„BĂTRÂN, DAR NU MORT”*

Artemiu VANCA

Titlul articolului este şi numele unui club dintr-un cămin de bătrâni, despre care a scris Hendrik Groen, un scriitor olandez, în cartea a cărei poză o alătur. Am primit-o cadou, în luna iunie, când am împlinit şi eu 83 de ani. O prietenă a remarcat că pe lângă faptul că eu şi autorul avem aceeaşi vârstă şi  seamăn cu el.

 Din club făceau parte opt persoane, bărbaţi şi femei, printre care şi autorul cărţii,  decişi toţi să nu ia în serios bătrâneţea.  Ei organizau activităţi comune, în afara căminului, cum ar fi excursii, vizitări de muzee, participarea la spectacole, mese comune, partide de golf sau petanque. De organizarea lor se ocupa, pe rând, câte un membru al clubului. Acţiunea cărţii se petrece în Amsterdam,în anul 2013, preponderent în casa de bătrâni pomenită. 

Dacă ar exista şi pe la noi astfel de case, n-aş sta pe gânduri să mă internez într-una dintre ele, dacă aş rămâne singur.  Acolo ai la dispoziţie un fel de garsonieră şi poţi să participi la programele întocmite de administraţia casei sau poţi să ieşi în oraş şi să-ţi faci de cap. Autorul, Henk, cum îi zic prietenii, descrie cu mult umor şi sarcasm casa şi pe bătrânii din ea, motiv care mă determină să vă fac şi vouă, colegilor mei de generaţie, cunoscute câteva dintre aprecierile lui, pentru că o să ne regăsim în multe dintre ele.

Încep cu ce spune el despre bătrâni: „Corpul îţi scârţâie din toate încheieturile. Multe componente se apropie de data de expirare sau au depăşit-o deja. Nimic nu poate opri declinul. În cel mai bun caz, mai ai uneori câte o zi când o suferinţă sau alta devine mai puţin sâcâitoare, însă cu adevărat bine n-o să mai fie niciodată. Părul n-o să înceapă dintr-o dată să crească din nou. Cel puţin, nu pe cap, mai degrabă în nas şi urechi. Arterele nu se curăţă singure. Nu dispare nici o cocoaşă, iar robinetul de jos nu se opreşte din picurat.”

Apropo de „robinetul de jos”. Henk se plânge de incontinenţă urinară: ”Mă scap pe mine tot mai des. Chiloţii albi sunt foarte potriviţi pentru a scoate în evidenţă petele galbene. Mi-e chiar ruşine de doamnele de la spălătorie. De aceea, înainte de-a da rufele la spălat, le spăl cu mâna ca să scot petele cele mai urâte.”

El se plânge şi de alte afecţiuni, cum ar fi:dureri de picioare, ameţeli, bube, eczemă. Nu-i prea păsa însă de ele. Însuşi doctorul îi încuraja pe bătrâni spunându-le: „Consolaţi-vă cu gândul că întotdeauna sunt mai multe boli pe care nu le aveţi decât cele pe care le aveţi.” Toţi ştiau că vor muri nu peste mult timp, dar ar fi vrut ca doamna cu coasa să-i surprindă sănătoşi, în somn. „Dacă moartea se lasă prea mult aşteptată, sfârşeşti ca un copil bătrân, în scutece şi cu muci la nas”, atenţionează autorul. Unii dintre bătrâni purtau o brăţară pe care scria, „Nu mă reanima!” Pe unii îi bătea gândul sinuciderii.  Mulţi ar fi dorit să poată beneficia de eutanasiere la cerere.

În cămin se murea destul de des.  Când le murea câte un prieten, bătrânii sufereau. Când murea câte un necunoscut îşi ziceau doar, cu oarecare satisfacţie: „L-am mai lăsat pe încă unul în urmă”.

 Ceva despre mâncare. Nu era obligatoriu să mănânci la restaurantul casei. Bucătarul de acolo avea, spune autorul, un singur defect: nu ştia să gătească. Apoi, acolo, într-o zi  mâncarea nu venea la timp şi era prea fierbinte, iar în ziua următoare venea prea devreme şi nu era îndeajuns de caldă. Meniul era: luni-andive, marţi-conopidă cu vreun terci, miercuri-zi de carne tocată, joi-fasole verde, vineri-peşte, sâmbătă-supă cu pâine,  şi duminică-friptură de vită. Pentru a-l varia, membrii clubului mâncau foarte des la câte un restaurant din oraş s-au îşi găteau singuri feluri sofisticate de mâncare. Îşi puteau permite, pentru că  majoritatea aveau bani destui, pe care se străduiau să-i cheltuiască înainte de-a da ortul popii. Nu era nici prea plăcut să iei masa  la restaurantul casei de bătrâni  ca să auzi cum le cleampănă comesenilor protezele în gură sau să vezi  cum ele le cad unora dintre ei în farfurii.

„Sunt oameni care simt un dispreţ profund pentru tot ce-i bătrân, cărunt şi lent”, se plânge autorul.  Dar nici unii despre alţii, bătrânii, n-au păreri prea bune. Ei sunt mai degrabă sâcâitori şi enervanţi decât simpatici, ne asigură el. „Hărţuirea în şcoli şi pe internet e un subiect popular în ziare şi la televiziune, însă despre căminele de bătrâni nu se ştie prea multe. Nişte bătrâni respectabili n-au cum să se hărţuiască. Ce eroare! Vino să stai aici o zi şi ai să te convingi că nu-i aşa. Combinaţia bătrân şi înţelept e mai degrabă excepţia de la regulă”. În discuţii,  subiectul lor predilect era despre bolile de care suferă, despre ce fel de pastile iau, despre cum stau cu scaunul şi tranzitul intestinal sau bârfesc pe unul şi pe altul.  Majoritatea, mai ales femeile, au foarte tocit simţul ridiculului sau nu-l mai au deloc. Vinerea, când era zi de fitness, bătrâneii se îmbrăcau în cele mai stridente costume sportive. „Doamnele chiar că nu mai ştiu de nici o ruşine, astfel că imaginea oferită nu e deloc plăcută. Colanţi roz traşi peste nişte picioare subţiri, osoase sau, dimpotrivă, grase, cu osânza tremurând, tricouri strânse peste rămăşiţele triste a ceea ce odată erau sânii…Celor mai multe dintre ele li se pare că sunt încă destul de atrăgătoare. Cunoaşterea de sine se împuţinează serios odată cu vârsta.”

Bătrânii au şi un miros specific, nu prea plăcut. Ei nu se sesizează de asta pentru că majoritatea şi-au pierdut mirosul. Acesta este motivul pentru care, „îşi dau drumul la vânturi fără nici o grijă, iar igiena orală le lasă mult de dorit, de parcă nu li s-ar da de mâncare decât resturi menajere”. Unii sunt îngălaţi. Poartă fulgarine cu pete şi gulere soioase. Consideră că e păcat să-şi cumpere lucruri noi dacă  n-o să aibă timp să le ponosească. Poartă costume şi rochii de acum patruzeci de ani, pantofi uzaţi şi şosete cu găuri. „Începutul pierderii demnităţii”, trage concluzia autorul. El se străduia să se îmbrace îngrijit şi să miroase frumos.

În cămin, se organiza şi o seară de bingo. Oameni foarte bătrâni, dependenţi de jocuri de noroc, concurau pentru o cutie de bomboane de ciocolată cu cireşe ….sau pentru un lebervurşt de 90 de cenţi. Se putea juca şi biliard, dar se stătea la coadă pentru asta.

Duminica după amiaza era zi de vizită. Pe unii bătrânii îi vizitau, din când în când, copiii sau alte rude. Majoritatea venea fără prea multă plăcere şi erau nerăbdători să plece.  Totuşi, să aibă mulţi vizitatori le conferea bătrânilor un statut superior. Pe Henk nu-l vizita nimeni. Soţia lui era internată şi ea într-un spital psihiatric, avusese o fetiţă care-i murise, iar prietenii uitaseră de el. Era un individ spiritual şi probabil acesta era motivul pentru care nu-l căutau: nu-i cruţase pe nici unul de ironiile lui.

Apropo de copii. În Germania a apărut o carte cu următorul titlu: „Mamă, când ai de gând să mori odată”. Copiilor de acolo le e teamă că trăind prea mult, bătrânii îşi toacă toate economiile şi lor nu le mai rămâne mare lucru, iar dacă bătrânii n-au economii, nu se îndură să cheltuiască prea mult cu ei. Din acest cauză, unii germani şi-au plasat părinţii neajutoraţi în cămine ucrainene, slovace sau chiar thailandeze. Mult mai ieftine. Părerea mea este  că ţiganii, atât de huliţi şi detestaţi, n-ar face niciodată aşa ceva, chiar dacă şi-ar putea permite. Între ei există o solidaritate de invidiat, şi un mare respect pentru bătrâni.

Dar să vorbesc puţin şi despre cei din clubul „Bătrân, dar nu mort”. Despre Henk, preşedintele clubului, am spus deja câteva lucruri şi o să mai sun câteva, pe parcurs. Al doilea personaj era prietenul lui,  Evert, un tip cam beţiv şi mitocan, „care îşi joacă de ani de zile rolul de netrebnic”  cum îl caracterizează autorul, pentru că obişnuia să-şi cam bată joc de ceilalţi. Era însă un prieten bun, iar Henk îl preţuia pentru asta.   Suferea de diabet, căruia nu-i dădea nici o importanţă, motiv pentru care i s-au amputat mai întâi degetele de la un picior, apoi gamba acestuia.  Era însă destul de atractiv şi femeile îl plăceau. „Ar putea fi ginerele ideal, dacă n-ar fi homosexual” era de părere Henk.  După ce şi-a pierdut piciorul şi nu s-a mai putut deplasa decât cu un scaun cu rotile, membrii clubului îl luau totuşi cu ei la restaurante sau în excursii, împingându-i căruciorul.

Eefje, era o bătrânică deşteaptă şi frumoasă de care Henk s-a îndrăgostit şi nici el nu-i era  ei indiferent. Cei doi făceau ce făceau ca să stea mai mult împreună. Din păcate, ea a făcut un accident cerebral, a paralizat,  ceea ce a obligat-o să stea numai în pat, fără să se poată mişca sau vorbi. Era hrănită cu paiul. Era însă lucidă, auzea ce se vorbea, situaţie de care a profitat Henk să îşi petreacă zilnic cel puţin o jumătate de oră cu ea, în camera de spital, ţinând-o de mână, citindu-i dintr-o carte sau punându-i muzică la căşti. Înduioşător! A murit după puţin timp. „Păcat că n-am întâlnit-o cu cincizeci de ani în urmă”, regreta Henk.

Grietje era a doua doamnă care făcea parte din club. Micuţă, slăbuţă şi simpatică. Foarte curând la ea au apărut primele semne de demenţă senilă (Alzheimer). Cei care sufereau de această afecţiune erau izolaţi într-o secţie specială  a căminului. Perspectiva să ajungă acolo îi înfricoşa pe bătrâni. Grietje a făcut excepţie. Îşi acceptase  soarta  şi făcea haz de situaţia ei. Membrii clubului o încurajau, o supravegheau  şi ajutau, aşa cum au făcut şi cu Evert. Era doar îngrijorată că o să vină timpul când n-o să-şi mai recunoască chipul în oglindă, o să uite să meargă şi să vorbească. Cumplit!

Antoine şi Ria erau maeştri culinari ai clubului. Găteau excelent şi pentru că la cămin nu aveau voie s-o facă, închiriau o bucătărie de la câte un local. Mesele şi le stropeau cu vinuri alese. Nici din camerele lor nu lipsea băutura. Acolo nu aveau însă voie să ţină animale de companie, motiv pentru care unii dintre bătrâni s-au despărţit, atunci când s-au internatîn cămin, mai greu de câinele sau pisica lor decât de familie.

Edward, al şaptelea membru al clubului, vorbea foarte prost. Pocea în aşa hal cuvintele încât de multe ori nimeni nu înţelegea ce vrea să spună. L-au acceptat în club pentru că era un tip onest şi de nădejde. Trebuie spus că au fost multe alte cereri al unora care voiau să facă  parte din el, care însă au fost refuzate, pentru a nu se dilua intimitatea grupului.

 Graeme era al optulea şi cel mai neînsemnat membru al clubului. Despre el autorul a scris foarte puţin, iar eu nu consider interesant să reproduc ceva.

Şi noi suntem bătrâni, dar încă nu morţi. Acesta este motivul  pentru care vă îndemn  să nu ne lăsăm intimidaţi de vârstă şi terorizaţi de hachiţele ei.

* Articolul e scris pentru revista promoţiei 1961 de absolvenţi a Facultăţii de Mecanică, din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, din care am făcut parte şie eu.