URANUS (8)

 

 

8. Adio, Uranus!

 

La puţin timp după ce eu şi Dana hotărâserăm să ne luăm lumea în cap, între noi a avut loc o discuţie lămuritoare:

-  Când plecăm? m-a întrebat ea.

-  După ce ieşim, eu inginer, tu doctoriţă, ca să nu mergem acolo ca nişte amărâţi care nu ştiu să facă nimic şi să  trebuiască să ne câştigăm existenţa eu spălând vase prin restaurante, tu ştergând nişte bătrâni la fund.

-  Unde, „acolo”?

-  În America, că-i ţara tuturor posibilităţilor. Aşa se zice, nu?

-  Aşa se zice, numai că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. De exemplu, eu nu o să am posibilitatea să-mi practic imediat meseria.

-  De ce?

-  Pentru că va trebui să dau nişte diferenţe, ca să mi se echivaleze studiile.

-  Nici o problemă. O să le dai.

-  De dat,  o să le dau,  problema este dacă o  să le şi iau?

-  O să le iei, că eşti o fată harnică şi deşteaptă, iar pe deasupra şi drăguţă. O să te placă ăia, iar eu o să-ţi ţin pumnii.

-  Dacă o să-mi ţii tu pumnii, problema e ca şi rezolvată. Cu tine cum se va întâmpla?

-  Posibil să trebuiască să dau şi eu nişte diferenţe, dacă la ei nu acţionează aceleaşi legi ale fizicii şi matematicii, ca şi la noi. Am auzit însă că americanii nu ţin să ai neapărat o diplomă de inginer ci să ştii să faci  ce au ei nevoie.

-  Şi tu ce ştii să faci?

-  Ce dracu să ştiu? Ştiu ce ştie toată lumea. În afară de spălat vase,  mai ştiu să văcsuiesc ghete, să car bagaje, să deschid portierele la maşini, să mătur strada şi alte câteva de genul ăsta. Altceva ar fi dacă,  înainte de a pleca, aş lucra un an sau doi într-o centrală electrică, ca, ajuns acolo, să le  pot spune la ce mă pricep şi să le dau un motiv ca  să fiu angajat de probă, iar după ce o să  le demonstrez că le pot fi de folos, să fiu  angajat definitiv. Aşa am auzit că se procedează în America.

-  După ce termini tu, va trebui oricum să mai  aştepţi  un an, ca să termin şi eu. În anul acela, vei lucra şi vei acumula suficientă experienţă, ca odată ajuns peste ocean să „aplici” - aşa se zice acolo - pentru o funcţie de director de centrală electrică.

-  Râzi de mine. Cu toată diploma mea de inginer, o să mă angajeze cel mult ca operator într-o cameră de comandă şi abia după ce se vor convinge că pot mai mult, mă vor promova într-o funcţie de conducere: şef de tură sau şef de secţie, pentru început.

-  Dar între timp o să ne şi căsătorim, nu-i aşa?

-  Desigur. O vom face imediat ce  absolvim şcolile pe care le urmăm, aşa cum am mai discutat. Doamne, ce mult e până atunci! Nu strică însă  să începem imediat pregătirile şi anume să ne punem cu burţile pe engleză. Cunoaşterea limbii va fi o condiţie pentru amândoi.

-  Părinţilor le spunem ceva?

-  Nu le spunem deocamdată nimic. Nici lui Dan să nu-i spui.

-  Asta va fi mai greu. Nu i-am ascuns niciodată nimic şi la fel a procedat şi el cu mine: mi-a spus totul. Aşa cred că procedează toţi gemenii.

-  De data aceasta te rog să nu-i spui.

-  O să încerc.

Acestea fiind spuse, am trecut la fapte, adică să învăţăm engleza, iar în paralel cu asta, să gândim  celelalte aspecte legate de fuga noastră din ţară: pe unde vom fugi, cum o s-o facem, cum ne vom pregăti, ce va trebui să luăm cu noi. Despre fiecare dintre aceste operaţiuni  vă voi povesti când le va veni rândul, iar, până atunci,  o să vă povestesc ce s-a mai întâmplat în cartierul nostru.

La începutul acelui an, la facultate, un coleg mi-a şoptit că s-ar fi hotărât demolarea Mănăstirii Mihai Vodă şi a Palatului Arhivelor Statului. Vestea m-a năucit! „Călăii ăştia chiar nu au nici o limită?”, mi-am zis. ”Cu ce-i deranjează acest superb complex, monument istoric, simbol al Bucureştiului?”, m-am întrebat. El era mult în afara suprafeţei pe care se dorea să se edifice noul Centru Civic. El putea foarte bine fi încadrat în proiectul acestuia, ca un element valoros de arhitectură veche românească. Ar fi adus şi o notă de pitoresc acolo.

Seara, „acasă” (la bloc), am comentat zvonul împreună cu tata şi mama.

-  Nu trebuie să-i permitem acestui cizmar (mă refeream la Ceauşescu) să-şi bată joc de vieţile şi valorile noastre, am izbucnit eu. Vedem cum ne demolează Capitala şi nu facem nimic ca să-l împiedicăm. Să ne fie ruşine!

-  Ce-ai vrea tu să facem? m-a întrebat tata. 

-  Să mergem  toţi acolo, să înconjurăm monumentul şi să nu le permitem buldozerelor dictatorului să se atingă de el.

-  N-avem curajul s-o facem, a recunoscut tata. Suntem prea laşi. Preferăm să protestăm  în surdină, grijulii să nu ne vadă sau să ne audă cineva, suportăm orice, şi ne vedem mai departe de viaţa noastră amărâtă, la care  ţinem mai mult decât la demnitatea noastră.

-  Părerea mea este că tu nu te încadrezi în această categorie, l-a corectat mama.

-  Cu o floare nu se face primăvară, i-a răspuns el. Dar, după ce am fost schimbat din funcţia de şef de secţie  ca urmare a faptului că am refuzat să particip la  inaugurarea  lucrărilor  la Casa Poporului, dacă aş face ceva insuficient chibzuit, m-ar costa libertatea, ori faptul acesta v-ar dăuna mai mult vouă decât mie, motiv pentru care mă abţin.

-  Bunica ar fi zis că nu noi contăm, ci istoria acestei ţări, de care îşi bat joc nişte nemernici, i-am replicat eu.

-  Ba contăm, m-a pus la punct mama.

-  Acum şansele de a obţine ceva  sunt mici. Când ele vor creşte seminificativ, şi sper că o să se întâmple asta, n-o să stau cu mâinele în sân, a precizat tata.

Auzisem,  totuşi, că vreo câţiva oameni de ştiinţă şi cultură au îndrăznit şi în condiţiile  de atunci  să-i trimită o scrisoare de protest lui Ceauşescu. Degeaba! „Stimabilul” nici nu s-a obosit barem să le răspundă şi în zilele următoare a început demolarea.

Am fost de două ori la faţa locului. Prima dată când toate clădirile complexului rămăseseră fără acoperişuri, uşi şi ferestre şi arătau exact ca un craniu mare cu orbitele goale. A doua oară, când din întreg complexul mai rămăseseră decât clopotniţa şi biserica. Din chiliile  mănăstirii, casele domneşti şi palatul arhivelor nu mai rămăsese nimic. Ce-a fost în ele s-a încărcat, claie peste grămadă, în camioane şi s-a transportat, nu ştiu unde. Parcursul lor a fost presărat cu dosare şi  documente. Am recuperat de pe jos un rest de document vechi, scris cu litere cirilice,  cu o pecete mare de ceară roşie pe el, având imprimată pe ea vulturul cu crucea în cioc, stema Ţării Româneşti  din Evul Mediu.

-  Imbecililor! am rostit eu, cu voce tare, adresându-mă celor care s-au făcut vinovaţi de această negligenţă criminală.

În incinta complexului exista şi un sit arheologic neexploatat complet. Se descoperiseră urmele unei locuiri, veche de 3000 de ani. Praful s-a ales de el!

