ARMATĂ VESELĂ

 

Armata obligatorie, în termen, n-a fost în general veselă. A avut cel mult câteva momente amuzante, întâmplătoare sau nu. Eu am făcut doar două luni de armată, în 1961, la terminarea facultăţii. Mi s-au părut cele mai lungi două luni din viaţa mea, cu toate că eu şi colegii mei ne-am străduit să le colorăm cât mai mult cu putinţă.

Abia intraţi în cazarmă am fost foarte repede costumaţi în kaki, din cap până-n picioare. Din viaţa de care m-am despărţit la porţile cazărmii mi-au mai rămas doar portofelul şi o batistă. N-am avut timp să ne alegem  fiecare ce ni se potrivea mai bine sau ne convenea mai mult. Am luat ce ni s-a dat, urmând ca, ulterior, la magazie sau între noi, să facem schimburile necesare. Arătam ca nişte salvaţi dintr-un naufragiu, îmbrăcaţi cu ce s-a găsit la bordul navei salvatoare. Fiecare dintre noi remarca ceva caraghios în ţinuta celuilalt. Pe unul nu-l cuprindea vesta, altuia pantalonii îi ajungeau doar până sub genunchi, unora le cădea capela pe urechi în timp ce altora le stătea pe vârful capului. Cizmele mele erau foarte largi: „În fiecare cizmă de-a ta ar mai încăpea o pâine şi o sticlă de vin” a remarcat un coleg.

Am primit şi lenjerie de pat: două cearceafuri, o pernă şi o pătură. Dormitorul era de optzeci de locuri, cu paturi pe patru rânduri: două cu etaj, două numai cu parter. Noi eram şaptezeci şi şase! Ne-am făcut şi refăcut paturile de câteva ori, până ce sergenţii, şefii de grupe, care aveau să doarmă împreună cu noi, s-au declarat mulţumiţi de cât de bine era întins cearceaful şi cât bine era împăturită pătura. Ne culcam odată cu găinile: la orele nouă şi jumătate. În primele zile nu ne era somn, am mai fi vorbit între noi, am fi glumit, am mai fi spus câte un banc, dar sergenţii, lipsiţi complet de umor, ne închideau repede gura.  Cu toate acestea, ne-am făcut, reciproc, tot felul de farse şi nu i-am cruţat nici pe ei. A urmat însă o săptămână de instrucţie istovitoare. Abia aşteptam să ajungem în dormitor şi adormeam de cum ne aşezam în pat. Dacă te trezeai noaptea, aveai prilejul să asişti la un concert de sforăituri care ar fi făcut deliciul oricărui meloman! Nu mai vorbesc de parfumul aerului pe care eram obligaţi să-l respirăm!

Am făcut armata într-un sat din Dobrogea. Din când în când, duminicile, eram învoiţi în sat. Înainte de ieşi pe porţile cazărmii ni se verifica ţinuta. Dacă nu eram tunşi şi bărbieriţi, dacă uniforma nu era curată şi călcată, dacă cizmele nu luceau, eram întorşi în cazarmă. Ca să

nu ni se întâmple aşa ceva, am construit, în curte, patru ateliere: unul de tuns, unul de ajustat mustaţa, unul de manichiură şu unul de lustragerie.

Deschid o paranteză ca să  menţionez că jumătate din noi şi-au lăsat mustaţă. Mi-am lăsat şi eu, dar, pentru că nu mă prea aranja, am tuns-o în ajunul vizitei prietenei mele. Aproape toţi am primit  astfel de vizite, prilej să fim învoiţi în sat, indiferent dacă era duminică sau zi de lucru.

Să revin la ateliere. În general în jurul celor de tuns şi ajustat mustaţa se aduna multă lume şi se făcea mult haz. Operaţiunile erau făcute de câtre „meseriaşi”, selectaţi dintre colegi, în urma unor probe de lucru. Concurenţa pentru ocuparea celor două posturi a fost destul de mare, deoarece o tunsoare costa un leu, iar ajustatul mustăţii cincizeci de bani.  Inspectorul de calitate care supraveghea operaţiunile şi cel care ţinea oglinda primeau câte o bere. Să nu credeţi că eram tunşi oricum. Fiecare putea opta pentru unul din următoarele stiluri: cu bordură groasă la spate, nailon sau cazon.  Şi mustăţile erau de mai multe feluri: pe oală,  morsă, rândunică, creion şi periuţă. Băieţii nu ţineau atât de mult să arate bine, voiau să atragă atenţia. Exista însă pericolul să fie tunşi zero sau să li se radă mustăţile când atrăgeau atenţia comandantului de companie, un tip fără nici un pic de umor şi simţ estetic. Ce l-am mai fi tuns şi pe el dacă ne-ar fi căzut în mână!

Unitatea noastră militară avea şi o gospodărie anexă din care nu lipseau porcii. Coteţul lor era în apropierea sălilor de studiu. În pauze ne distram filozofând pe marginea lor. Un eveniment deosebit a avut loc când una din scroafe a fătat. Câţiva dintre noi au botezat şi adoptat câte un purceluş. Unul dintre ei era chior. A fost bătaie pentru adoptarea lui. Cel care i-a devenit tată adoptiv, la botezat Nelson şi l-a dus, într-o zi, în sala de studiu. La scăpat din braţe şi n-a reuşit să-l prindă înainte de terminarea pauzei şi revenirea în sală a instructorului. A alergat prin sală până ce a nimerit uşa şi a ieşit în curte. Ne-am luat după el. A  continuat  să alerge prin cazarmă.  După multă alergătură şi după ce am atras atenţia la multă lume, inclusiv comandantului de companie, am reuşit să-l încercuim şi să punem mâna pe el. A urmat o anchetă, din care am reuşit să ieşim basma curată, datorită minciunilor meşteşugite la care am recurs. Altădată, jucându-ne cu el, ni l-am pasat unii la alţii, ca la rugbi. Eu a trebuit să plonjez ca să-l pot prinde. M-am ales cu coatele  julite.

Jucam uneori fotbal. Echipele noastre purtau nume caraghioase cum ar fi „Cioclii Parfumaţi” sau „Stafiile Verzi”, referitor la felul cum arătam, sau „Varză Murată” sau „Slănină Râncedă”, referitor la ce mâncam uneori. Jucătorii purtam numele unor fotbalişti celebri sau unele născocite de galerie. Trofeele puse în joc erau fie o pereche de obiele noi, fie una de ciorapi curaţi. Ne luptam acerb pentru ele, deoarece erau rarităţi. 

Născocisem şi un joc: se numea „rişcă la linie” sau, simplu, „liniuţă”. Era unul anost, constând în aruncarea unor obiecte la linie, câştigând cel care îşi plasa obiectul cât mai aproape de ea. Partidele de „liniuţă” se transformau transforma adesea, graţie imaginaţiei şi fanteziei colegilor, într-un adevărat spectacol de circ.  Vă relatez una dintre ele:

Au participat reprezentaţii „Casei de Filme Titanus”, ai „Concernului de Sicrie  Düllap” şi ai „Întreprinderii de Lustruit Cadavre şi Împletit Muci, Silozul”. Au fost de faţă managerii celor trei instituţii. Competiţia a avut un director, a fost supravegheată de o echipă de arbitrii şi relatată de un spicher. A început printr-un discurs în limba chineză a directorului  concursului, tradus în română de spicher. A urmat prezentarea concurenţilor, în următoarea manieră: Celebrul Labo Labo, reprezentant al „Casei de Filme Titanus”, omul cu o mână de lemn şi un ochi de sticlă, mare campion şi imbecil, se spală pe picioare odată la trei săptămâni, se hrăneşte cu cadâne în foi de viţă şi bea numai apă în care s-au spălat rufe. Este favoritul numărul unu al concursului şi ultimul favorit al comandantului de companie. A urmat concursul, amuzant prin el însuşi, dar şi prin delicioasele intervenţii ale spicherului. S-a încheiat cu un emoţionant discurs al directorului său,  tradus şi transmis, simultan, în 24 de limbi. Câştigătorului i s-a înmânat o gogoaşă şi un buchet de frunze veştede.

Mai practicam şi alte jocuri pentru „oameni mari”, cum ar fi leapşa pe ouate sau pe cţărate. Cunoaşteţi jocul? Pentru orice eventualitate, vi-l relatez: unul aleargă după ceilalţi. Dacă reuşeşte să atingă pe unul dintre ei, înainte ca acesta să se pună în gardă aşezându-se „pe ouă” sau căţărându-se pe primul obiect sau fiinţă care i-a ieşit în cale: copac, burlan, bancă, coleg etc. ,  cel atins îi ia locul.  Aşa cum se cuvenea, jocul începea prin alegerea celui care va alerga primul cu una din formulele:  „Am o călimară, / Plină cu cerneală. / Ce culoare are / Călimara mea?” sau „Ala, bala, portocala, / Ieşi Gheorghiţă la portiţă, / Că te-aşteaptă Talion, / Talion fecior de domn, / Cu căruţa Radului, / Cu caii împăratului. / Clanţ, zbanţ, dorobanţ, /  Cioc, boc, ieşi la joc.”

Nu mi-am închipuit niciodată că ajunşi ingineri, vom practica astfel de jocuri copilăreşti. Acum, o spun cu toată convingerea: Ferice de cei care se pot copilări!