TOATĂ LUMEA HUUUO!.... (1)

În 1993, participam în SUA, la Atlanta, la un simpozion pe teme tehnice. În weekend, plimbându-mă prin unul din parcurile oraşului mi-a atras atenţia un grup mare de oameni care formau un cerc mare, aplaudau, se amuzau, iar din când în când huiduiau. Am devenit curios!  M-am apropiat şi am văzut, în mijlocul cercului, un tânăr care prezenta un număr de jonglerie cu măciuci. Făcea tot felul de figuri complicate. Când îi reuşeau, se înclina ceremonios şi zâmbitor în faţa oamenilor, iar ei aplaudau. Când greşea, şi asta se întâmpla destul de des,  făcea o figură spăşită şi se adresa lumii cu invitaţia: „Everybody huo!..”. Unii îl huiduiau, alţii continuau să-l aplaude şi toată lumea se amuza. Tânărul era simpatic foc!

Îmi vine în minte scena de câte ori îmi amintesc o situaţie în care am făcut ceva ce nu trebuia să fac, ceva pe care acum îl regret. În momentele acelea, strâng ochii, pielea mi se face ca de găină şi mă trezesc spunând: Everybody huuuo!...

Mi-am propus să povestesc câteva astfel de întâmplări, sperând ca în felul acesta să mă eliberez de apăsarea lor. 

* 

Eram în clasa a şaptea la o şcoală generală din Zalău. Româna şi rusa ni le preda o profesoară tânără, frumoasă şi delicată. Atât de delicată, încât nu-ţi puteai închipui că a fost sau va putea fi atinsă vreodată de un bărbat. Ne era şi dirigintă. Colegilor le plăcea, iar eu eram literalmente îndrăgostit de ea. Aş fi făcut orice ca să-i atrag atenţia. Faptul că învăţam bine şi aveam note bune la materiile amintite, nu mi se părea suficient. Iată ce măgărie am fost în stare să fac:

 În timpul unei oare, într-o linişte deplină, în timp ce ea scria ceva la tablă cu spatele la clasă, m-am ridicat în picioare şi am detonat o capsă, cu ajutorul unui pistol jucărie. Toţi cei din clasă s-au speriat, iar pe ea am văzut-o cum i se înmoaie picioarele şi cade. Câţiva colegi şi colege au dat fuga la catedră să-i dea o mână de ajutor. Eu rămăsesem în picioare, cu pistolul în mână şi, aşa cum mi-au mărturisit ulterior colegii, alb ca ceara, cu un zâmbet, mai degrabă rânjet, îngheţat pe faţă. O colegă s-a repezit la mine şi a început să mă lovească cu pumnii în spate, indignată de ce am putut să fac. N-am simţit nimic şi   n-am făcut nici un gest să mă apar.

Profesoara şi-a revenit. Colegii au ajutat-o să se ridice. Aceiaşi fată care mă luase la bătaie i-a explicat ce s-a întâmplat. Profesoara şi-a îndreptat privirea spre mine şi m-a întrebat:

- De ce ai făcut asta?

Nu i-am răspuns, am început să plâng şi am părăsit în fugă sala de clasă.

În aceeaşi zi, am aflat că profesoara era basarabeancă şi că în timpul războiului, familia ei a fost victima unui bombardament căruia i-a supravieţuit doar ea, şi că, de atunci, intră în panică de câte ori aude un bubuit, indiferent ce îl provoacă.  Mi s-a făcut o ruşine cumplită!

De câte ori îmi amintesc de această întâmplare, strâng din ochi, pielea mi se face ca de găină şi îmi vine să urlu: Everybody huuuo!...