Întrebarea pe care şi-o punea lumea adunată acolo, când a început demolarea, era ce vor face cu biserica şi clopotniţa? Unii se temeau că vor fi demolate şi ele, alţii bănuiau că ar putea rămâne pe loc, alţii sperau să fie mutate undeva, după modelul Bisericii Maicilor.

La faţa locului s-au adunat , zi de zi, câţiva  intelectuali şi studenţi, dar şi oameni de rând, care au comentat între ei evenimentul:

-  Ce păcat! se tânguiau intelectualii.

-  Ce ticăloşie! exclamau studenţii.

-  Lua-i-ar dracu’! îi blestemau oamenii de rând.

-  O să vă iasă pe nas! îndrăzneau să-i ameninţe cei mai cuajoşi dintre ei.

 I-am dat dreptate tatei. Nu mai credeam că, în momentul acela,  cineva i-ar putea trage la răspundere şi pedepsi pe ticăloşi. Toţi ne limitam doar la vorbe, spuse cu grijă, după ce ne uitam cu atenţie în jur  ca să ne asigurăm că  nu trage cu urechea vreo persoană suspectă.

 Îi acuzam degeaba pe ceilalţi de laşitate dar, realizam pentru prima dată asta, că nici eu nu eram mai breaz. Intenţia mea de a fugi din ţară în loc să stau aici şi să mă iau de piept cu regimul, nu era altceva decât  tot laşitate.   M-a pus serios pe gânduri această constatare, dar nu m-a făcut să mă răzgândesc.  Mă amăgisem mult timp cu nădejdea că, se va găsi cineva în ţara asta să ne adune pe toţi nemulţumiţii şi  să formeze cu noi  o armată care să se ia la trântă cu cei ce-şi bat joc de valorile noastre. Lucrul acesta nu se întâmplase însă, până atunci.

Biserica şi clopotniţa au fot mutate. Acelaşi inginer, Eugeniu Iordăchescu, şi-a asumat sarcina s-o facă. Cele două construcţii au fost translatate pe un teren în pantă, ceea ce a reprezentat o premieră pentru astfel de operaţiuni,  pe o distanţă de 290 m, pe strada Sapienţei, aproape de Splai. După asta, inginerul Iordăchescu a translatat şi alte biserici şi şi-a atras supranumele de Inginerul Raiului.

-  Omul acesta ar merita sanctificat cât mai e încă în viaţă, a exagerat cineva.

 Un istoric a zis despre bisericile strămutate, că sufletul lor a rămas acolo unde ele au fost construite. Eu cred că şi l-au luat cu ele. Ar fi ciudat să dăinuie acolo unde, ulterior, a apărut câte un edificiu comunist sau nu mai e nimic.

Movila pe care a fost construită Mănăstirea Mihai Vodă a fot rasă de pe suprafaţa pământului. Pe locul ei, Ceauşescu intenţiona să amenajeze un lac artificial, pe care „să se plimbe cu bărcuţa, nenea Nicu şi Lenuţa”, cum zicea un banc,  legat de Canalul Dunărea Marea Neagră. Mi se pare foarte ciudat că în bancurile de atunci cu Ceauşescu, în loc să i se zică  „Diavolul” sau „Antichrist”, era alintat cu diminutivul „nenea Nicu”! Ciudat popor suntem noi, românii!

O altă veste, la fel de şocantă, venită după câteva luni, în acelaşi an, mi-a dat-o Dana:

-Tata mi-a spus că li s-a pus în vedere ca în decurs de trei zile să golească spitalul, pentru că acesta va fi demolat.

Aşa cum am mai spus, tatăl şi mama Danei erau medici şi lucrau împreună  la Spitalul Brâncovenesc.

-  Asta-i prea de tot! am exclamat eu. Casa Poporului e departe de spital. De ce i-o fi  căşunat nemernicului pe el?

-  Se zice că Bulevardul Victoria Socialismului, care se  va întinde de la Casa Poporului până Piaţa Unirii, se loveşte de o aripă a spitalului vechi. Se mai zice şi că, pur şi simplu, nu-i place. Ar face notă discordantă cu clădirile pe care intenţionează să le construiască de o parte şi alta a bulevardului.

-  Ăsta ar fi în stare să demoleze şi Ateneul Român. Nu se găseşte nimeni să-l potolească? am exclamat eu, indignat la culme.

 Spitalul Brâncovenesc era o ctitorie din secolul XIX a domniţei Safta Brâncoveanu. De la inaugurarea lui şi până în anul în care am ajuns cu povestirea mea, a fost de câteva ori renovat şi mărit, construindu-se o aripă nouă foarte frumoasă. Era spital universitar,  unul dintre cele mai mari şi mai bine utilate spitale din Bucureşti. În el au lucrat doctori vestiţi, unii dintre ei profesori universitari şi academicieni. Pe lângă tratarea bolnavilor, acolo se făcea şi cercetare, iar clădirile lui găzduiau câteva societăţi ştiinţifice.

Am fost o dată în clădire, împreună cu Dana, care trebuia să-i ducă ceva mamei ei.  Clădirea spitalului nou avea o cupolă mare sub care era un hol imens, decorat  cu busturi , printre care şi cele a Saftei Brâncoveanu şi a soţului ei, Grigore Basarab. Safta fusese o femeie foarte frumoasă, deşteaptă şi pricepută.  Lăsase în urma ei un testament interesant, un adevărat regulament de ordine interioară a spitalului.  Din hol se urca la etaj pe o scară monumentală din marmură. La etajul I erau sălile de operaţii, utilate modern,  cu pardoselile tot  din marmură. La etajul doi şi trei erau saloanele pentru bolnavi şi  cabinetele medicilor. La parter erau birourile administraţiei spitalului.

Au fost proteste, fără nici un rezultat, ale medicilor şi oamenilor de ştiinţă. În trei zile au fost distribuiţi bolnavii la alte spitale şi au fost evacuate aparatura medicală şi  mobilierul. După aceasta, frumoasele clădiri ale spitalului au devenit prada escavatoarelor, buldozerelor şi a muncitorilor însărcinaţi cu demolarea. În două luni, încă un monument istoric şi de arhitectură, a dispărut de pe harta Bucureştiului!

Mai târziu, am aflat că pe un perete din holul spitalului a existat următoarea pisanie:

Se face acest spital pentru săraci şi de moarte năpraznică, în zi de Crăciun, să moară cel ce se va atinge de el!

Domnul şi doamna Petrescu au fost repartizaţi la două spitale diferite, din Bucureşti. Tatăl Danei a suportat mai bine evenimentul, în sensul că n-a căzut din picioare şi nu i s-a tulburat judecata. Mama ei însă a căzut psihic complet. N-a putut suporta ca după ce i s-a  demolat o casă să-i fie demolată şi cealaltă, pentru că asta însemna pentru ea  acest spital, şi nici să fie despărţită cu serviciul de soţul ei. Bătaia de joc era prea mare, iar criza pe care a      făcut-o a fost atât de profundă şi stăruitoare încât a trebuit internată la Spitalul  nr 9, de boli psihice, din Capitală. A stat acolo toată vara.

Spitalul Brâncovenesc n-a fost ultimul monument făcut să dispară din  cartierul Uranus  sau de la graniţele acestuia cu alte cartiere. Mai rămăseseră Cazarma Mihai Viteazul, Muzeul Militar, Teatrul Armatei. Le-a venit şi lor rândul în a doua jumătate a anului 1985, când au fost făcute una cu pământul. S-au distrus atât de multe clădiri valoroase în Bucureşti, cu rost sau fără rost, încât ajunserăm aproape să nu ne mai mirăm când mai pica câte una.  Muzeul Militar  s-a mutat într-o fostă cazarmă  de pe strada Ştefan Furtună, în apropierea Spitalului Militar Central.

