URANUS (10)

 Logodna

 

Vărului meu Virgil, i-am spus de intenţia mea şi a Danei de a fugi din ţară, pentru că aveam încredere că nu va mai spune la nimeni şi convingerea că ne-ar putea da nişte sfaturi, ceea ce s-a şi întâmplat.

-       Un coleg, care a venit aici de la Timişoara, ne-a povestit ce i s-a întâmplat unei cunoştinţe a lui, care, aşa cum intenţionaţi să faceţi şi voi,  a încercat să treacă fraudulos graniţa la sârbi, pe uscat. A plecat din Timişoara şi a călătorit până în apropierea graniţei, la început cu autostopul, apoi pe jos, peste câmp,  numai noaptea, ca să nu fie luat la ochi de miliţieni. Ultimul kilometru l-a parcurs târâş şi tot aşa a reuşit să treacă  şi dincolo.  Şi-a dat seama că a făcut-o, după ce mai întâi a trecut aşa zisa „fâşie de frontieră”, o  porţiune îngustă  de teren de-a lungul graniţei, arată şi greblată, menită să memoreze urmele celor ce-o calcă. După vreo cinci sute de metri, convins că e deja la sârbi,  s-a ridicat în picioare, pregătit să se predea. Când colo, surpriză! A auzit o comandă în limba română: „Stai pe loc! Mâinile sus!” , după care s-au apropiat de el doi grăniceri români. Ce se întâmplase? Fâşia pe care o trecuse era una falsă, mult înaintea celei adevărate, dinaintea graniţei. Cel mai bine e să nu vă ridicaţi deloc şi să continuaţi să vă târâţi până întâlniţi cea de a doua fâşie.

-   Nu mi-aş fi închipuit aşa ceva! am spus eu, foarte mirat. Ce ne facem dacă sunt două fâşii false?

-       N-am auzit să existe două. Dar asta nu-i tot, s-a grăbit să-mi  atragă atenţia vărul meu. Colegul ne-a mai povestit că unii dintre cei care s-au predat după ce au trecut graniţa la sârbi au fost extrădaţi ulterior, nu se ştie după ce criterii. Vi s-ar putea întâmpla şi vouă.

-       Ce-i de făcut în situaţa asta?

-       Să nu vă arătaţi sârbilor şi să traversaţi nevăzuţi teritoriul lor, după care să treceţi graniţa cu italienii şi să vă predaţi lor. Au mai făcut-o şi alţii, şi n-au fost extrădaţi.

 Amândouă veştile, dar mai ales cea de a două, m-au descumpănit complet. În zilele care au urmat am analizat împreună cu Dana ce ar presupune traversarea Iugoslaviei în felul recomandat de Virgil. Am dedus că ar trebui să parcurgem pe jos, mergând doar noaptea, distanţa de 800 de kilometri şi că am avea nevoie pentru asta de cel puţin douăzeci de zile!

-  Înfiorător! Peste posibilităţile mele! a exclamat Dana.

Am încercat s-o conving că dacă ne vom antrena  serios, nu ne va fi greu.

-  Au făcut-o şi alţii, am repetat eu, ce-mi spusese Virgil.

-  Printre ei a fost şi o femeie? m-a întrebat.

-  Nu ştiu. Dar au fost femei care au urcat Everestul, ceea ce mi se pare  mai complicat decât să te târăşti pe burtă două sute de metri şi să parcurgi, pe jos, opt sute de kilometri în douăzeci de zile.

-  Am auzit şi eu de japoneza care a escaladat prima oară Everestul, acum zece ani, urmată la câteva zile de o nepaleză. Femeile astea sunt nişte fenomene ale naturii! Nu mă pot compara cu ele. De remarcat însă, că ele au urcat pe munte fără frica să fie capturate de grăniceri şi fără teama că vor înfunda puşcăria dacă vor fi prinse. E o mare diferenţă!

Mi-a fost imposibil s-o conving. Ori cu câte alte argumente în sprijinul acestui proiect am venit, a fost degeaba.  Intenţia noastră de a fugi din ţară  părea că dispăruse definitiv. Nu puteam accepta asta. În zilele care au urmat mi-am sfărâmat creierul  să găsesc o altă soluţie la această problemă. N-am găsit una cu aplicabilitate certă şi mi-am agăţat speranţele de una probabilă.

