cei ce vom
ajunge acolo).
Armistiţiul: Un nou timp începea. Începea cu capitularea
fără condiţii şi cu o regrupare de forţe alături de noii „aliaţi” (ruşii
n.n.). Şi noii aliaţi ne cereau sângele,
ca protectori ai sinuciderii noastre. ….Condiţiile de armistiţiu echivalau cu
desfiinţarea virtuală a unei fiinţe etnice.
Eliberarea: Despre „eliberarea” noastră de
câtre ruşi, de fapt ocuparea teritoriul nostru de către ei, pe care eroul cărţii o trăieşte refugiat la
Căpâlna, localitate de dincolo de Sebeş,
spre munte, pe traseul actual al Transalpinei, el spune: : Se pregătea, sub firma „eliberării”, reducerea unui popor
la cea mai cruntă şi mai tragică robie. Iată cum descrie venirea
ruşilor: Un iureş primitiv, sălbatic, umplea, ne mai lăsând loc ecourilor, toată
valea. Parcă s-ar fi înghesuit sub noi toată Asia. Barbaria mileniului se
înălţa de jos până la nivelul podişurilor, ca într-o uriaşă ecluză, spre a
împinge numai cu larmă munţii, ce trebuiau răsturnaţi peste şesuri. Ceasuri şi
ceasuri, noaptea până la cântători, şi alte ceasuri, a durat scurgerea
monstruoasă şi înspăimântătoare a noianului…..”Începe o vreme grea pentru
domni!” comentează evenimentul un cioban, fost prizonier la ruşi, în Primul
Război Mondial. „Vine prăpăd!”, completează
un alt personaj al cărţii, cunoscător al realităţilor sovietice.
Începuturile noii
orânduiri: Fiinţe zdrenţuite de vânt
urcau treptele feluritelor instituţii şi întreprinderi, cu aerul de-a se
transforma de la o zi la alta în
stăpâni. Dezmoşteniţii pământului căutau să-şi facă loc, pretutindeni, unde se
putea……Cei de ieri încercau să se obişnuiască cu gândul de a trece în planul
secund al vieţii, opunând mâlului şi drojdiei, ce se ridicau, surâsuri şi
ironii în loc de rezistenţă morală….Comuniştii ţineau să ocupe poziţiile cheie,
de unde se va încerca înlăturarea ordinei liberalo-burgheze. Ţinta ultimă era: dominaţia….Noua
politică nu se încurca cu scrupule de natură morală….Se porni o susţinută
acţiune de desfiinţare a tuturor „reliefurilor” în orice domeniul al
spiritului. S-ar putea spune că a fost lichidat cultul personalităţilor, acesta
fiind înlocuit cu cel al impersonalităţii…..Oamenii sunt apreciaţi, în afară de orice merite
personale, ale lor, în perspectiva exclusivă a meritului de partid.
Învăţământul
superior: Apar comisii care elimină din învăţământ profesorii care şi-au ridicat
prea tare glasul împotriva Răsăritului. La conducerea învăţământului
universitar vin „patente mediocrităţi”. Axente
Creangă este epurat ca fiind un „vârf al intelectualităţii reacţionare”, un „exponent al regalităţii şi al burgheziei”….A
fi exponent al burgheziei devenea, în perspectiva doctrinei marxist-leniniste,
echivalentul „Păcatului strămoşesc”…. Studenţimea
intră în val-vârtejul dezorientării generale.
Cultura, în general:
Acum se urmăreşte distrugerea sistematică
a spiritului nostru. Se urmăreşte desfiinţarea memoriei. Se retează brutal şi
cu ferestrăul, toate valorile, pentru ca urmaşii noştri să nu mai găsească nici
un sprijin spiritual şi nici un temei de mândrie nicăieri şi în nimic. Mâine va
fi totul la pământ sau ras ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Se macină
conştiinţele. Se cumpără cugetele. Ca un grav corp delict poate fi privită ori
ce carte sau revistă dintre cele două războaie mondiale. Asemene publicaţii
fuseseră de altminterea scoase, aproape fără excepţie, din bibliotecile
publice, pentru ca noile generaţii de intelectuali, ce se vor forma după tipare
sovietice, să nu mai afle nici o veste despre cea mai mare epocă de înflorire
spirituală a poporului român.
Poezia şi poeţii: Pretinsul misticism şi orientarea metafizică
a poeziei mele deveneau tot mai mult un pretext de aluzii ironice sau chiar
ţintă ale unor atacuri făţişe. Mutismul se statornicea în jurul numelui meu….
Poetul „burgheziei în putrefacţie”! Acesta era epitetul cel mai grav, ce mi se
arunca peste umăr, cel mai adesea, în presa şi în periodicele timpului. Critica
literară se încăpăţâna să nu-mi descopere nici o circumstanţă atenuantă.
Epitetul nu era tocmai infamant, dar pe mine mă indigna….E adevărat că în
poezia mea sunt frecvente şi motivele mitice, chiar teologice. Dar de aceste
elemente uzez în chipul cel mai liber, cu mijloacele de expresie poetică.
Motivele nu sunt tratate „dogmatic”. Le folosesc în sens totdeauna creator,
liber; le modific şi le amplific după necesităţi. Născocesc motive mitice la
fiecare pas, fiindcă fără o gândire mitică nu ia fiinţă, din păcate sau din
fericire, nici o poezie….. Producţia poetică devenea tematică şi se umplea cu
lozinci ale zilei…Iată-i pe atâţia tineri gata să se angajeze, fără implicaţii
şi fără complicaţii. Dacă stau puţin să cumpănesc: În definitiv, poeţii care se
angajează, ce fac ei? Aşa zisele poezii, pe care ei le publică, sunt de fapt
articole versificate. Partidul, călăuzit în general de criterii pur
cantitative, le poate comanda pe lungimi precise. De zece centimetri, de un
metru. Nu sunt de invidiat aceşti tineri. Politica creaţiei a devenit o politică
de exterminare a muzelor, şi în timp ce casele de toleranţă au fost
desfiinţate, prostituţia slovei înfloreşte ca niciodată….Nimic însă din ceea ce
s-a scris la noi în ultimii ani pe temele realismului socialist nu mi se pare
valabil din punct de vedere poetic.
Pictura: Ceea ce se realizează în numele realismului
socialist, nu este artă picturală, ci fotografie colorată.
Filozofia: După părerea mea sistemul (marxismul
n.n.) este prezentat prea teoretic, prea
dogmatic. De multe ori am impresia că trăiesc pe vremea sfinţilor părinţi. Unde
s-ar impune o discuţie, se dau citate în loc de argumente….Metafizica, în
desfăşurarea ei istorică, cuprinde supremele basme pe care le-a plăsmuit
spiritul omenesc….metafizica, în desfăşurarea ei istorică, cuprinde minunatele
, sacrele minciuni ale lui Dumnezeu.
În carte sunt detaliate unsprezece „Minciuni
ale lui Dumnezeu”, de fapt tot atâtea teze metafizice pe care românii le-ar fi
putut dezvolta, de-a lungul istoriei lor, dar n-au avut posibilitatea s-o facă. Ele sunt:
„Stratul numelor”, „Fârtate şi Nefârtate”, „Isus-Pământul”, „Inorogul”, „Luminismul
moral”, „Patrie şi înviere”, „Început şi temei”, „Cuvinte originare”, „Metamorfoza”,
„Marele Orb”, „Materia magică”.