Prin urmare, la sfârşitul anului 1985, cartierului Uranus i s-a pus cruce. El nu mai exista! Dispăruse un loc special din Bucureşti, un amestec de case mici şi mari, vechi şi noi, valoroase şi mai puţin valoroase, dar, mai ales, dispăruseră biserici şi alte câteva monumente istorice şi de arhitectură de prim rang. Dispăruse o oază de linişte şi civism şi un mod de viaţă. Un ziarist, fost locuitor al cartierului, spunea că „viaţa de acolo avea conturul blând al unei icoane afumate”.

Bilanţul dezastrului care s-a abătut asupra acestui cartier a fost următorul: un cartier cu o suprafaţă de 7 km² dispărut, 10.000 de locuinţe distruse, 50.000 de oameni strămutaţi.

Majoritatea foştilor locuitori ai cartierului au suferit cumplit pentru faptul că şi-au schimbat casele şi au trebuit să-şi schimbe şi modul de viaţă. Au fost însă şi persoane, locuitori ai unor case vechi şi neînsemnate, aflate într-o stare proastă, care s-au bucurat să fie demolaţi şi mutaţi la bloc. Au mai fost nişte ticăloşi, ataşaţi regimului de atunci,  care au aprobat demolarea lui, spunând despre cartier  că ar fi fost unul mizer, care colcăia de borfaşi, hoţi şi prostituate, un cartier al lumii sărace şi interlope. Sper că aţi putut să vă daţi seama că lucrurile nu s-au prezentat nici pe departe aşa.

Şantierul noului Centru Civic nu era singurul din Bucureşti care le strica liniştea, le otrăvea aerul şi-i deranja cumplit pe bucureşteni. Bucureştiul întreg era un şantier la vremea aceea. Arăta întocmai ca o casă sau un apartament care se zugrăveşte: înghesuit, plin de mizerie şi praf.

Se demolau case de pe viitorul Bulevard Victoria Socialismului. De pe Casa Poporului, care se ridicase mult deasupra solului, lui Ceauşescu i s-a părut prea scurt acest bulevard, proiectat iniţial numai până la Piaţa Unirii şi a dispus prelungirea lui până la Piaţa Muncii.  Sute de case de pe traseul lui au fost măturate de pe suprafaţa Pământului. S-a demolat frumoasa turlă a cuhnii Mănăstirii Antim. Academicienei de renume mondial, trecând prin zonă, i s-a părut că acolo sunt prea multe turle. A arătat spre cea a cuhniei, întocmai cum făcea şi ilustrul ei soţ, şi a comandat scurt: ”Să dispară!” şi a dispărut. Clădirea masivă şi frumoasă a Sinodului Patriarhiei, care stătea în calea noului bulevard a fost translatată pe o distanţă de 28 metri. Mare noroc că n-a fost făcută una cu pământul!  Au mai fost demolate: Institutul Medico-legal „Dr. Mina Minovici” de pe Splaiul Unirii, şi Biserica Sf. Nicolae Sârbi, din cartierul Unirii-Văcăreşti. Se mai lucra la metrou,  la sistematizarea Dâmboviţei, la pasajele subterane din Piaţa Unirii şi Lujerului, la construcţia de blocuri în plin oraş sau în cartierele mărginaşe ale lui. Întreg oraşul era întors cu susul în jos!

Dând la o parte proiectele lui megalomanice, trebuie spus că metroul, sistematizarea Dâmboviţei, pasajele subterane, locuinţele pentru cei mulţi  erau lucruri bune. Dar erau prea multe făcute în acelaşi timp, erau costisitoare, iar costurile foarte mari le suportam noi, populaţia. Din cauza lor nivelul nostru de trai  ajunsese la pământ. Ca să se poată lăuda cu ce a făcut el, ne-a sacrificat pe noi. Cu ce drept?

 Ceauşescu a vrut să facă din Bucureşti un oraş socialist, aşa cum şi-l imagina el, iar din România o ţară supra industrializată. Bucureştiul l-a mutilat şi l-a umplut de clădiri uniforme, ţara a umplut-o de uzine şi fabrici neperformante. Unde nu-i cap, vai de picioare!