-     Nu este exclus ca, în viitor, să nu reuşim să plecăm amândoi într-o excursie în Occident, din care am putea să nu ne mai întoarcem în ţară, sau ca unul dintre noi să prindă o delegaţie în interes de serviciu acolo, să ceară azil politic, după care să-l aducă şi pe celălalt.

-     Cu astea sunt de acord, a spus ea, ca să scape de mine.  Cu siguranţă,  i se părea foarte puţin probabil că ni se va întâmpla aşa ceva.

„Dacă n-o fi niciuna dintre cele două alternative, o posibilitate s-o ştergem de aici tot se va ivi cândva” gândeam eu, convins că în ţara asta, cu Ceauşescu pe capul nostru,  nu mai era de trăit.

În mai 1986, noi românii am avut şi un mare prilej de bucurie: echipa  „Steaua” din Bucureşti a cucerit Cupa Campionilor Europei la fotbal şi microbiştii, dar nu numai ei, au uitat pentru un  moment de lipsurile şi chinurile pe care trebuiau să le îndure în Epoca de Aur. Am fost însă repede aduşi la realitate de întreruperile în alimentarea cu energie electrică şi rămânerea pe întuneric când ne era lumea mai dragă, de cozile mari la care trebuiau să stăm ca să ne cumpărăm o pungă de tacâmuri de pui, de programul de două  ore la televizor, de lipsa de benzină, de discursurile interminabile, într-o limbă românească stâlcită,  ale Geniului Carpaţilor, în care acesta bătea apa în piuă şi minţea de îngheţau apele, şi nu în ultimul rând, de demolările monumentelor noastre ca să facă în locul lor nu ştiu ce construcţie banală sau să nu facă nimic.

În apropierea Crăciunului 1986, a fost demolată Mănăstirea Văcăreşti, un monument istoric şi de arhitectură românească, ctitorie dintre anii 1716-1722 a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat. Este considerată a fi fost „una dintre cele mai strălucite mănăstiri de arhitectură ortodoxă balcanică, iar demolarea ei a reprezentat cea mai importantă pierdere a patrimoniului nostru  naţional  din anii de dictatură totalitară” a spus, ulterior, un savant.  Se spune că Ceauşescu o ura pentru că ar fi fost deţinut acolo pe când ea devenise închisoare.

Anul următor, 1987, a fost şi el unul negru pentru Bucureşti: au fost demolate alte biserici şi lăcaşuri de cultură.

În luna iunie, a fost demolată Biserica Sf. Vineri, de pe Calea Văcăreşti, în apropierea Pieţei Unirii.  Se zice că ordinul de demolare l-ar fi dat Elena Ceauşescu, care trecând pe lângă ea ar fi zis: „Jos porcăria!”. Idioata! Era una dintre cele mai iubite biserici din Bucureşti. Data din 1645, avea hramul Sfintei Paraschiva. Ultima înfăţişare a ei se datora  cărturarului Herăscu Năsturel care a reclădit-o în 1839. A fost pictată de Dumitru Belizarie. La demolarea ei au asistat peste două mii de oameni, cu lumânări în mână plângând, rugându-se şi blestemând. Câţiva dintre ei au luat acasă bucăţi de cărămidă rezultate din demolarea bisericii,  ca să le  amintească de ea.

În aceeaşi lună a fost demolată şi Biserica Olteni, care fusese construită în 1722 de negustori din Oltenia, pripăşiţi în Bucureşti, pe locul unei biserici din lemn care data de la 1696.

În luna august, cuplului prezidenţial i s-a năzărit, nu se ştie de ce, sau poate pentru simplul motiv că era un lăcaş religios, să demoleze Biserica Sântul Spiridon Vechi, o bijuterie de arhitectură bucureşteană. Era o biserică joasă,  fără turle, construită de Constantin Mavrocordat la 1748.

Am mai spus că mama era mare amatoare de operetă. Aproape că nu exista vreun spectacol montat acolo pe care să nu-l fi văzut şi ea,  cel puţin o dată. Am însoţit-o şi eu de mai multe ori. Îmi amintesc că ultima oară am fost împreună la „Vânzătorul de păsări”, cu Ion Dacian interpret principal. Pentru că era ardelean, ca şi tata, tenorul era foarte popular la noi în casă. Până şi eu învăţasem pe de rost aria „Când sărmanul tatăl meu”, pe care i-o cântam tatei, eu şi mama, de ziua lui. Clădirea Operetei, amplasată pe malul drept al Dâmboviţei, la capătul Căii Victoriei, fusese, până în 1953, a Operei Române. Sala avea 700 de locuri şi o acustică excepţională. Ei bine, a fost şi ea demolată în toamna lui 1987, ca să facă loc unor blocuri.

Ca să lase drum liber Bulevardului Victoria Socialismului („asupra românilor”, adăugau cârcotaşii) şi altor construcţii, s-au demolat şi bisericile Sf. Treime din Calea Dudeşti şi Bradu Staicu de pe strada Bradului. Biserica „Cuibul cu barză” a fost translatată pe o distanţă de 16 metri. Pe vremea când era acoperită cu şindrilă, pe acoperişul ei îşi făcuse cuib o barză, de unde i se trage numele.

Tot în 1987, eu şi Dan am devenit ingineri. Imediat după examenul de diplomă, s-au făcut şi repartizările. În socialism  niciun absolvent de şcoală medie sau superioară nu rămânea fără slujbă. Un lucru bun! Dan a fost reţinut la Politehnică, eu am fost repartizat la Termocentrala Rovinari. Fiind bucureştean, am solicitat un post în Capitală, dar mi s-a refuzat pe motive legate de originea mea socială: bunicul ţărănist, tatăl demis din funcţie din motive politice. Şi alţii, în aceeaşi situaţie cu mine, au fost trimişi să lucreze  în medii muncitoreşti cu tradiţie, departe de familie, pentru reeducare.   Oricum, eram fericiţi, şi eu şi Dan,  că am  terminat cu studiile şi că  de acum înainte vom fi pe cont propriu, luând câte o povară mare de pe umerii părinţilor.

Evenimentul l-am sărbătorit,  fără fast, împreună cu familiile noastre, la Petreşti acasă. Când mergeam noi la ei sau veneau ei la noi, în sufrageriile noastre, unde ne adunam, nu mai aveai pe unde să circuli. Amândoi am fost felicitaţi pentru performanţa de a ne termina cu bine studiile, iar Dan şi pentru postul de asistent de la Politehnică. Eu am fost deplâns pentru calitatea mea viitoare de RFG-ist (Refugiat în Fundul Gorjului), aşa cum am aflat mai târziu că li se spune celor „paraşutaţi” în acest judeţ.

-  Nu-i dracul atât de negru, pe cât se zice, a ţinut tata să mă consoleze. Rovinari e o centrală mare şi modernă. Vei va avea multe de învăţat acolo.

-  Da, dar e o centrală problemă, i-am replicat eu şi  nu-mi va fi uşor să lucrez acolo. A fost militarizată de curând,  şi voi avea şi şefi militari, care, probabil, vor face instrucţie cu noi.

-  Tot Sistemul Energetic a fost militarizat, a intervenit tata, explicându-le  celorlalţi că s-a pus proasta funcţionare a sistemului pe „indisciplina” salariaţilor, în loc să se caute şi să se înlăture adevăratele cauze. După câte am văzut eu, de câte ori am fost în centrală în interes de serviciu, ofiţerii se poartă omeneşte cu civilii, a continuat el.

-  „Înfruntând greutăţile, se călesc adevăratele cadre!” a ţinut domnul Petrescu să-mi amintească o lozincă comunistă, după care a adăugat: Sunt sigur că vom găsi posibilitatea să te readucem cât mai curând în Bucureşti.

Acest „vom găsi” mi-a dat curajul  să fac, hodoronc tronc, următorul anunţ:

-  Mă bucur că ambele familii vor încerca să mă ajute, pentru că eu şi Dana am hotărât să ne logodim.

Anunţul a surprins pe toată lumea, inclusiv pe Dan care se considera la curent cu relaţiile dintre Dana şi mine. A urmat o pauză în care s-au uitat unii la alţii,  după care domnul Petrescu  a spus:

-  Ce v-a determinat să luaţi această hotărâre acum? Impresia mea este că vă grăbiţi.

-  Sunt de aceeaşi părere, i s-a alăturat tata.

-  De ce nu aşteptaţi până când tu vei reveni în Bucureşti? mi s-a adresat tatăl Danei. Dacă, fără să fiţi încorsetaţi de vreo obligaţe formală, prietenia voastră, cu care noi suntem la curent şi am aprobat-o, va rezista perioadei de despărţire,  va înseamna că ţineţi suficient unul la altul şi că nu riscaţi nimic unindu-vă destinele. Acceptaţi acest test!

-  Eu cred că din copilărie şi până acum au avut suficient timp să se convingă de asta, a intervenit mama Danei. Eu nu am nimic împotrivă  s-o facă. Un angajament reciproc în plus nu strică.

-  Nici eu n-am nimic împotrivă, a afirmat mama. Mă întreb însă, cum o s-o faceţi?

-  Introducând pe degetul inelar al Danei această verighetă, iar ea introducând una la fel pe degetul meu, am spus eu scoţând dintr-un plic două verighete şi arătându-i-le. Ne-ar plăcea însă, ca  pentru asta să avem acordul vostru, am spus eu.

-  De unde aveţi verighetele? m-a întrebat tata.

-  Le-am făcut din cea groasă a bunicii, pe care ea mi-a dat-o mie cu o lună înainte de a muri, i-am informat eu.

-  Să punem la vot. Cine-i de acord, să ridice mâna! Eu sunt de acord, a zis Dan, ridicând mâna dreaptă cât a putut de sus.

Pe părinţi i-a mirat curajul lui Dan. Nu chiar el ar fi trebuit să facă gestul acesta, gândeam eu. Au ezitat câteva clipe să dea curs îndemnului lui. Prima care a făcut-o a fost mama Danei, urmată imediat de mama. Cei doi taţi au mai sta puţin pe gânduri, după care au ridicat şi ei câte o mână, primul domnul Petrescu, urmat imediat de tata. Cezar a început să aplaude, iar gestul lui a fost imitat de toţi ceilalţi.

A urmat logodna propriu zisă: i-am introdus Danei pe deget verigheta ei, gest însoţit de alte aplauze, apoi a făcut acelaşi lucru ea, cu verigheta mea şi aplauzele s-au repetat. Am fost pupaţi şi felicitaţi de toţi, urându-ni-se noroc şi fericire. Tatăl Danei a  adus o sticlă de şampanie, iar mama ei paharele potrivite,  tatăl a deschis-o, a umplut paharele, au ciocnit toţi cu noi şi ne-au făcut alte urări, după care am ciocnit şi eu cu Dana şi ne-am sărutat pentru prima oară de faţă cu toţi. După asta am fost poftiţi la masă.

-  Nu-i o masă prea bogată, aşa cum s-ar cădea să fie la un astfel de eveniment, s-a scuzat mama Danei. Dacă aş fi ştiut ce plănuiţi, m-aş fi străduit să arate mai bine.

-  Am evitat să te punem într-o astfel de situaţie a spus Dana. Ştim ce greu e în zile noastre să pui ceva pe masă. Bine că nu lipseşte şampania.

-  Asta se mai găseşte încă, a spus tatăl ei.

Au urmat discuţii interesante, în care „bătrânii” ne-au dat tot felul de sfaturi, dar şi-au amintit şi cum  se logodiseră ei. Tata şi mama au făcut-o la o cofetărie din Bucureşti, fără martori şi fără verighete, iar viitorii mei socri la ţară,  într-un sat de ungureni din Nordul Olteniei, unde tatăl domnului Predescu era preot, cu tot dichisul, conform tradiţiei.

-  Căsniciile voastre au durat, tocmai pentru că aţi apucat să faceţi, înainte de ele, acest legământ, a tras concluzia Dan.

 Se vede că având în vedere viitoarea lui postură de cadru universitar, el  s-a considerat , în seara acea, autorizat să ia iniţiative şi să tragă concluzii.

 

*