Anca este o
doamnă în vârstă, distinsă, fostă cadru didactic universitar în ţară şi
străinătate, care locuieşte singură, în oraşul Voluntari, într-un conac
impunător, fost al părinţilor săi, naţionalizat de comunişti, în posesia căruia
a intrat după lungi şi anevoioase demersuri, după Revoluţie. Până atunci a
locuit în Bucureşti, într-un apartament pe care-l mai păstrează încă.
Obişnuieşte să-şi convoace la conac, în fiecare an, pe rând, foştii colegi de
şcoală primară, de liceu şi de facultate, împreună cu care petrece câte o după
amiază, cu bere, cu mici şi fripturi la
grătar, pe cheltuiala ei. Aţi mai pomenit aşa ceva?! Ne întâlnim şi noi cu
colegii de liceu sau facultate, dar la zece sau cinci ani, la câte un
restaurant, pe cheltuiala noastră. Mă văd obligat, încă de la început să spun
despre Anca că este o fiinţă sentimentală şi generoasă.
La o astfel de întâlnire cu fostele colege de
liceu am cunoscut-o şi eu, soţia mea, Ana, fiind fostă colegă cu ea la Şcoala
Centrală de Fete din Bucureşti. De atunci, o mai vedem din când în când. Nu de
mult, i-am făcut, împreună cu Ana, o vizită. Ne-a întâmpinat mişcându-se cu
dificultate şi având o vânătaie mare pe pometele obrazului stâng.
- Ce-ai păţit
Anca? o întreb eu.
- Am avut un
accident de avion.
Ştiam despre
ea că e o pasionată a excursiilor în străinătate şi călătoreşte des cu avionul.
- N-am auzit să fi avut loc, zilele acestea,
vreun accident aviatic.
- A fost un
avion militar, de vânătoare, de aceea n-a vuit presa.
- Avion de
vânătoare?! Ce căutai tu în el?
- Nu eram în
el.
- Dar unde
erai? Pe aerodrom?
- Nu. Eram în
grădină.
Ne uităm nedumeriţi la ea, apoi eu alerg la
fereastră, dau perdeaua la o parte şi mă uit în grădină. Nici urmă de avion sau
de vre-o groapă făcută de el. Ea începe să râdă şi ne explică:
- Ieri
pe când eram în grădină a zburat pe deasupra mea un avion de vânătoare, din
acela cu reacţie de lasă pe cer o dâră lungă, albă. Uitându-mă după el, m-am
împiedicat şi am căzut într-un strat de păstârnac.
- Şi
asta numeşti tu accident aviatic? o întreb tot eu, înciudat de plasa luată.
- Dar
cum ai vrea să-l numesc, de păstârnac?
Am râs toţi
trei. Ar fi trebuit să ne închipuim că este una din situaţiile în care ea face
haz de necaz. A avut multe necazuri - legate mai ales de sănătate - pe care le-a
tratat cu umor, a avut însă şi nişte întâmplări cu adevărat hazlii. Iată două
dintre ele, povestite de ea. Prima:
- Într-o zi,
m-am întors din oraş, adusă cu maşina de Ionuţ vecinul meu pe care-l ştiu de
când era puşti. Acum este însurat iar soţia lui e pe cate să aducă pe lume un
alt Ionuţ. M-a lăsat la poartă, şi a plecat. Abia am deschis uşa de la intrare
în curte, că şi am văzut două siluete
retrăgându-se urgent, în spatele duzilor deşi, ce mărginesc aleea ce duce la
conac. Curagioasă cum sunt, m-am dus repede la locul unde se retrăseseră, am
dat nişte crengi la o parte şi, ce credeţi că am văzut? Vă dau conacul dacă
ghiciţi.
- Două
ţigănci, m-am grăbit eu să răspund.
- Nu, mi-a zis
ea.
- Doi bărbaţi,
şi-a dat cu presupusul Ana, încercându-şi norocul.
- Nici, i-a retezat-o Anca.
Am mai făcut
amândoi mai multe presupuneri, de fiecare dată însă ne-a răspuns cu acelaşi „Nu” sau „Nici”, încadrat de un
zâmbet, care voia să spună, „N-o să ghiciţi niciodată!”. N-am ghicit şi am
pierdut ocazia să devenim proprietarii conacului ei. Ne-a spus ea.
- Erau două
chinezoaice. Când le-am văzut, am rămas tablou!” Ce căutaţi voi aici?” le-am
luat eu la rost. Se uitau la mine şi ori nu pricepeau ce le întreb, ori n-aveau
curajul să-mi răspundă. Am început să le ţin un discurs, cum că au încălcat o
proprietate privată, că nu-i frumos ce-au făcut şi că dacă anunţ poliţia o
încurcă. Cuvântul poliţie cu siguranţă l-au înţeles că au intrat puţin în
panică şi una dintre ele a ridicat o sacoşă mare şi a deschis-o. Vă mai dau o
şansă să intraţi în posesia conacului
meu, dacă ghiciţi ce era în ea.
- Chinezării,
răspund repede eu, convins că nu putea fi altceva.
- Nu, s-a
grăbit ea să mă contrazică..
- Lucruri
sustrase din casă, îşi dă cu părerea Ana.
- Nici vorbă!
Era plină de frunze de dud. Am fost atât de mirată, încât n-am mai ştiut ce să
zic. Cu un gest politicos, le-am arătat uşa de la stradă şi le-am poftit să-mi
părăsească domeniul.
- Ce-or fi făcând
cu ele?! s-a întrebat Ana, mirată.
- Pot face o
mulţime de chestii, i-a răspuns Anca, cum ar fi: să hrănească cu ele viermi de
mătase, să prepare vre-un medicament sau să le mănânce. Ăştia dacă mănâncă
câini, ar putea mânca şi frunze de dud. După această vizită, am grijă, din când
în când, să mă conving că nu mi-au intrat în curte şi alţi străini, sau chiar
vecini de-ai mei, crezând că nu sunt acolo ci la apartamentul din Bucureşti.
Deschid fereastra şi întreb cu voce tare: „ Care v-aţi mai rătăcit pe aici,
mă?”
A doua
întâmplare, tot în relatarea ei:
- Era într-o
după amiază de vară. Îmi făcusem siesta - obicei pe care îl am de când am
predat la Universitatea din Casablanca - şi mă îndreptam spre verandă, unde
obişnuiesc să-mi petrec restul zilei citind, afundată într-un fotoliu. Abia am
intrat şi ce credeţi că văd? Un ţigănuş, de vreo patru sau cinci ani, în puţa
goală, se plimba prin verandă ca la el acasă. M-am îndreptat spre el, l-am apucat
de mână şi l-am întrebat: „Ce cauţi aici? Pe unde ai intrat?”. Uşa de la
intrare era închisă, lăsasem însă o fereastră deschisă, ca pătrundă în casă
mirosul de crini înfloriţi, din grădină. „Pe acolo a intrat”, mi-am zis. M-am
dus la fereastră şi m-am uitat afară să
văd cum a reuşit el să se intre. N-am văzut nici scară şi nici pe cineva care
ar fi putut să-l aburce pe ea. L-am luat în braţe şi am ieşit cu el afară. La
intrare m-a întâmpinat o ţigancă, mama
băiatului, am presupus. Mi-am dat imediat seama că ea şi-a introdus odrasla pe
fereastră ca să testeze dacă e sau nu cineva în casă. Dacă nu era nimeni, ar fi
intrat şi ea ca să ciordească ceva. „ Ce căuta băiatul tău în casă la mine?” o
întreb, pe un ton răstit, pe ţigancă. „Apoi, sărut mâna cucoană, l-am băgat
acolo ca să vadă şi el cum arată o casă de boieri”. Era să cad jos când am
auzit explicaţia ei! După întâmplarea
aceasta am mai rămas cu un obicei: când mă întorc de undeva, sau când mă
trezesc din somn ziua sau noaptea şi ies din dormitor, întreb cu voce tare: „E
cineva pe aici?”, asta ca să nu dau ochii de vre-un intrus şi să mă sperii.
- Trebuie să
ai curaj să locuieşti de una singură într-o căsoaie ca asta, îi spun eu.
- Recunosc că
sunt o femeie curagioasă şi puţin inconştientă, mi-a răspuns ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu