URANUS (9)

9. Pe şantierul Casei Poporului

 

Ce s-a întâmplat cu cei 50.000 de oameni strămutaţi din Uranus? Unii au murit la scurt timp, alţii n-au mai fost buni de nimic,  cei mai mulţi se chinuiau să se adapteze. Ca să exemplific, o să vă povestesc cazul familiei mele.

După cum ştiţi, Catinca Popescu, bunica mea, a murit în momentul în care i s-a comunicat că am primit ordinul de demolare. Avea doar 77 de ani, iar până a plana deasupra noastră pericolul iminent al demolării, era un om sănătos, activ, întreg la minte. Şi ce minte nemaipomenită avea bunica! Cât de multe lucruri ştia şi cât de bine le spunea! Am iubit-o foarte mult.

Mama, Ruxandra Mureşan, a rămas fără loc de muncă atunci când i-a fost demolată şcoala. A fost repartizată la alta,  una de la capătul dinspre Alexandria a Căii Rahovei. Şcoala ei era departe de noi şi când locuiam în Uranus, iar după ce ne-am mutat în Drumul Taberei, a devenit şi mai departe. Condiţiile de la şcoala aceea erau mult deosebite de cele de la Romanescu: localul şcolii era vechi şi prost întreţinut, inventarul ei destul de sărac, majoritatea profesorilor veneau de la distanţe mari, unii dintre ei fuseseră mutaţi acolo disciplinar. Copiii erau mai săraci şi mai dezinteresaţi de şcoală decât cei din Uranus.  A stresat-o mutarea. A devenit nervoasă. Într-o zi, cum a ajuns acasă venind de şcoală, a început să plângă. Eram singur. Tata era la serviciu. M-am speriat.

-  Ce s-a întâmplat? De ce plângi? am întrebat-o.

A încercat să-mi răspundă, dar o îneca plânsul şi nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea. Am apropiat-o de mine, am mângâiat-o, încercând s-o liniştesc. A încetat să mai plângă şi mi-a spus următoarele:

-  Am dat o palmă unui elev şi mă mustră conştiinţa.

-  De ce-ai făcut-o?

-  A zis  să nu-i mai bat la cap  cu sifiliticul de Eminescu.

-  Bine i-ai făcut! Eu îi dădeam mai multe.

-  Ar fi trebuit să mă stăpânesc. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine!  Îmi sare ţandăra din te miri ce.

-  Asta am observat. De vină e tot ce ni s-a întâmplat în ultimul timp. O să te calmezi, până la urmă.

Nu s-a adaptat nici vieţii la bloc. Născută şi crescută „la curte”, având la dispoziţie spaţiu incomparabil mai mare, linişte deplină, curte şi grădină, în apartament se sufoca; zgomotele făcute de vecini, mai ales de cei de deasupra noastră, o enervau, iar cele venite dinspre stradă o deranjau.    Dintr-o femeie liniştită, devenise una agitată şi nervoasă.

Tata, Emil Mureşan, şi-a păstrat locul de muncă, dar trebuia să parcurgă o distanţă mai mare de acasă la serviciu. Nu era încântat de condiţiile de la bloc, dar le suporta mai bine decât mama. Mergea cât putea de des în Parcul Moghioroş, cel mai apropiat de noi, ca să se plimbe în aer curat şi să se liniştească, după o zi petrecută în zgomotul de la uzină, în înghesuiala din autobuze şi tramvaie, în spaţiul mic din apartament. Foarte rar, îl însoţea şi mama.

Eu eram deja în anul III la Energetică. A fost anul în care a trebuit să alegem între Hidroenergetică, Termoenergetică şi Electroenergetică. Eu am ales Termoenergetica, pentru că îmi dorisem cândva, nu demult,  să mă păstrez în domeniul în care lucra şi tata, sperând că o să ajung să exploatez cazanele acelea mari fabricate de el. Mi-a trebuit mai puţin timp decât părinţilor mei ca să mă obişnuiesc cu viaţa la bloc. Nici drumul până la Politehnică nu-mi lua mult mai mult timp şi eram avantajat de faptul că jumătate din el îl făceam cu metroul.

Tatăl Danei a suportat mutarea bărbăteşte, adică strângând din dinţi, iar cu Dan şi Dana lucrurile s-au petrecut oarecum ca şi în cazul meu. În    ce-o priveşte însă pe mama Danei, totul s-a întâmplat altfel. Mutarea i-a provocat o primă criză nervoasă, iar apoi a intervenit episodul cu  demolarea Spitalului Brâncovenesc şi internarea la psihiatrie. A fost externată în toamna lui 1985,  se simţea mai bine, dar ceva nu era în regulă cu ea! Majoritatea timpului se comporta normal, dar, din când în când, bătea câmpii. Din această cauză nu şi-a putut relua serviciul, iar domnul Petrescu a convins-o că ar trebui să se pensioneze medical. Faptul acesta s-a şi întâmplat, mama Danei  a rămas acasă, se ocupa de gospodărie, dar nu se descurca fără ajutorul fiicei. Toţi cei din casă erau foarte marcaţi de starea ei. Atmosfera în casa lor se întunecase, ca şi cum trăiau acolo cu storurile trase. În această situaţie, Danei a început să-i fie frică că nu mă va putea însoţi în America.

-  Dacă ţii atât de mult să pleci, du-te singur, mi-a spus ea, cu lacrimi în ochi.

-  Nici vorbă! Nu plec fără tine. Mama ta se va face bine şi vom pleca împreună.

-  Crezi asta?

-  Sunt convins.

Ar fi fost păcat să ne abandonăm proiectul. Făcuserăm progrese mari cu engleza şi de câte ori ne întâlneam încercam să conversăm în limba ţării care ne va adopta (aşa speram noi). Am stabilit şi pe unde vom „spăla putina”: prin Iugoslavia. Dar nu trecând Dunărea înot, călare pe un tub de oxigen, sau cu ajutorul câte unei camere de cauciuc de roată de Dacia sau de tractor, cum au încercat s-o facă, sau chiar au  făcut-o, mulţi înaintea noastră, pentru că ne era teamă de curenţii fluviului şi pentru că auzisem că malul lui e foarte bine păzit de grăniceri. Hotărârăm să trecem graniţa pe uscat, din Banatul românesc în cel sârbesc. Auzisem că şansele de reuşită sunt mai mari în soluţia asta. Ne-am dat seama că nu va fi uşor şi că pentru a reuşi  vom avea nevoie de condiţie fizică pentru mers mult pe jos cu rucsacii în spinare şi pentru târât pe burtă.  În consecinţă, am început să ne antrenăm alergând aproape zilnic  unul doi sau trei kilometri - eu în Parcul Moghioaroş, ea în Parcul IOR - să facem intens gimnastică acasă şi să ridicăm greutăţi. Am realizat  şi că va trebui să învăţăm câteva cuvinte şi expresii sârbeşti în vederea întâlnirii cu grănicerii şi oficialităţile din ţara vecină şi chiar cu oamenii de rând. Am făcut rost de un dicţionar româno-sârb de conversaţie şi am început să memorăm expresiile care bănuiam că ne vor trebui.

Pe dealul nostru, redus la jumătate de buldozere, s-a construit una dintre cele mai mari clădiri din lume, Casa Poporului,  menită să atragă după sine gloria eternă a marelui conducător, cârmaci, constructor, geniu etc., secretar general al Partidului Comunist Român şi Preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu. Despre cartierul Uranus se spune că era şi inima Bucureştiului. Construcţia acolo a acestei case mamut, este ca şi cum Bucureştiului i s-ar fi implantat o inimă artificială, iar reacţia iniţială a oraşului,  patriarhal în mare măsură, cu clădiri molcome şi  multe străzi întortocheate,  a fost una de respingere.

 La edificarea ei au trudit din greu, zeci de mii de oameni, civili şi militari. În 1987, pe şantierul Casei Poporului lucrau 20.000 de militari şi 12.000 de civili. Militarii erau rezervişti mobilizaţi, dar şi în termen. Printre ei era şi vărul meu Virgil, băiatul unchiului Toader din Mireşti,  care se făcuse ofiţer de geniu şi avea gradul de locotenent. Din cauza unei boacăne pe care o făcuse în unitatea sa din Alba Iulia şi din cauza originii sale nesănătoase (trecutul politic al bunicului nostru) a fost detaşat, disciplinar  la o subunitate de muncă, iar de acolo a ajuns pe şantierul Casei Poporului. Avea funcţia de şef de pluton. De la el şi parţial din alte surse, am aflat tot ce vă relatez mai jos.

  Rezerviştii erau meseriaşi constructori (zidari, dulgheri, fierari betonişti) şi lucrau pe şantier în echipe conduse de meşteri civili, în timp ce militarii în termen asigurau paza şi alte servicii. Antreprenorul lucrării era Trustul Carpaţi („Tristul Carpaţi”, cum îi ziceau militarii)

Şantierul era înconjurat de un gard metalic şi păzit de militari de la Securitate. Tot ce intra pe şantier - oameni, sau maşini - era controlat şi înregistrat, motiv pentru care n-am reuşit să intru pe teritoriul lui, deşi am încercat asta.

Rezervişti erau concentraţi pentru o perioadă de şase luni, erau organizaţi în plutoane, companii, regimente, batalioane, exact ca militarii în termen. Erau echipaţi ca vai de capul lor, în uniforme uzate, bocanci scâlciaţi şi căşti de protecţie din plastic de toate culorile. Lucrau câte 12 ore, la diferite cote ale Casei, în meseria pe care o avea fiecare. Mâncau dimineaţa, la prânz şi seara, într-o cantină amenajată în încăperile de sub tribunele fostului Stadion al Republicii şi dormeau într-o „cazarmă” amenajată în nişte blocuri din cartierul Vitan, pe malul Dâmboviţei. Veneau şi plecau de la serviciu în autobuze şi camioane, iar uneori cu metroul sau pe jos.

Dealul Arsenalului, fost Dealul Spirei, devenise pentru ei Dealul Plângerii. Pe şantier, măsurile de securitate nu erau suficiente, având loc numeroase accidente dintre care unele mortale. Iarna lucrau în încăperi neîncălzite, indiferent de temperatura de afară. Primăvara şi toamna, frământau noroaiele şantierului ca să meargă şi să se reîntoarcă de la masă, iar vara suportau temperaturile mari de afară şi înghiţeau praful stârnit de maşinile care circulau pe şantier  sau de ei înşişi când mărşăluiau pe drumurile pline de praf, din incintă. Mâncarea de la cantină era foarte slabă.

 Şi condiţiile de cazare erau mizerabile. Dormeau câte zece  în paturi suprapuse, cu plase şi saltele rupte, vizitaţi de ţânţari, păduchi şi ploşniţe.  Aerul era greu şi mirosea a urină şi igrasie. Ca să intri în grupurile sanitare aveai  uneori nevoie de cizme.

Ca şi Valentin, ceilalţi şefi de plutoane  făceau parte dintre cei care au avut dificultăţi de acomodare cu realităţile socialiste - persoane care au crâcntit împotriva ordinii  din ţară sau armată - şi drept pedeapsă au fost transferaţi la unităţi (lagăre) de muncă. Se confundau cu soldaţii, deoarece purtau echipament asemănător, fără epoleţi şi steluţe care să le ateste calitatea de ofiţeri, mâncau şi dormeau împreună cu ei. Programul lor zilnic era de 18 ore. Erau răspunzători în faţa şefilor de îndeplinirea planului, de accidentele de muncă, de sănătatea soldaţilor şi de  disciplină. Erau certaţi, înjuraţi şi chiar pălmuiţi de către superiori în faţa trupei. Trăiau zilnic cu ameninţarea reducerii salariilor,  a  trimiterii în faţa comisiilor de disciplină, cu degradarea şi tribunalul militar. Ei tăceau şi răbdau. Cine avea  acolo simţul onoarei era pierdut. Nici şefii civili nu erau mai omenoşi.

Nu mi-am imaginat că nişte persoane cu studii superioare, ofiţeri, ingineri, arhitecţi, pot fi atât brutali şi neomenoşi în raport cu subalternii lor! Totuşi, în uzina unde lucra tata, lucrurile nu se prezentau aşa! De unde apucăturile acestea pe şantier?!  Probabil că cei care lucrează pentru un dictator, devin şi ei duri, îşi însuşesc  comportamentul  discreţionar al acestuia,  îl copiază.

-  Cum puteţi suporta toate astea? l-am întrebat.

-  Nu cu plăcere, bineînţeles, pentru că nu suntem masochişti. O facem de frica carcerei şi de frica Curţii Marţiale. Putem fi daţi afară din armată şi obligaţi să returnăm statului toate cheltuielile făcute cu noi.

-  Ai făcut cunoştinţă cu carcera?

-  De câteva ori.

-  Cum e acolo?

-  Destul de nasol, dar iarna-i mai bine decât pe şantier.

La trei ani de la începerea lucrărilor clădirea era aproape ridicată, cu încăperile fără uşi şi ferestre şi pereţii netencuiţi. Cărămida din care erau făcuţi pereţii  era roşie şi de bună calitate. Zidarii îi spuneau „cărămidă boierească”.

Pe şantier au murit mai mulţi militari,  căzuţi de pe schele, striviţi de ziduri, electrocutaţi sau răpuşi de bolile de care sufereau.

Militarii concentraţi erau retribuiţi pentru munca prestată pe şantier, cu salarii în jur de 3000 de lei, la care se adăugau sporurile de vechime. Un locotenent, şef de pluton, primea 2400 de lei din care se scădeau penalizările. În acelaşi timp, pe acelaşi şantier şi pentru acelaşi gen de lucrări,  un maistru civil încasa 8000 de lei pe lună, iar unii muncitori 15.000 şi chiar 18.000 lei pe lună. Se câştiga mult mai bine decât pe  alte şantiere. Se lucra în acord, iar civilii erau acuzaţi că îşi însuşesc munca militarilor.

Pe întreg şantierul erau doar două closete: unul la 15.000 de oameni! În condiţiile acestea, bănuiesc că militarii, dar nu numai ei, îşi făceau treburile prin cotloanele clădirii.  Casa Poporului era plină de rahaţi, iar  mirosul preponderent era cel de urină. Probabil că Ceauşescu nu ştia că cei de pe şantier se pişă pe casa lui.

Eu  am văzut Casa Poporului, în perioada când ea era în construcţie, doar de la distanţă. Aşa cum am mai spus,  am încercat să mă apropii de ea, dar nu mi s-a dat voie. Vedeam cum creşte ca un buboi pe corpul fostului meu cartier. O uram atât pe ea cât şi  celelalte clădiri care se construiau în preajma ei sau pe bulevardul Victoria Socialismului. Le priveam ca pe nişte intruşi nedoriţi, care ne-au alungat din locurile unde ne-am născut şi ne-au stricat viaţa.

La începutul anului 1989, Casa Poporului era ridicată deja, faţada dinspre Bulevardul Victoria Socialismului era acoperită cu marmură. O dată pe săptămână, sâmbăta, iar uneori chiar de două sau trei ori pe săptămână,  şantierul era vizitat de Nicolae Ceauşescu. Fără aceste vizite construcţia Casei n-ar fi ajuns în stadiul în care se afla. El îi împingea efectiv de la spate pe constructori, bântuit de teama că nu va apuca  să-şi vadă dus la îndeplinire visul. Cei care câştigau foarte bine pe şantier, civilii,  n-aveau nici un interes ca ea să se termine prea repede şi trăgeau de timp. Efectul salariilor mari era invers decât cel pe care s-a scontat.

-  L-ai văzut de aproape pe Ceauşescu? l-am întrebat pe vărul meu.

-  L-am văzut, pe furiş, pentru că atunci când venea pe şantier, întreaga activitate înceta, iar militarii trebuia să ne ascundem ca să nu-l decepţionăm pe comandantul nostru suprem, cu felul în care arătăm.

-  El cum arăta?

-  În ultimul an se zbârcise rău şi îi apăruseră nişte pete pe faţă. Cu şapcă pe cap, arăta ca un docher. Când vorbea, dădea din mâini, iar când se oprea ca să examineze un desen sau o machetă îşi punea mâinile în şold. Când se deplasa pe şantier, mergea destul de repede, încât cei din suită alergau după el.

-  A vorbit vreodată cu vreun militar simplu de pe şantier, a dat mâna cu el?

-  Niciodată.

-  Ea arăta mai bine?

-  Pe dracu! Arăta ca Muma Pădurii. I se citea răutatea pe faţă.

Toată lumea ştia cât de afurisită este Elena Ceauşescu şi că ei i se datorau multe dintre deciziile nefaste pe care le lua soţul ei. Virgil mi-a povestit că la vizitele pe şantier erau multe lucruri care nu i-au plăcut, iar constructorii      s-au văzut obligaţi să le refacă, pe gustul ei, în alte variante. Cineva inventase în legătură cu ea şi o legendă, conform căreia în timp ce cei doi vizitau subsolul Casei, Ceauşescu, exasperat de cârcotelile Lenei, exclamă: „Ce să fac ca să nu mă mai baţi la cap?” S-a auzit  o voce puternică: „Zideşte-o în pereţii Casei!” „Cine eşti tu?” a întrebat, scandalizat, preşedintele. „Meşterul Manole”, i-a răspuns vocea.

Mânaţi de la spate, ţinuţi tot timpul sub presiune,  civili şi militari lucrau, iar construcţia Casei avansa.  În clădire au început să se blocheze anumite treceri şi să se închidă unele uşi, ceea ce denota că în zonele acelea lucrările se apropiau de sfârşit. Numărul acestora creştea cu fiecare zi ce trecea. Ceauşescu îşi propusese să inaugureze Casa în prima parte a anului 1990 .

Şi bulevardul Victoria Socialismului, care se voia un Champs Élysées bucureştean, era într-un stadiu foarte avansat. Porţiunea de la Casa Poporului la Piaţa Unirii se terminase,  în mijlocul bulevardului se amenajaseră o mulţime de fântâni, iar blocurile noi erau deja locuite. La parterele lor se amenajaseră magazine elegante. Şi în Piaţa Unirii se amenajaseră câteva fântâni mari. Pe porţiunea dintre această piaţă şi cea a Muncii, mai erau blocuri în lucru.