N-am visat să
ajung scriitor pe vremea când eram mic, n-am început să scriu şi să public încă
din şcoală, aşa cum li s-a întâmplat majorităţii scriitorilor ajunşi mari (nu e
cazul meu). Când eram copil, citeam la întâmplare tot felul de cărţi care-mi
cădeau în mână, la început din ce am găsit în casă, apoi din ce împrumutam de
la prieteni şi de la biblioteci. Nu s-a găsit cineva să-mi îndrume lecturile.
Ceea ce îmi amintesc este că mă uitam la
poza scriitorului din carte cu admiraţie, de câte ori mă impresiona câte o
propoziţie, frază sau pasaj din ea. Pentru mine, cartea s-a confundat totdeauna
cu scriitorul şi tot ce tot ce se întâmpla în ea era meritul lui indiscutabil şi nu al eroilor săi. Abia
când am devenit mare am început să doresc să scriu şi eu lucruri frumoase şi interesante, în stare să-i
lase cu gura căscată pe cititori şi le smulgă exclamaţii de admiraţie sau
lacrimi de compătimire, aşa cum mi se întâmpla mie pe vremea când eram un mucos, şi să-mi văd într-o zi
poza pe coperta patra a unei cărţi. Faptul acesta s-a întâmplat însă, abia la
vârsta de 73 de ani, când mi-a apărut primul roman. Iată cum au decurs faptele:
Până în 2003,
am scris vreo 60 de poezii, fără să public vreo una, câteva jurnale pe care
le-am ţinut în sertar şi o cronică de familie care a avut aceeaşi soartă. Poeziile le-am scris în perioada 1985-1987,
ani în care m-a pălit febra versificaţiei. Dintre toate, doar câteva sunt demne
de oarecare atenţie. Majoritatea sunt naive şi au doar o valoare documentară,
pentru că dau oarece mărturii despre
anii aceia şi despre modul cum trăiam noi, românii, în „epoca de aur”.
Din una, intitulată „Satu-n care m-am
născut”, citez o strofă: Satu-n care m-am
născut/ Zace în anonimat./ Aş da
orişice/ Să-l fac mai însemnat. Aceste versuri au devenit profesia mea de
credinţă. Începând de atunci, am făcut tot ce-am putut ca satul meu natal,
Bănişor, situat în nord-vestul ţării, în
judeţul Sălaj, în „Ţara lui Ţucu-te”, cum i se mai spune zonei, să devină mai
cunoscut. Sunt convins că tuturora, la naştere, ni se imprimă în gene
coordonatele localităţii natale şi că ulterior suntem puternic atraşi spre
aceasta nu numai sentimental ci şi biologic. Eu am trăit majoritatea timpului
departe de satul meu şi i-am dus dorul.
Visam noaptea că m-am reîntors ACASĂ şi
eram dezamăgit când mă trezeam şi conştientizam că n-a fost decât un vis.
Încă din anul
1982, am început o documentare susţinută pentru a scrie o monografie a satului
meu. A fost o treabă anevoioasă, deoarece am făcut-o printre picături, atunci
când îmi dădea răgaz, inginer fiind, activitatea mea de constructor activ al
socialismului. Mi-a făcut însă mare plăcere. E un sentiment de satisfacţie
extraordinară când găseşti ceea ce cauţi în cărţile, ziarele şi documentele
răsfoite în biblioteci şi arhive! Până la Revoluţie, reuşisem să întocmesc un
teanc impresionant de fişe referitoare la istoria satului, să scriu un lung
poem intitulat „Bănişor. Tablouri istorice” şi un capitol de amintiri.
În 2002, am revenit în Bănişor după mulţi ani
de absenţă. Am constatat cu surprindere că profesorul de istorie de la şcoala
din sat scrisese o monografie a lui, dar nu reuşise să o publice. Împreună cu
câţiva colegi de generaţie am luat hotărârea
să-i adăugăm capitolul de amintiri
scris de mine şi poemul pomenit, apoi s-o tipărim. Monografia a apărut în anul
următor. Am fost încântat că mi-a apărut
pentru prima dată numele pe coperta unei cărţi, dar şi acum mi-e jenă de
stângăcia cu care am scris poemul
menţionat şi de multele greşeli de redactare, şi nu numai, pe care le-am comis,
iar editura n-a reuşit să le înlăture.
În acelaşi an în care am hotărât să tipărim
monografia, am hotărât şi înfiinţarea
„Asociaţia Fiii Satului Bănişor” şi redactarea
unui anuar al ei. Redactorul acestuia am devenit eu, iar primul lui
număr a apărut în anul 2004. În acest număr şi în cele treisprezece care au urmat, am publicat mai
multe articole, povestiri şi poezii.
Între timp,
începând cu anul 2005, am publicat cu regularitate şi în revista cu apariţie
lunară a promoţiei de absolvenţi din anul 1961 ai Facultăţii de Mecanică a
Institutului Politehnic Bucureşti, printre care m-am numărat şi eu.
Cineva, undeva,
scrisese că a fi scriitor e o meserie care se învaţă scriind. L-am crezut. În anul 2008, am considerat că am ucenicit
destul în ale literaturii şi că ar fi cazul să mă aventurez într-un proiect
major, adică să scriu nici mai mult nici mai puţin decât un roman! Cum,
începând cu numărul doi al anuarului, am început să public un serial despre o
comoară care se spune că ar fi fost îngropată cu mulţi ani în urmă, pe vremea
stăpânirii turceşti, într-un deal din sat, de către Capitlul Episcopiei
Romano-Catolice din Oradea, mi-am zis, ce-ar fi să transform acest serial
într-un roman? Zis şi făcut. Peste încă un an, mi-a apărut în Editura
„Contrast”, din Bucureşti, romanul „Comoara din Dealul Magiarului”. El este
primul meu roman dintr-o serie de patru, care s-ar putea numi „Băieţii din
Valea Banului”. Valea Banului fiind numele fictiv al satului în spatele căruia
se ascunde Bănişorul, iar eroii principali ai cărţilor sunt foştii mei
consăteni şi colegi din anii
1946-1950. O bună parte din acţiunea
cărţilor se petrece în sat, prilej să vorbesc
şi despre el, şi despre oamenii de acolo şi obiceiurile lor. Printre
personaje se numără şi bunicul meu din partea mamei.
Deschid o
paranteză ca să mărturisesc că, între timp, m-am convins că
învăţând să scrii poţi deveni un scriitor acceptabil, dar ca cineva să devină
un mare scriitor (încă odată, nu e cazul meu) e nevoie să fie foarte talentat,
inteligent şi cult, ori astfel de specimene umane nu se găsesc pe toate
drumurile, dovadă că marii scriitori din
ţara noastră pot fi număraţi pe degete. Esenţial este şi să stăpâneşti foarte
bine limba în care scrii. La acest ultim capitol, scriitorii ingineri suntem deficitari.
Sunt şi excepţii: Dostoievski, de exemplu, a fost inginer!
Revin la
bunicul. Lui i se mai zicea în sat Diacul cel Bătrân, pentru că fusese în afară
de învăţător şi director al şcolii din sat şi cantor la biserică. Din păcate,
s-a pensionat şi a încetat să mai cânte în biserică înainte de-a mă naşte eu,
aşa că nu l-am avut nici dascăl şi nici nu l-am auzit cântând. S-a născut în
1870 şi a murit în 1956, când eu aveam douăzeci de ani. A fost fiu de ţăran din sat, şcolit la
Şimleu, Beiuş şi Gherla.
Înainte de a
scrie despre el în romane, am făcut-o în anuare. Acolo l-am descris exact aşa cum am a fost, bazându-mă pe ce l-am cunoscut
personal, pe ce mi-au povestit despre el
părinţii - mai ales mama - şi pe ce s-a scris despre el. Ca aspect, era un
bărbat scund de statură, avea mustaţă, era tot timpul îngrijit îmbrăcat, purta
pălărie, fuma şi era nedespărţit de o
cârjă. A fost un învăţător dedicat meseriei lui, luptător pentru luminarea
populaţiei satului, bun român şi părinte iubitor. Înainte de venirea comuniştilor la putere,
fusese înstărit, avea o casă frumoasă, pământ şi animale. Aceştia l-au lăsat
fără pensie, pe motiv că era avut, l-au
sufocat cu cotele şi impozitele, ceea ce l-a adus treptat, treptat, în pragul
sărăciei. Nu suferea atât că a trebuit să-şi vândă pământurile şi animalele ca
să aibă din ce trăi, cât faptul că după treizeci şi şase de ani slujiţi la
catedră, nu primea pensie. Nu scăpa nici un prilej să-i blesteme pe comunişti
pentru această nedreptate a cărei victimă a fost şi cred că continuă să-i
afurisească şi dincolo de mormânt. Din toate aceste motive, la vârsta
copilăriei mele bunicul devenise ursuz, închis în sine, iar noi, nepoţii lui, eram
mai apropiaţi de bunică decât de el. Cu toate astea, l-am iubit şi respectat,
iar el a reuşit să ne transmită şi nouă cinstea, dârzenia şi spiritul său de
dreptate.
În cărţile mele l-am descris, sub un alt
nume, aşa cum aş fi vrut eu să fie,
adică: foarte citit, cult, înţelept, hâtru, sfătos, bun, darnic, prietenos,
apropiat de nepoţii lui, comunicativ şi un bun povestitor. Le doresc tuturor
copiilor să aibă unul la fel, deşi îmi dau seama că e greu ca cineva să
întrunească toate acestea calităţi. Sunt şi eu bunic, m-am străduit să-i semăn celui imaginat de
mine, dar n-am reuşit în întregime. Ca să reuşeşti trebuie, la fel ca marii
scriitori, să te naşti cu talent, iar, pe deasupra, să fii sănătos şi să-ţi meargă treburile
bine. Oricum, este esenţial să avem un bunic, adică să-l prindem în viaţă,
chiar dacă nu-l dă talentul afară din casă.
Am fost
totdeauna intrigat şi nemulţumit că în Bănişor nu existau legende despre
locuri, persoane şi evenimente deosebite, aşa cum se întâmpla în alte
localităţi. „Nu se poate să nu fi existat cândva. Precis s-au pierdut.”, mi-am
zis. M-am hotărât să le refac din ce-a
mai rămas din ele sau pur şi simplu din imaginaţie, pentru a nu rămâne noi mai
prejos decât alte sate. „Satul fără legende e ca unul fără istorie, ca o familie
fără strămoşi, o familie ai cărei membri au căzut din cer sau i-a adus barza”,
mi-a aruncat-o ironic cineva în faţă, pe vremea când începuse să mă preocupe subiectul. Rezultatul a fost că m-am pus pe
treabă şi, într-un timp relativ scurt, am scris unsprezece legende pe care
le-am publicat în cartea „Legendele Bănişorului”, apărută în Editura Caiete
Silvane din Zalău, în anul acesta (2017).
În prefaţa
cărţii am scris următoarele: Cred, cu
convingere, că toate denumirile de
locuri din satele noastre îşi au la bază câte o legendă, doar că majoritatea
acestora s-au pierdut în timp, ori s-a păstrat o mică parte din ele, un „ciot”.
Pornind de la aceste „cioturi”, am încercat să mi le imaginez pe unele legate
de satul meu natal, Bănişor. Prin urmare, legendele din volum sunt mai degrabă culte decât
populare, rod al imaginaţiei mele.
În ce au
constat aceste „cioturi”? În poveşti
întregi, frânturi de poveşti sau mărturii scrise, sumare. O să detaliez puţin,
pentru că doresc să demonstrez că „cioturi” ca ale mele există peste tot şi că
toţi cei care vor dori, ca şi mine, să aducă un omagiu satului lor natal, se
pot folosi de ele. Iau legendele în ordinea în care sunt înserate în carte:
„Legenda Văii
Banului” am scris-o pornind de la cum eram păcăliţi noi copiii, în legătură cu
motivele pentru care ,uneori, vara, Valea seca; La baza legendei „Golsa şi
Sedun” stă înscrisul din 1213 din Registrul de la Oradea, care este şi prima
atestare documentară a Bănişorului; „Hăneştii” pleacă de o menţiune din „Schiţa
monografică a Sălajului”, apărută în 1908, care atestă prezenţa la 1241 a
tătarilor în sat; „Legenda dealului Majar” are la bază etimologia toponimului
„Magiar” devenit în pronunţia bănişorenilor „Majar”; „Comoara din dealul
Majarului” pleacă de la o altă menţiune
din „Schiţa monografică a Sălajului”, aceeaşi pe baza căreia am scris romanul
„Comoara din Dealul Magiarului”;
„Ştefăneasa” , care este şi denumirea unui şes din sat, este rodul
imaginaţiei mele; Pătru Mantu” este scrisă pe baza baladei „În Pădurea
Banului”, culeasă din sat; „Fata Pădurii” este asamblată din mai multe variante
ale ei care au circulat în sat de-a lungul anilor; „În „Diacul Filip”, am pornit de la un personaj
real, din secolul XVIII; „Omul lup” am auzit-o de la un consătean într-o variantă mai scurtă pe care am
dezvoltat-o; „La Poarta Raiului” este o piesă moralizatoare, situată în
contemporaneitate, inventată în întregime de mine.
Nu-mi amintesc
ca bunicul să-mi fi spus vreo poveste. L-am ascultat însă adesea vorbind şi
m-am îndrăgostit de graiul în care o făcea, specific intelectualilor ardeleni
de la ţară din prima jumătate a secolului trecut, un grai de o melodicitate
arhaică, molcom precum peisajul Ţării Ardealului. Este motivul pentru care,
pentru a da autenticitate şi mai multă savoare legendelor, l-am pus pe el să le
povestească
În toate
legendele, chiar în cele născocite de mine, m-am străduit să reconstitui epoca
istorică în care se desfăşoară acţiunea lor, şi satul aşa cum arăta el pe
vremea aceea. Am făcut-o pe baza
documentării mele pentru a scrie monografia satului şi articolele din anuare
despre istoria lui.
Am scris
„Legendele Bănişorului” cu intenţia să cresc mândria consătenilor mei că aparţin acestui sat şi să
cuceresc admiraţia străinilor pentru el. În cazul că se va întâmpla asta, voi
avea satisfacţia că am făcut încă un pas în direcţia scoaterii din anonimat
a „satului în care m-am născut”.
*Articolul a apărut în nr. 13/2017 al revistei onlin "limbaromână.org"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu