Şi ultimul având părul
roşcat.
Ursoaica i-a
scos la plimbare.
Care căutau,
prin preajmă, mâncare.
Plantele şi
animalele învăţate.
Despre
ce-i gustos sau contraindicat.
De
Mierea Ursului, în multe culori.
Ce
sta pe-o floare şi culegea nectar.
Apoi
l-a înţepat, în limbă.
De
parcă i-ar fi pus cineva foc în gură.
A
chelălăit şi a urlat un ceas întreg.
N-a
mâncat altceva decât… răbdări prăjite.
2. A
DOUA LECŢIE
Într-o altă
zi, mama lor le-a predat
O
materie importantă, dar greu de învăţat.
La
fel de grea ca aritmetica sau geometria
Pe
care voi copii le învăţaţi în clasa treia.
Au
învăţat cum arată şi cum să recunoască
O
vulpe, un lup, un câine, o broască,
Un
porc mistreţ sau ori ce alt animal,
După
aspect şi după mirosul lor particular,
Venit
de-aproape sau de la distanţă mare,
Venit
din urmele lăsate pe cărare.
Este
cazul, dragi copii, ca să vă spun,
Că
urşii, sărmanii, n-au văzul prea bun
Şi atunci, ca să se suplinească ponosul,
Li s-a
dezvoltat foarte mult mirosul.
Şi
fiindcă au fost obligaţi, aşa socot,
Să-şi
vâre botişorul lor mititel peste tot,
Sau
să tragă tot timpul aer pe nări,
Pe
rând, din toate cele patru zări,
Vai
de ei ce au păţit: unul a ameţit,
Altul
s-a înţepat într-un spin ascuţit,
Iar
pe ultimul l-a apucat
Un
acces cumplit de tuşit şi strănutat.
Strănuta
de se cutremura pădurea!
Un
iepuraş s-a şi pierdut cu firea.
Pe
loc, ursoaica a decretat solemn,
Că
ursuleţul face alergie la polen
Şi, deşi alergia nu este un fleac,
Ursoaica ştie o
buruiană de leac,
Cu care-i va veni alergiei de
hac.
3. UN ANIMAL CIUDAT: OMUL
Pentru că vremea n-a fost frumoasă
Au trebuit să stea câteva zile în
casă.
Dar a venit, până la urmă, şi
ziua
Când şi-au părăsit din nou
vizuina.
Au mers până la marginea pădurii
Şi, de acolo, de la începutul
arăturii,
Ursoaica le-a arătat, venind pe
cărare,
Un animal ciudat, în două
picioare,
Fără blană, fără pene, fără gheare.
Le-a cerut să se ascundă după un
pom
Şi le-a explicat, că acela-i un OM.
Le-a mai cerut să îl miroasă
bine,
Să-l studieze atenţi, în timp ce
vine,
Şi de acum încolo, când îl vor simţi,
Îl vor vedea, auzi sau mirosi,
Să se întoarcă din drum, să-l
ocolească,
Şi nu cumva să-l întâlnească!
- De ce? a întrebat ursuleţul cel
mic,
Mie nu mi se pare a fi prea
voinic.
Si apoi, ne-ai spus, de multe
ori,
Că nimeni nu-i mai puternic decât
noi.
- Este aşa precum v-am spus:
Nici un animal nu-l întrece pe
urs,
În nici un fel de luptă dreaptă.
Cu omul însă, situaţia-i
schimbată:
Omul, dintre toate animalele din
lume,
Este cel mai inteligent, se
spune.
Cu mintea lui ascuţită a creat
Tot felul de instrumente de
vânat.
Cel pe care-l ţine pe umăr, este
o puşcă,
Care scuipă foc departe şi muşcă.
După ce o îndreaptă spre un animal,
Se aude îndată un pocnet infernal,
Şi animalul cade, ca şi secerat.
Bieţii ursuleţi tare s-au mai
speriat!
De frică, aproape că n-au mai
respirat!
- Dar dacă noi nu-i facem nimic,
Insistă, ca totdeauna, ursuleţul
cel mic,
El ce-ar avea de împărţit cu noi?
- Omul omoară tot felul de
animale.
Pe unele le omoară ca să le
mănânce.
Dac-o face împins de foame,
El are o scuză, s-ar putea zice.
Vă amintiţi că şi eu am vânat
Un pui de mistreţ vărgat,
Din carnea căruia ne-am înfruptat?
Nici el, bietul pui de mistreţ,
Frumos ca şi voi, jucăuş, isteţ,
Nu ne-a făcut nouă, niciodată,
nimic,
Nu ne este nici barem inamic!
Din păcate, aşa-i lumea făcută,
Animalele între ele se mănâncă.
Fiecare ca să poată trăi mai
departe,
Şi asta-i o scuză pentru fiecare,
în parte.
Omul mai omora unele animale,
Să-şi facă din blana lor haine.
Şi în cazul acesta el avea o
scuză,
Chiar dacă faptul nu vă amuză,
Pentru că el nu are nici blană,
Nici pene, nici solzi, nici o
podoabă
Şi, fără haine, el rămâne în
pielea goală!
Toate acestea însă, au fost
valabile odată.
Astăzi, situaţia-i profund
schimbată.
Omul are suficiente surse de
hrană,
Iar pentru îmbrăcămintea de
iarnă,
Nu mai are nevoie de blană.
El vânează, azi, din pură
plăcere,
Nimic nu-l obligă, nimic nu i-o
cere.
Din blănile noastre îşi face
trofee
Şi participă la concursuri cu
ele.
De aceea, dacă el azi ne suprimă,
N-are nici o scuză, e de vină!
Ceea ce face el este o crimă!
A fost, pentru ursuleţi, lecţia
cea mai dură
De când s-au apucat de învăţătură.
Au stat pe gânduri ziua întreagă,
Cu câte o figură, care de care
mai bleagă,
Iar seara, n-au putut să adoarmă.
4. LECŢIA DE
ASTRONOMIE
Ca să-i scoată din această stare
de apatie,
Ursoaicei i-a venit ideea să le
ţie,
Pe viu, o lecţie de astronomie.
I-a scos din bârlog şi le-a
arătat
Cerul de noapte, senin şi
înstelat,
Şi luna, mare cât un bostan,
Oprită deasupra unui castan.
- Pe cer, scumpii mei ursuleţi,
Micuţi, neştiutori şi sperieţi,
Sunt la fel de multe animale
Ca într-o ogradă sau pădure mare.
Nu vă uitaţi atât de miraţi la
mine!
Ascuţiţi-vă văzul şi auzul bine,
Şi o să vi le arăt, îndată şi
vouă.
În primul rând, priviţi pe cele
două
Ursoaice: Ursa Mare şi Ursa Mică;
Prima este mamă, cea de-a doua
fiică.
De acolo de sus, de unde ne
privesc,
Ne dau putere, încredere, ne
ocrotesc,
Pe noi, pe întregul neam ursesc.
În fiecare noapte senină, cu stele,
Să vă uitaţi cu credinţă mare la ele!
O să vă dea încredere şi putere,
fiindcă,
O să vă vindece de păcătoasa
frică.
Mă refer, acum, la frica
nejustificată
Şi nu la cea de-a face o faptă
rea,
Nepermisă, urâtă şi necugetată.
Într-adevăr, după ce le-au văzut,
S-a întâmplat un fapt de
necrezut:
Cei trei ursuleţi s-au scuturat
de frică,
Cum ne scuturăm noi, de-o furnică,
Şi-au devenit, imediat, din nou,
Foarte încrezători în steaua lor.
Ursoaica le-a mai arătat pe cer
Doi câini: un ogar şi un coker.
Un cal înaripat şi un dragon,
O lebădă, un leu, un scorpion,
Un corb, o balenă, un taur,
O cloşcă cu şapte pui de aur.