Naţionalizarea şi
„Omul nou”: În întreprinderi, în
instituiţii, procesul de transformare al omului în rob va să se declanşeze cu
toată forţa din momentul în care, în cursul anului 1948, vor apărea decretele
de naţionalizare…….Fericit acela care va izbuti să rămână în câmpul muncii…..Vor
bâjbâi prin ţară, pretutindeni, fără rumoare, ca morţii, moşieri fără pământ,
industriaşi fără fabrici, ofiţeri deblocaţi, profesori comprimaţi, avocaţi
epuraţi şi foşti demnitari găsiţi nedemni de a mai ocupa vreo slujbă în
aparatul funcţionăresc al statului….Şi „omul nou” îşi va face loc la conducerea
întreprinderilor naţionalizate sau la conducerea instituţiilor de orice
fel…..Astfel tâmplarul cu maxilarele puternice, al Bibliotecii Universităţii
din Cluj, va ajunge director, cu rang de profesor universitar, al acestei
instituţii, una dintre cele mai mari din ţară. …”Oameni noi” vor fi şi anume
oameni vechi, trădători ai societăţii burgheze, care peste noapte s-au
transformat în unelte docile ale noii orânduiri….Societatea burgheză! Nu m-am
prăpădit niciodată de admiraţie faţă de ea. Totuşi degringolada acestei
societăţi o regretam, căci în dispariţia ei vedeam dispariţia unei anume
libertăţi, individuale, de conştiinţă şi
de mişcare, de lucru şi de creaţie, la care ţineam ca la o premisă şi o
condiţie supremă a vieţii şi a spiritului. Cei care azi critică această
societate, pe cale de-a se reînfiripa la noi, ar trebui să aibă în vedere
aceste aspecte! Ce-a fost de fapt, prin opoziţie la societatea burgheză,
societatea comunistă? Ea a fost ceea ce un personaj al cărţii prevestea,
înainte de instaurarea ei în ţara noastră, prin similitudine cu ce s-a
întâmplat la ruşi: Omul va fi asimilat
întru totul coordonatelor sale materiale şi redus la automatismele declanşate
de groaza foamei şi de teroare…..vor încerca să ne convingă că omul este ceea ce mănâncă şi nimic altceva….vor
desfiinţa ori ce simţ de demnitate, prefăcând pe om, încetul cu încetul,
într-un automat al muncii în serviciul statului….lozinca va lua locul
conştiinţei, partidul va lua locul lui Dumnezeu.
Deţinuţii politici:
Aproape toţi cei care într-un fel
reprezentaseră cândva „burghezia” sau „chiaburimea” erau trimişi, în valuri,
să-şi facă „stagiul” în cele mai cumplite condiţii de detenţiune sau de muncă
forţată. În beciuri, deţinuţii sunt
constrânşi să-şi mănânce excrementele sau să bea în loc de apă urina
paznicilor. După împlinirea stagiului unii mai scapă şi ajung din nou în ale
vieţii, storşi de suflet şi de ultimul stop de vlagă. Spaţiul de afară este
însă tot un mormânt. Anevoie puteai să afli de la aceşti „scăpaţi”, adepţi ai
mutismului, ceva despre muştruluielile, foamea, bătăile, schingiuirile, bolile,
chinurile şi umilinţele îndurate pentru nimic sau pentru vini, uneori mai
fictive chiar decât teologicul păcat strămoşesc….Foşti generali se vedeau
muştruluiţi cu exerciţii fizice din cele mai inutile, din partea paznicilor,
care au fost şi ei cândva muştruluiţi în anii de ostăşie. Foşti profesori universitari erau ţinuţi goi
în carceră îngheţată, fiindcă se împotriveau să consume cirul, ce li se îmbia,
după ce paznicii scuipaseră sau îşi suflaseră nasul în gamelă. Studenţii culeşi
de pe băncile universităţii, în plină lecţie, se pomeneau aruncaţi în închisori
pentru vina de a nu fi denunţat comploturi inexistente, despre care le vorbeau
în şoaptă diverşi agenţi provocatori…..Faţă de atari suferinţe….mă simţeam un
răsfăţat al sorţii.
Pentru aceste mărturii ale unui martor ocular la drama trăită
de poporul român în epoca comunistă - care a fost şi victimă a ei -,
consider romanul „Lundrea lui Caron” ca
fiind, înainte de toate, un document istoric şi sociologic valoros. Trebuie să
acceptăm că acest gen de roman există! Documentul de faţă este cu atât mai
valoros, cu cât autorul ei este un nume mare al culturii noastre, care s-a
dovedit a fi şi o înaltă conştiinţă a epocii sale şi un bun român. Cât priveşte
stilul în care Lucian Blaga şi-a scris cartea, şi care le-a displăcut celor doi
critici, citaţi la începutul articolului, el transpiră şi din pasajele
reproduse de mine şi nu cred că există serioase motive ca să nu placă. Mie mi-a
plăcut! Dacă epicii romanului i se poate imputa câte ceva, este pentru că
autorul a subordonat-o informaţiilor despre
acea epocă sumbră, pe care el a dorit, cu predilecţie cred eu, să ni le transmită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu