URANUS (2)

 2. Anul 1977-  Hrubele lui Ipsilanti. Urmările cutremurului

În noaptea cutremurului, nu reuşisem să dorm decât câteva ore. M-am trezit pe la ora şapte, curios să aflu ce s-a întâmplat în Bucureşti şi în ţară. Tata se sculase mai devreme şi plecase la serviciu,  mama continua să doarmă, pentru că nu avea cursuri sâmbăta. M-am dus în bucătărie, de unde se auzea radioul. Bunica era la post, pregătise aşa zis „micul dejun”, dar care, de fapt, era destul de mare, şi tocmai îşi bea cafeaua.

-  Ce noutăţi sunt? am întrebat-o.

-  Cutremurul a fost de 7,3 grade pe scara Richter iar în Bucureşti au căzut mai multe clădiri şi sunt victime. Tovarăşul e în drum spre casă. Cursurile şcolare sunt suspendate în toată ţara, la fel spectacole de orice fel şi întrecerile sportive.

Mi-a dat să mănânc. N-am terminat bine şi m-am auzit strigat de Dan. Am ieşit afară şi i-am spus că vin în cinci minute. I-am cerut voie bunicii, m-am îmbrăcat în grabă, după care am ieşit în stradă. Juniorii Petrescu mă aşteptau.  Se arăta a fi o zi frumoasă.

Dan şi Dana erau aproape tot timpul împreună: cu mici excepţii, unde mergea unul, mergea şi celalalt, ceea ce făcea unul făcea şi celalalt şi foarte des se pomeneau vorbind în acelaşi timp pentru că gândeau la fel şi reacţionau sincron. Păreau legaţi unul de altul printr-un cordon cerebral, invizibil.

Mie îmi plăceau amândoi, dar Dana ceva mai mult decât Dan, asta legat exclusiv de atracţia dintre sexe şi nu pentru că ea ar fi avut mai multe calităţi decât fratele ei. Pe când aveam doar cinci ani, i-am spus bunicii că aş vrea să mă însor cu ea. „E cam devreme!”, mi-a răspuns bunica. Un pic mai târziu a adăugat: „Dacă ţii neapărat s-o iei de nevastă, legat de faptul că cei doi sunt nedespărţiţi, va trebui să te însori şi cu Dan”. M-a lăsat cu gura căscată!

Aşa cum am mai spus, am copilărit împreună cu ei. Am scotocit cartierul acesta prin toate cotloanele, ştiam o mulţime de oameni şi, mai ales, o droaie de copii pe care i-am cunoscut la şcoală, pe stradă, pe maidane, la ştrand sau săniuş. Am făcut o mulţime de lucruri împreună: am colindat, am fost cu sorcova, am fost la cinema, teatru sau circ; suntem colegi de clasă din a I-a elementară; eu şi Dan facem parte din echipa de fotbal a clasei; am fost toţi trei în câteva tabere şcolare, iar împreună cu familiile noastre,  cu cortul la Năvodari; intenţionam să mergem la acelaşi liceu. În decursul timpului am trăit împreună şi câteva aventuri.

*

Îmi amintesc acum de „expediţia” întreprinsă de toţi trei ca să exploarăm catacombele cartierului. Mama îmi povestise că în timpul bombardamentelor Bucureştiului din 1944, ea şi bunica, împreună cu alţi oameni de pe strada noastră şi de pe străzile învecinate,  se adăposteau în nişte galerii subterane aflate pe Cazărmii, mai jos de casa noastră. Încercând să aflu mai multe despre ele, mama mi-a spus că sunt mari şi ramificate şi că nu le-a dat nimeni de capăt. Întrebând-o despre istoria lor, m-a trimis la profesoara de istorie, adică la bunica, care mi-a povestit cele ce urmează:

-  Pe vreme când dealul acesta era acoperit de vii, podgorenii şi-au săpat în el pivniţe mari, căptuşite cu cărămidă. De atunci datează şi pivniţa noastră. În timp, a avut loc un proces de comasare a viilor, iar noii proprietari au ţinut să lege  pivniţele între ele prin nişte tuneluri. Şi via noastră a făcut  cândva parte dintr-o astfel de reţea. Eu am găsit-o izolată. În fundul ei se vede zidul care a separat-o de altele. Pe Dealul Cotrocenilor, vecin cu al nostru, au fost şi acolo vii şi pivniţe legate între ele. Pe acel deal, în 1679, domnitorul Şerban Cantacuzino a ctitorit Mănăstirea Cotroceni, devenită şi refugiu domnesc. Peste o sută de ani, pe tronul Ţării  Româneşti s-a urcat Alexandru Ipsilanti, cel care a construit Curtea Nouă, devenită mai târziu Curtea Arsă, de pe dealul nostru. El a avut idea să lege între ele tunelurile de pe cele două dealuri şi să le lărgească pe cele dintre Mănăstirea Cotroceni şi Curtea Nouă, pentru ca în caz de nevoie să se poată refugia pe sub pământ, nevăzut de nimeni,  de la curte la mănăstire. Din acest motiv acestor tuneluri li se mai zice şi Hrubele lui Ipsilanti.  Ion Vodă Caragea, venit pe tronul Ţării Româneşti în 1812, le-a lărgit atât de mult, încât pe distanţa dintre cele două se spune că se putea circula cu caleaşca trasă de patru cai. După ce a ars Curtea Nouă, tunelurile n-au mai fost folosite şi, pe alocuri, s-au surpat. În 1945, s-a închis şi intrarea în ele din strada noastră.

Noi am mai auzit, însă, şi tot felul de alte poveşti despre catacombele din deal. Printre altele, se spunea că în ele s-au ascuns comori. Ne-am zis că nu ne e permis să locuim acolo fără le vedem. Aşa se face că, pe când eram în clasa a VI-a, am pus la cale o expediţie. Ne-am înarmat cu trei lanterne, iar eu şi Dan am pus în câte un rucsac  ceea ce ni se părea nouă că ne-ar putea fi de folos: câte un cuţit, un ghem cu aţă, chibrituri, haine de schimb, apă  şi ceva de mâncare. Sfoara, un fel de fir al Ariandei,  urma să o întindem de la intrare şi până unde vom reuşi să ajungem, ca să ştim pe unde să ne întoarcem.

Am pornit la drum, într-o duminică dimineaţa. Acasă spusesem, şi unii şi alţii, că mergem într-o excursie organizată de Casa Pionerilor.  Am ajuns la hrube. La intrarea în ele era o poartă mare făcută din lemn, închisă cândva cu un lacăt. Acum, cele două laturi ale ei erau legate, pe dinăuntru, cu sârmă. N-am fost destul de deştepţi ca să ne dăm seama că dacă sunt legate aşa, înseamnă că este cineva în interior. Am desfăcut sârma aceea, băgând mâinile printre ele, am deschis poarta şi am intrat. Am legat aţa de poartă, ne-am aprins lanternele şi am început să avansăm în interior. Încăperea de la intrare era boltită, largă şi înaltă, căptuşită cu cărămidă înegrită de vreme şi fum. Înăuntru era răcoare, de sus picura apă, iar pardoseala era umedă şi alunecoasă. Înaintam încet, cu grijă, luminându-ne drumul cu lanternele. Inimile ne băteau repede şi se făcuseră cât un purice. Brusc, încăperea cea mare s-a transformat într-un coridor puţin mai înalt decât un stat de om matur şi destul de lat ca să încapă doi oameni unul lângă altul. Se mai vedeau urmele unui zid cu care intrarea în acel coridor  fusese cândva închisă. Eu cu Dan mergeam înainte, iar Dana venea după noi desfăşurând ghemul. Începuseră să se deschidă galerii, ba la stânga, ba la dreapta, mai înguste decât cea pe care avansam noi.

-  Ce facem? m-a întrebat Dan, în şoaptă, în dreptul primei ramificaţii.

-  Propun să ne continuăm drumul pe galeria asta, care pare a fi una principală, i-am răspuns eu.

A fost de acord. După încă câţiva paşi, dintr-o galerie secundară, din dreapta mea, ne iese înainte o matahală, îmbrăcată într-un halat maro, de spital, cu o lumânare în mână. Ne-am speriat de moarte! Dana  nu şi-a putut reprima un ţipăt.

-  Ce-i cu voi aici, mă  amărâţilor? ne-a luat matahala la rost.

Noi tăceam, înebuniţi de frică.

-  Mă puţoilor, voi nu ştiţi româneşte? N-aţi auzit ce v-am întrebat?

-  Am venit să vedem hrubele, am îndrăznit eu să răspund.

-  Voi n-aţi văzut că poarta era închisă?  Ştiţi ce aţi făcut voi? Aţi violat un domeniu privat. Ştiţi cu cât se pedepseşte asta? Cu până la 12 ani de închisoare. Întoarceţi-vă imediat de unde aţi venit până nu vă rup picioarele.

Voiam s-o ştergem de acolo, când tipului i-a venit o idee:

-  Staţi un pic! Daţi-mi lanternele, că vouă n-o să mai folosească la nimic, pe când mie o să-mi prindă foarte bine.

Eu şi Dan i le-am întins pe ale noastre, pe când Dana, care era în spatele nostru şi individul n-a putut să vadă că are şi ea una, a avut inspiraţia să şi-o ascundă pe a ei.

-  Acum puteţi pleca, ne-a transmis el.

Am făcut stânga împrejur şi am început să alergăm spre ieşire. Dana abandonase ghemul şi alerga înaintea noastră, cu lanterna aprinsă.

-  Să nu vă mai prind pe aici! ne-a strigat matahala, din urmă.

Dintr-o galerie laterală. Am mai zărit o mogâldeaţă cu o lumânare aprinsă venind în direcţia noastră. Eram prea „grăbiţi” ca să-l aşteptăm şi să stăm de vorbă cu el. Cert este că hrubele erau „locuite”. Am găsit fără dificultate ieşirea, deoarece avansasem numai în linie dreaptă şi, de frică, am continuat să alergăm cu lanterna Danei aprinsă şi după ce am ieşit la lumina zilei.

N-am spus nimănui ce ni s-a întâmplat. După câteva zile am aflat că nu departe de intrarea în hrube, a fost prins un individ evadat dintr-o casă de nebuni. „Înainte de-a înnebuni cred că a fost avocat”, şi-a dat cu părerea Dan. N-am avut curajul să organizăm şi a doua expediţie dar am rămas convinşi că dacă am mai fi mers încă puţin înainte am fi dat de „Bulevardul” pe care se plimba cu caleaşca Ipsilanti Vodă.

*

Revin cu povestirea de unde am lăsat-o ca să vă povestesc această întâmplare. Am mers în oraş  pe drumul pe care mergeam zilnic la şcoală şi pe care am fi fost în stare să-l parcurgem şi cu ochii închişi. Eram foarte curioşi toţi trei să vedem dacă cutremurul a produs stricăciuni în cartier. Ne legau amintiri aproape de fiecare clădire pe lângă care urma să trecem şi ne-ar fi părut extrem de rău ca vreo una dintre ele să fi păţit ceva. Strada era foarte animată. O mulţime de oameni, cu chipuri de înmormântare, o parcurgeau grăbiţi, într-un sens sau altul. Se ciocnea unii de noi, dar n-aveau timp să-şi ceară scuze sau să ne ocărască pentru că le stăteam în cale, îşi vedeau de drum, nerăbdători probabil să ajungă acasă, la rudele sau prietenii lor ca să se convingă că nu li s-a întâmplat nimic sau să-i ajute dacă va fi cazul.

La colţul străzii Cazărmii cu Uranus era frumoasa biserică Spirea Veche,  în stil arhitectonic neo românesc, ridicată la 1911, în locul uneia mai vechi, datând din secolul XVIII. Deşi era aşezată aproape în  vârful dealului nostru, căruia i se mai zicea şi Montmartre de Bucureşti, nu se putea compara cu Biserica Sacré Coeur din Paris. Nu avea mărimea şi grandoarea aceleia, dar era pe gustul şi sufletul nostru, al românilor care locuiam acolo. Avea turnuri cu foişoare, ferestre cu arcade,  pereţii exteriori cu brâie din cărămidă aparentă smălţuită, turlele acoperite cu olane colorate.  Am înconjurat-o de jur împrejur.

-  Nu i s-a întâmplat nimic, a spus, cu satisfacţie în glas, Dana.

-  Înseamnă că o să-i tragem clopotele şi în anul acesta, de Paşti, a adăugat Dan.

La  această biserică au fost botezaţi şi cununaţi toţi cei din familia noastră, iar strămoşii mei, Vintilă şi Grigore Stroescu, au fost membrii ai consiliului parohial al ei. Acolo mergeam  în fiecare an  de Înviere, deşi mănăstirile Mihai Vodă, Anim sau Schitul Maicilor erau mai căutate pentru asta. Aici ciocneam noi, pentru prima oară în fiecare an, ouă roşii. Îl cunoşteam bine pe paracliser şi am fost nu o dată împreună cu el în turnul cu foişor de deasupra pridvorului bisericii, unde erau clopotele, pe care ne lăsa să le tragem împreună cu el.