În legătură cu acestea toate,
Le-a spus poveşti interesante
Încât, când au plecat la culcare
cuminţi,
S-au declarat extrem de
mulţumiţi.
Noaptea au visat, toţi trei,
C-au fost şi ei urcaţi, pe cer,
de zei.
5. LA SCALDĂ
A venit vara cu căldură mare,
Iar ursoaica şi ursuleţii suferă
tare!
Să-şi dezbrace blana nu pot,
De aceea, scot limba afară de-un
cot,
Sau stau cât mai mult la umbră,
Atâta timp cât foamea nu-i
alungă.
Azi, ursoaica a găsit o modalitate
Să îmbine cele
două aspecte delicate
Şi ca să-şi facă puii să uite de
necaz,
Au luat cu toţii drumul spre iaz.
Ştia că nu vor fi de nimeni
deranjaţi,
Lucrătorii la pădure fiind plecaţi.
Imediat ce au ajuns la baltă,
Ursoaica a intrat repede în apă,
Şi înotând o „câinească” curată,
A fost de ursuleţi aplaudată.
Ei se codeau să-i urmeze exemplul,
Invitându-se, să intre în apă, unul
pe altul.
Primul care şi-a luat inima-n
dinţi
A fost, aşa cum cred că bănuiţi,
Roşcatul, cel mai neastâmpărat.
Surprins, acesta a constatat,
Că poate să înoate bine!
La fel ca mama lui! Era încântat
de sine.
După el au intrat în apă şi
ceilalţi doi.
Începe, dragi copii,
Un spectacol anume pentru voi:
Am spus adineauri, cuvântul
„baltă”
Ca să rimeze, chinuit, cu „apă”,
Dar, urşii noştri fac baie, de fapt,
Într-un iaz adevărat, special
amenajat
Pentru primirea buştenilor de pe
munte,
Ce vin la vale, alunecând extrem
de iute,
Pe un jgheab, care se numeşte „scoc”.
Ei intră repede în apă şi rămân pe loc.
Când iazul se umple cu lemne de foc,
Atunci se deschide un zăgaz,
agale,
Şi buştenii pleacă, purtaţi de
apă, la vale,
Spre un gater sau o destinaţie
oarecare.
În timp ce eu vă ţineam de vorbă,
Toţi ursuleţii au dat la înot o
probă,
Pe care au trecut-o în mod
strălucit.
La urşi, înotul este ceva
moştenit!
Acum ei se scaldă, toţi trei, în
voie
Şi fac, ca şi voi copii, mare
hărmălaie:
Se stropesc cu apă, dând din
picioare,
Pufăie, mormăie şi scheaună de plăcere;
Se urcă pe un buştean pe coajă ud,
Alunecă, cad în apă şi se duc la
fund;
Scot repede afară capul din apă,
Şi-l scutură scurt şi iarăşi
încearcă,
Reuşind să-l încalece în cele din
urmă;
Dau voioşi din labe şi fac multă
spumă
Şi fără să-şi dea seama că vâslesc,
Încet, apoi tot mai repede,
plutesc;
Când realizează ce li se întâmplă,
Se opresc din joacă,
se-nspăimântă,
Se clatină, se dezechilibrează pe
loc,
Cad în apă şi apa face ….”pleosc”.
N-a trecut mult timp şi, cu puţin
noroc,
Au dat din întâmplare peste scoc.
S-au urcat pe scocul înclinat
Şi, aşa cum era de aşteptat,
Uzi leoarcă cum erau, au alunecat
Şi ca un glonţ în apă au reintrat.
Iar apa, cum credeţi că a făcut, copii?
E adevărat, trebuie să recunosc,
A făcut, ca şi mai înainte, ”pleosc”.
Asta le-a plăcut mai mult din
toate!
S-au dat pe „tobogan” pe
săturate.
În timp ce ei se jucau, mama lor
A ieşit, pe ne observate, din apă
Şi-n locul unde se termină lacul
A început meticulos…vânatul.
Din când în când, scoate din apă,
C-o labă din faţă făcută lopată,
Câte un peşte strălucitor şi colorat,
Pe care îl aruncă repede, peste
cap.
Ursuleţii au observat că ea a
plecat
Abia când s-au săturat de scăldat
Şi când maţele
lor, aproape goale,
Au început să chiorăie de foame.
Au început s-o caute pe mama lor
Şi au văzut-o trebăluind de zor
Şi scoţând ceva din apă, cu spor.
Încetând imediat să se mai joace,
S-au dus la ea să vadă ce face.
Tare s-au mai minunat,
Când au văzut tot malul presărat
Cu peşti frumoşi, cu picăţele
roşii!
S-au bucurat mult, pofticioşii,
Şi s-au grăbit să-şi „ajute”
mama.
Până să-şi dea ursoaica seama,
Ajutoarele ei au cules, de pe jos,
O mare parte din păstrăvul frumos,
Şi au început să-l înfulece
vârtos.
După ce l-au devorat, aproape pe
tot,
S-au lins îndelung şi tacticos pe bot,
Dovadă că le-a plăcut şi că s-au
săturat.
Atunci s-a apucat şi ursoaica de
mâncat,
Ca orice mamă, …ce a mai rămas.
Cei mici au adormit, între timp,
la soare
Cu botul pe labe şi sforăie tare.
6. UN URS ÎN VÂRSTĂ ŞI BINE FĂCUT
Într-o zi, pe când mâncau afine
coapte,
Se îndreaptă spre ei, venind din
altă parte,
Un urs în vârstă şi bine făcut.
Venea încet şi părea absent şi
abătut.
Când, în cele din urmă, i-a
simţit
S-a ridicat în două picioare, i-a
privit,
După care, s-a apropiat de mama
lor
Şi a schimbat cu ea un ….. morr!
Apoi a început să mănânce cu spor.
În curând însă s-a săturat sau
s-a plictisit
Şi a plecat încet, absent, cum a
venit,
Nu însă înainte de-a mai spune-un...morr,
Cu aceiaşi lipsă de umor.
- Cine este dumnealui?
O întreabă pe mama lui,
Intrigat , ursuleţul cel mic,
Care, curios din fire, nu vrea
să-i scape nimic.
- Tatăl vostru, răspunde ursoaica sec.
Şi acum, pentru că afară s-a
întunecat,
Şi musafirul nostru nepoftit a
plecat,
E timpul să coborâm la pârău.
Ursuleţii au rămas tablou!
Nu se mai puteau mişca din loc!
Nici să mai vorbească nu pot!
Primul care îşi revine din uimire
E tot cel mic,
mai stăpân pe sine,
Dă glas dorinţei tuturor, de astă
dată:
- Nu ne lăsa aşa, cu gura căscată!
Spune-ne te rog câteva cuvinte:
Ce este cu el? Ce face? Ce învârte?
De ce nu stă, bunăoară, cu noi?
De ce apare şi dispare ca un
strigoi?
Convinsă, ursoaica-şi îndulceşte
tonul.
- De ce v-aţi înmuiat aşa? Fiţi
tari!
Aşa le-a fost dat urşilor mari,
Să-şi ducă toată viaţa: solitari.
Vă spun acum, ca să ţineţi minte,
Că peste un de zile, de acum înainte,
Va trebui să ne despărţim şi noi.
Iar când ne vom mai întâlni, apoi,
Din când în când, din întâmplare,
Ne vom trata cu aceiaşi nepăsare.
- De ce? întreabă toţi deodată.
- Aveţi răbdare, o să aflaţi
îndată.
Aţi observat şi voi, dacă bine socotesc,
Că-n ultima vreme abia de reuşesc
Să vă satur pe toţi trei deodată,
De parcă mâncarea ar fi
împuţinată.
În realitate mâncarea e la fel de
multă.
Voi însă, băgaţi mai mult în
burtă.
De aceea, ori ce-ai face nu poţi
Găsi, într-un loc, mâncare pentru
toţi.
Şi asta se va întâmpla, în
fiecare zi din lună,
Dacă vom continua să umblăm
împreună.
Acesta este, prin urmare, motivul,
Sau mai bine zis acesta este
primul,
Care ne va determina să ne
despărţim,
Indiferent cum judecăm şi ce simţim.
Este cu totul altceva, când
fiecare
Îşi caută pe cont propriu de
mâncare.
Uneori şi aşa, cu mare greutate
reuşeşti
Foamea neîndurătoare să ţi-o
potoleşti.
Ar mai fi, apoi, de luat în
considerare
Faptul, de însemnătate foarte mare,
Că ne mai fiind foarte mulţi la
olaltă,
Oamenilor le va fi greu, de astă
dată,
Să ne doboare în număr prea mare
Şi specia noastră nu va dispare.
Bieţilor ursuleţi li s-a făcut
ruşine,
Că n-au înţeles de la început bine.
Şi fiindcă, între timp, se
înserase uşor,
Şi-au înălţat spre cer capetele
lor
Şi au cerut celor două urse
ajutor,
Pentru ce urma să li se-ntâmple,
în viitor.
7. URSULANII
A mai trecut un an, în care,
Cei trei au învăţat multe,
fiecare.
Acum, frunzele pădurii au
ruginit,
Muntele are un fantastic colorit,
Soarele evoluează pe traiectorii
tot mai joase,
Zilele-s mai scurte, nopţile mai
răcoroase.
Prietenii noştri s-au făcut între
timp mari.
Nu mai ştiu cum să le zic acestor
ştrengari:
Dacă le zic ursuleţi, îi jignesc!
Să le zic urşi, încă nu
îndrăznesc!
De aceea am să le zic…. Ursulani,
Prin asimilare cu cuvântul
cârlani,
Denumire dată cailor până la trei
ani.
Aşa dar, ursulanii cei trei
Au devenit mari, iar deosebirile
dintre ei,
S-au estompat în aşa măsură,
dragii mei,
Încât îmi vine tot mai greu să-i
deosebesc,
Dar, cu oarecari eforturi,
reuşesc.
Sunt la fel de înalţi toţi trei,
Coadă n-are nici unul din ei,
Toţi merg la fel de legănat,
Toţi au acum culoarea brun-roşcat
Şi nu mai e nici unul gulerat.
O să-i denumesc, ca şi până acum.
Nu-i cazul alte nume să le pun.
Ei au început să-şi dea, cu
intermitenţă,
Aere de urşi maturi şi de
independenţă:
Uneori prea mult se îndepărtează,
Alte ori o dispoziţie comentează.
Ba, îndrăznesc chiar să o
contrazică
Pe mama lor, care a devenit o „învechită”!
Este adevărat că, până la urmă,
îşi cer scuze,
Dar asta nu întotdeauna ajunge.
A devenit din ce în ce mai
evident
Că despărţirea, un fapt, se ştie,
iminent,
Este din ce în ce mai aproape.
De faptul acest este conştient
fiecare în parte,
Iar mama lor mai mult decât ei,
Pentru că ea are, în plus, încă
un temei
Să se gândească la acest
eveniment:
Instinctul ei, şi-n cazul de faţă
prezent,
Îi spune din ce în ce mai
insistent
Că-i cazul să fie puţin mai
grăbită,
Căci o altă maternitate trebuie
pregătită.
Ornicul biologic se-nvârte ,
n-aşteaptă,
Specia trebuie neapărat
perpetuată.
Faptul că ursul în vârstă şi bine
făcut
Să le dea tot mai dese târcoale a
început,
Este încă un element care o
atenţionează,
Este încă un factor care o pre
8. CONCURSUL DE ALERGARE
Ursoaica a făcut cu sine legământ,
Să dea curs acestui crud
deznodământ,
Imediat după ce va constata
Cât de bine-i pregătită,
progenitura sa.
Pentru aceasta, nu va organiza o
festivitate,
Ci un adevărat examen de maturitate.
În consecinţă, i-a convocat pe
toţi în grabă
Într-o poiană aşternută cu iarbă,
Şi a decis ca cei trei ursuleţi
să se întreacă
La fugă, la căţărat, la luptă dreaptă
Şi-n cele din urmă la vânat,
Urmând să prindă, fiecare,
într-un timp limitat,
Un peşte sau un alt animal bun de
mâncat.
După ce-au tropăit pe loc şi s-au
încălzit, fiecare,
Cei trei concurenţi s-au aliniat
la plecare.
Ursoaica a dat semnalul cunoscut
Şi proba de alergare a început.
Trebuiau să traverseze întreaga
poiană,
De la celalalt capăt să ia o
buruiană,
Şi apoi, să se întoarcă de une-au
plecat.
Urşii, dragii mei, sunt
caraghioşi la alergat!
Se leagănă, se scutură, iar blana se mişcă pe
ei,
Mormăie, icnesc şi pufăie;
Când îi priveşti, zâmbeşti fără
să vrei!
La jumătate cursei conducea cel
mic;
La întoarcere însă, a întârziat
un pic
Şi ursuleţul cel roşcat, mai
decis, mai antrenat,
L-a întrecut puţin, apoi s-a
distanţat;
Aproape de sosire însă, s-a
împiedecat
Şi atunci, în mod cu totul
nesperat,
Guleratul această probă a
câştigat.
Toţi trei însă s-au înscris
În timpul minim, de mama lor prescris
Şi-au trecut cu bine, prin
urmare,
Prima probă, cea de alergare.
9. CONCURSUL DE CĂŢĂRARE
Pentru căţărare, mama lor le-a
ales
Trei copaci înalţi şi drepţi, cu
frunzişul des.
Va câştiga, bineînţeles, puiul de
urs,
Care va ajunge primul sus.
S-a dat din nou semnalul de mai
înainte
Şi cursa a început îndată,
fierbinte.
La căţărat urşii sunt în
elementul lor:
Se urcă în copaci mai bine decât
fug pe sol!
Iată însă că ursuleţul cel
gulerat,
Precum ştim, mai nătăfleţ şi mai
căscat,
Grăbit să urce, el n-a observat
O creangă uscată, care a cedat.
Putea s-o încurce, dar a scăpat:
S-a prins de trunchi , imediat.
Întrecerea continuă, bineînţeles,
Dar din cauza frunzişului des,
Nu avem o informaţie justă
Despre situaţia din cursă.
Aşteptăm cu nerăbdare
Să vedem cine, în vârf, primul apare.
Nu mai trece mult timp şi iată,
În vârful primului copac, deodată,
Apare un cap de urs zâmbitor:
Ursuleţul cel mic pozează în
învingător
Imediat, în vârful celorlalţi doi
copaci,
Apar, pe rând, şi ceilalţi ortaci
De întrecere. Ursoaica s-a
declarat
Satisfăcută şi de acest rezultat.
10. ÎNTRCEREA LA LUPTE
Referitor la întrecerea din semi-final,
Cred că vă spun un adevăr banal,
Că luptele sunt sportul urşilor,
naţional.
Proba va avea loc în sistem
eliminatoriu,
Deci, va avea dreptul la premiu
Cel ce va reuşi să pună la pământ
Pe ceilalţi doi concurenţi, pe
rând.
Roşcatul şi guleratul intră în
arenă
Şi lupta începe cu o îndârjire
demnă
……….de o cauză mai bună.
Elementele tehnice abundă:
Roşcatul reuşeşte un „tur de
şold”
Şi-l pune pe gulerat în „pod”.
Face apoi repede un „fus”,
Şi guleratul este ”tuş”.
Deşi din concurs el este
eliminat,
Nu pare a fi prea supărat:
Rezultatul era de aşteptat.
După un scurt timp de odihnă,
Scurt, că nimeni n-are tihnă,
Începe a doua partidă,
Care-i opune pe Roşcat şi pe Mititel.
Ultimul n-are speranţe defel,
Dar este hotărât să dea o replică
tare,
Fratelui său mai tehnic şi mai
mare.
Şi până să zicem noi pardon,
Roşcatul executa un „dublu
Nelson”,
Îl răstoarnă în „pod” pe Mititel,
După care îl fixează în tuş şi pe
el.
Roşcatul, ridică o labă în sus, triumfător
Şi este declarat, la această
probă, învingător.
Iată deci, că după trei probe
desfăşurate,
Cei trei concurenţi sunt la
egalitate.
11. VÂNĂTOAREA
Fiecare ursulan are o victorie în
palmares.
Aşteptăm, prin urmare, cu mare
interes,
Proba de vânat, care-i va
departaja,
Stabilind cine-i mai bun în familia
sa.
Cine nu-şi doreşte acest succes?
Toţi cei trei ursulani,
bineînţeles.
Fiecare îşi face în minte un plan
amănunţit.
Sunt minimum trei lucruri de
stabilit:
Vânatul, metoda şi locul cel mai
potrivit.
Cel mic îşi propune să prindă un
purcel,
Guleratul se fixează la un miel,
Roşcatul la un peşte cu picăţele
pe el.
Referitor la metoda de
întrebuinţat
Vor face aşa precum au învăţat,
Îmbunătăţind, eventual, metoda
fiecare
Funcţie de inspiraţie şi de
împrejurare.
În ce priveşte locul cel mai
potrivit
N-a fost nevoie de prea mult
gândit.
Şi satul şi turmele şi iazul sunt
la fel de departe.
Nu poate fi vorba de vânat în
alta parte!
Cheia succesului constă, prin
urmare,
În a parcurge cât mai iute
această distanţă mare.
Au la dispoziţia lor puţine ore:
Atâta timp cât va mai fi în ziua
aceea soare.
Când ursoaica a dat startul celor
trei,
În trei direcţii diferite s-au
îndreptat ei.
Spre sat, cel mic degrabă a
alergat,
Spre turme, iute a fugit cel
gulerat.
Roşcatul, spre nedumerirea mamei
lui,
N-o ia spre iaz, ci undeva
hai-hui!
De aceea, după ce a stat puţin să
se gândească,
A început, neobservată, să îl
urmărească.
Roşcatul şi-a propus,de fapt, să
ajungă la scoc,
Şi de-o avea un pic de noroc,
Să curgă apă pe el, atunci va fi
un.... „lord”:
Va ajunge la apă într-un timp
record.
A dat, fără îndoială, dovadă de
imaginaţie,
Primejdia însă n-a luat-o în
consideraţie.
Nu după mult timp a ajuns la
scoc,
Pe care curgea apa, în torent
vijelios.
N-a stat pe gânduri nici un pic:
A încălecat repede scocul cel mic
Şi imediat, apoi, în voia apei
s-a lăsat
Şi ca un fulger la vale a
alunecat.
Ursoaica, de departe, l-a văzut
În momentul în care scocul l-a
încălecat
Şi, fără să mai stea pe gânduri,
ca altă dată,
A pornit spre iaz alergând
speriată.
Roşcatul aluneca căzut pe spate şi
da din picioare;
Cerul şi copacii fugeau la deal,
fără încetare;
La curbe, dintr-o parte-n alta a
iazului se balansa,
Fiecare denivelare îl lovea la
fund şi îl sălta.
Cuprins de durere şi frică, urla
nebunit.
Zgomotul şuvoiului însă, urletul
i-a acoperit.
Dintr-o dată, n-a mai simţit sub
el nimic:
Plutea prin aer cu viteza unui
gloante
Şi în apa iazului, a aterizat pe
spate.
Nu s-a oprit decât la fund:
A inspirat…apă, de mai multe ori,
profund,
Apoi a dat să scoată capul afară.
Această clipă i-a fost însă
fatală:
Un buştean, venind pe scoc
vijelios,
L-a plesnit în ceafă nemilos.
Bietul Roşcat, a murit pe loc.
Apa lacului s-a roşit de sânge,
De parcă luase foc.
Oamenii care făceau de serviciu
la iaz
Nu şi-au explicat, imediat,
nefericitul caz.
Văzând sânge în apă, s-au temut
de-un accident.
Şi au strigat, imediat, un „Bau!” strident.
Cei de sus au înţeles acest
semnal
Şi n-au mai introdus în scoc nici
un buştean.
Cei de jos s-au înarmat cu ţapine
Şi călcând pe buşteni, pe lângă
un „ţin-te bine”,
Au ajuns acolo unde pata de sânge
era mai mare
Şi au început să caute în apă, cu
înfrigurare,
Convinşi că-i vorba de o victimă
umană.
În scurt timp însă, văd, pe fund,
o blană.
Îşi dau seama că-i vorba de-un
urs,
Şi opintindu-se mai mult, îl aduc
sus.
Alergând fără nici un pic de
răgaz,
În acel moment, ursoaica ajunge
la iaz.
Când şi-a văzut puiul ţinut în
ţapine
S-a aruncat în apă, speriată,
vezi bine,
Şi a înotat scheunând spre Roşcat,
Convinsă că-i vorba de-un
asasinat.
Oamenii văzând-o că vine spre ei,
turbată,
Au lăsat, speriaţi, să le cadă
ursul în apă
Şi s-au îndreptat înnebuniţi spre
mal,
Pe buştenii mişcători, clătinaţi
de val.
Dezechilibrat, un om a căzut în
apă,
Aproape de ursoaica ce înota
agitată.
Degeaba a încercat să se
îndepărteze înotând.
C-o lovitură năprasnică de labă,
Ursoaica l-a băgat la fund,
De unde n-a mai ieşit, singur,
nicicând.
Ajunsă deasupra ursului aflat sub
apă,
Ursoaica se învârtea pe loc,
disperată.
De câteva ori îşi băgă capul sub
apă,
Dar repede-l scoase, pufăind, la
suprafaţă.
Neputinţa de-a face ceva o
înnebunea
Şi-n tot ce-o înconjoară cu furie
lovea.
Buştenii dansau o sarabandă
îndrăcită;
În haosul stârnit de ei şi ursoaica-i lovită,
Dar nu simte nimic, înoată
turbată spre mal,
Împinsă, din spate, de-un
instinct criminal.
Cum iese din apă, aleargă spre o
baracă,
Unde au intrat oamenii şi-au uşa
ferecată.
O zgârie. o loveşte, o clatină, o
mişcă,
Cei din înăuntru sunt înnebuniţi
de frică!
Cu o lovitură de labă sparge un
geam gros,
Apoi desprinde fereastra, care
cade jos.
Când încearcă apoi pe prichici
laba să pună,
O detunătură puternică răsună.
Ursoaica se opreşte-n loc; pare
mirată!
Apoi cade jos şi rămâne nemişcată.
*
Soarele se apropie de asfinţit.
În poiana din pădure totul a
amuţit.
Până şi cei doi urşi voioşi,
Întorşi de la vânătoare norocoşi,
Au devenit treptat îngrijoraţi.
Nu-şi pot explica lipsa
celorlalţi!
Toată noaptea-au au vegheat,
Rugându-se neîncetat
De cele două urse de pe cer
Să le-o redea pe mama lor
Şi pe neastâmpăratul lor frăţior.
* A început să fie publicată, în serial, în Revista
Apollon Junior nr.3/martie, 2014
Un comentariu:
La multi ani, chiar daca trimise cu intirziere, urarle sunt din suflet.
Trimiteți un comentariu