Intersecţia aceea se mai numea şi Niţă Stere, după numele unui negustor bogat, care deţinuse şi restaurantul „Motanul Negru” de acolo şi clădirea de peste drum, unde era magazinul alimentar cu autoservire „Uranus”, alimentara de unde ne apovizionam, de regulă, şi noi.

Dacă am fi luat-o la stânga şi am fi  coborât pe 13 Septembrie, la o distanţă nu prea mare de intersecţie,  ajungeam în dreptul bisericii Puişor, pe care am mai menţionat-o, denumită oficial Spirea Nouă, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, deci destul de veche şi ea. Am luat-o însă la dreapta şi ne-am continuat drumul pe Uranus, urcând până la intersecţia   cu Maior Ene, punctul cel mai înalt al dealului.  Pe această stradă mergeam noi la Stadionul Republicii. Aici era cazul să spun că dealul acesta, măsurat de la nivelul Splaiului nu era mai înalt de 18 metri. Pe vremea când eram copil, mie mi se părea foarte înalt! Ne-am continuat drumul spre Splai, pe jos, deşi pe această porţiune a străzii se suprapuneau mai multe linii de tramvai. Ne-am încrucişat cu două dintre ele, unul care urca „gâfâind” dealul, altul     care-l cobora „într-o veselie”. Pe partea dreaptă era un părculeţ, iar mai jos,  pe aceeaşi parte a străzii, în sensul nostru de mers, era  intrarea principală în Arsenalul Militar, o incintă mare, încărcată de istorie, înconjurată pe trei părţi de ziduri. Intrarea era o clădire,  cândva foarte impunătoare,  a fostei Cazărmi Alexandria, de infanterie, numită aşa după numele domnitorului Alexandru Ghica, care a construit-o şi unde se afla, în 1977, sediul Comenduirii Garnizoanei Bucureşti. Pe strada Mihal Vodă, de pe  partea de nord a Arsenalului,  se afla o intrare secundară, sub forma unei porţi impozante, asemănătoare celor de cetate. Prin zidul înconjurător mai erau atunci şi câteva găuri prin care intram ca să jucăm fotbal pe „maidanul” din curte sau să improvizăm câte un „picnic” în partea dinspre  strada Militari, unde crescuseră de capul lor mai mulţi arbori şi formaseră un fel de pădure.  Din stradă, nu se vedea că ar fi suferit de pe urma cutremurului clădirile care mai rămăseseră din fostul Arsenal.

-  Vă amintiţi de vizita pe care a făcut-o, anul trecut, la Arsenal ca să vedem locul unde se afla hala în care şi-a construit Aurel Vlaicu primul său avion? i-am întrebat eu.

-  N-am s-o uit niciodată, pentru că după acea vizită m-am hotărât să mă înscriu la cercul de aeromodelism de la Palatul Pionerilor, a menţionat Dan.

-  Nici eu, a intervenit Dana, pentru că după acea vizită am făcut rost de romanul „Măiestoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”, de Victor Ion Popa pe care l-am citit pe nerăsuflate împreună cu Dan. De fapt, de la această carte i se trage lui Dan pasiunea pentru aeromodelism şi aviaţie.

-  Aşa e, a mărturisit Dan. Vlaicu a devenit idolul meu.

Ce mi-ar fi plăcut să spună Dana e că atunci, stând unul lângă altul la prelegerea pe care ne-a ţinut-o profesorul nostru de istorie, am luat-o, pe şest, pentru prima oară, de mână, iar ea nu numai că nu şi-a retras-o, ci mi-a şi strâns-o pe a mea. A fost momentul zero al prieteniei noastre, sau, mai bine zis, al unei altfel de prietenii decât cea de până atunci. I-am aruncat o privire întrebătoare, iar ea mi-a zâmbit, semn că eram pe aceeaşi lungime de undă..

La începuturile lui, în Arsenal se aflau: o cazarmă pentru 400 de soldaţi, şcoală de artificieri, depozit de arme, ateliere de pirotehnie, ateliere de sculărie.  El a avut un rol însemnat în susţinerea cu tehnică de luptă şi muniţii  a armatei române în războaielor pe care le-a purtat ţara noastră după construirea lui. În atelierele lui s-a turnat şi coroana din oţel  cu care a fost încoronat, la Alba Iulia, regele Ferdinand. Comuniştii au transformat o parte din el în închisoare de deţinuţi politici.

În faţa Arsenalului, la intersecţia străzii Fonteriei cu Uranus, se afla Monumentul Eroilor Pompieri. Nu păţise nimic:  „Victoria înaripată” era în picioare, ţinea în continuare trâmbiţa în mână şi continua să-l sprijine pe pompierul rănit. Monumentul amintea de confruntarea armată a pompierilor bucureşteni, conduşi de căpitanul Zăgănescu, cu turcii, care veniseră să înăbuşe Revoluţia de la 1848, din Ţara Românească. Cazarma lor era pe acest deal, care a fost sfinţit cu sângele lor.

Şi mai jos, pe partea dreaptă, în unghiul format de Uranus cu Mihai Vodă, era Şcoala Generală nr. 124, şcoala noastră, numită şi Romanescu. Se spune că ar fi fost ctitorită de actriţa Aristizza Romanescu. Era o clădire solidă cu două etaje, a cărei intrare semăna, în câteva privinţe,  cu cea a casei noastre. Cutremurul nu-i provocase stricăciuni.

 Faptul  că mama era profesoară acolo mă apăsa teribil. M-a obligat să învăţ bine la toate materiile şi să iau note de 9 şi 10, pe merit, ca să nu să spună despre mine că sunt „pila” ei. Am reuşit asta cu excepţia limbii române, unde mama nu mă scotea din 7 şi 8, nici atunci când răspundeam perfect la întrebările ei, asta ca să nu se creadă că mă favorizează.  Colegii mei nu mă scoteau din „Tocilarul”. Până şi Dan şi Dana mă „răsfăţau” uneori cu această poreclă. Bunicii îi era milă de mine că eram poreclit astfel dar îmi repeta că sunt la vârsta când se formează cultura generală şi că o să-mi prindă bine să ştiu de toate. A avut dreptate.

Dincolo de şcoala noastră şi dincolo de strada Arhivelor, pe aceeaşi parte era Mănăstirea Mihai Vodă, unul dintre simbolurile Bucureştiului, ctitorie, aşa cum am mai spus,  din secolul XVI, a lui Mihai Viteazul. Arăta ca o cetate, deşi nu era înconjurată de ziduri, ci de clădiri care le ţineau locul. Era aşezată pe o colină nu prea înaltă, motiv pentru care i se spunea şi Acropolele Bucureştilor. În secolul al XVIII-lea, aici şi-au stabilit, pe rând, curtea trei domnitori, iar la începutul secolului XX, s-a construit Palatul Arhivelor Naţionale.  În 1821, Tudor Vladimirescu şi-a făcut tabără acolo. Am intrat în curtea mănăstiri cuprins de un fel de pioşenie, aşa cum mi se întâmpla de fiecare dată când ştiam că păşesc, la propriu,  pe urmele unor personalităţi istorice, culturale sau religioase. Biserica, clopotniţa,  fostele chilii ale călugărilor, casele domneşti şi palatul arhivelor, erau toate neclintite şi nevătămate.

Bunica o iubea nespus de mult această construcţie, pentru că era spectaculoasă, frumoasă şi profund românească.  În camera ei, pe unul din pereţi, era o reproducere a gravurii lui W.Watts, înfăţişând Mănăstirea şi Podul Izvor, aşa cum arătau ele în secolul XVIII. Nici atunci  ea nu avea ziduri. Mihai Viteazul era eroul ei preferat. Spunea despre el că „avea multă minte, vână de mare conducător, spirit războinic şi inimă vitează”.

Ajunşi pe Splai, am aflat de la oameni că Institutul  de Chimie, aflat pe Chei, lângă Podul Haşdeu, e la pământ. Noi ne-am văzut de drum. Am trecut Podul Izvor peste Dâmboviţa, acolo de unde începea strada Uranus şi cartierul nostru, şi am ajuns, mergând  pe strada Schitu Măgureanu şi bulevardul 6 Martie,  în centrul Bucureştiului. Împreună cu noi se îndrepta multă lume întra acolo.  Mie îmi era frică de ce-o să văd, ajuns  la locul „crimei”, dar nu puteam rezista curiozităţii. Cred că aceleaşi sentimente le încercau prietenii mei şi toţi ceilalţi care mărşăluiau împreună cu noi, în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie,  am dat peste un adevărat dezastru: blocuri avariate sau dărâmate, câteva cadavre pe trotuare şi o mulţime de oameni în jurul lor, dintre care unii plângeau se văietau sau blestemau.  Civili şi militari dădeau la parte dărâmăturile,  cu mâinile goale sau cu câteva utilaje care apucaseră să ajungă acolo, ca să scoată de sub ele  supravieţuitori.  Căzuseră blocurile Casata, Continental, Scala, Dunărea, Colonade, Nestor. Se rosteau deja numele unor personalităţi culturale moarte în cutremur: Toma Caragiu, Alexandru Bocăneţ, Doina Badea etc. Era multă jale! Fără să ne dăm seama, am fost cuprinşi şi noi de ea. Mie îmi dăduseră lacrimile.

La blocul Dunărea, am dat peste Nicolae şi Elena Ceauşescu , înconjuraţi de o suită numeroasă De la aeroport veniseră direct în zonele afectate de cutremur. Nu-i mai văzusem niciodată în carne şi oase. El arăta bine, rotofei la faţă, cu pălărie, fular de mătase şi un palton elegant, ea, cu o năframă pe cap, arăta ca o femeie de serviciu. Amândoi erau mai scunzi decât mi-i imaginasem eu. Ceauşescu da indicaţii, pe care cei din suita sa şi le notau conştiincioşi. Am dat din coate ca să ajung cât mai aproape de el şi să aud ce spune.  Un bărbat, cu lacrimi în ochi, i-a cerut să aducă cât mai mulţi militari şi utilaje acolo, că sub dărâmături sunt soţia şi copiii săi; o femeie trăgea de el şi l-a întrebat unde o să doarmă ea la noapte, că a rămas fără acoperiş deasupra capului; o alta i s-a plâns că la nu ştiu care bloc se îndepărta molozul cu buldozerele fără să se caute supravieţuitori. El, ca să-i liniştească, dădea imediat dispoziţii în consecinţă, pe care Ion Dincă, primarul capitalei, şi le nota sau le transmitea imediat mai departe.

 Forţele de ordine care îl înconjurau pe şeful statului, se străduiau din răsputeri să ţină lumea la distanţă. Un bărbat, cu o figură de buldog, m-a luat de guler, m-a „extras” din proximitatea lui Ceauşescu, spunându-mi, printre dinţi:

-  Tu ce mama dracului cauţi pe aici? Du-te acasă!

I-am reîntâlnit pe Dan şi pe Dana şi după ce am trecut complet în revistă dezastrul, ne-am întors acasă.

Pe 10 martie, „Scânteia”, oficiosul partidului comunist, a publicat bilanţul distrugerilor şi victimelor provocate de cutremur: 20.000 de locuinţe prăbuşite, 7000 de familii rămase fără adăpost, 195 de întreprinderi industriale avariate, 1387 de morţi, 10.396 de răniţi;  oraşul Zimnicea a fost complet pus la pământ. După Zmnicea, Bucureştiul a fost cel mai rău lovit de cutremur: căzuseră 33 de blocuri şi la foarte multe case se produseră stricăciuni. În cartierul Uranus,  a fost avariat un bloc de pe strada Apolodor, Sinagoga de strada Antim şi  alte câteva case de pe aceeaşi stradă. Oricum, raportate la mărimea cartierului,  distrugerile erau foarte mici faţă de cele care au avut loc în restul Bucureştiului. Rezistenţa mai mare la cutremur a dealului de aici, s-a adeverit încă odată.

În fiecare zi din cele care au urmat, au avut loc şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al partidului Comunist Român, în care se analiza cum decurg operaţiile de salvare a oamenilor, de punere la adăpost a celor rămaşi fără locuinţe, de acordare de ajutoare şi de îndepărtare a urmelor cutremurului şi se dădeau noi sarcini celor responsabili cu aceste operaţii. Nu se poate spune că n-au făcut aproape tot ce se putea face  în direcţiile de mai sus.

În ziua de 23 martie,  a avut loc o şedinţă de lucru a Comitetului Central al Partidului Comunist pe tema: „reconstrucţia, sistematizarea şi modernizarea Capitalei”, constând în edificarea unui nou centru politic şi administrativ, reconstrucţia unor artere de circulaţie, realizarea unui număr de edificii social culturale şi monumente de artă. Lucrările trebuiau  să înceapă în anul 1978 şi să se încheie în 1984.  Acesta a fost începutul dezastrului pentru cartierul Uranus.