URANUS (11)

 

11. Uranusul de pe Jiu

 

Pe 1 octombrie 1987, m-am prezentat la Termocentrala Rovinari. Au trecut de atunci nouă luni. Am fost repartizat la blocul energetic nr.6, de 330 MW, şi sunt în pregătire pentru postul de şef de bloc, echivalentul şefului de pluton din armată, în tura maistrului Romeo Pătraşcu. Petru că lucram într-un regim militarizat, la terminarea pregătirii urma să primesc gradul de sublocotenent.

Termocentrala Rovinari se află la 27 km de Târgu Jiu, în localitatea de la care i se trage numele. Are o putere instalată de 1720 MW şi este, ca mărime, a doua termocentrală din ţară, după cea de la Turceni. Este o centrală pe cărbune (lignit), amplasată pe malul Jiului, în plin bazin carbonifer Rovinari. Lignitul este un cărbune inferior şi este extras din exploatări la suprafaţă (cariere).  În zonă sunt nu mai puţin de zece cariere. În preajma lor  peisajul seamănă cu unul lunar, cam aşa cum arăta Uranus după demolare. De altfel, istoria acestei zone seamănă cu cea a cartierului meu, şi cu alte zone din ţară unde mii de oameni au fost obligaţi să-şi părăseacă locuinţele, după care acestea au fost puse la pământ.

 Pentru deschiderea cartierelor a fost necesară strămutarea totală sau parţială a  opt sate,  casele a mii de localnici au fost demolate, râul Jiu a fost deviat, drumul naţional Târgu Jiu-Filiaşi a fost deviat şi el, s-a construit calea ferată Târgu Jiu-Rovinari-Turceni-Filiaşi. Au dispărut din zonă păduri, vii, livezi, poiene, localităţi încărcate de istorie, împreună cu şcolile, bisericile şi cimitirele lor. Au dispărut unele dealuri şi au apărut altele. Topografia locului a devenit, spuneau oamenii de acolo, de nerecunoscut.

 În trecut, Jiul  făcea aici mai multe meandre şi în zonă erau multe bălţi pline cu peşte, înconjurate de o floră specifică , vizitate de tot soiul de păsări sălbatice. Acum traseul lui este drept, iar malurile îi sunt ecranate, ca apa să nu se infiltreze în cariere. E un fel de Bulevardul Victoria Socialismului (asupra peisajului lăsat de Dumnezeu).

Pe râu, înainte de termocentrală, s-a intenţionat amenajarea unui lac mare (Urdari) pentru alimentarea cu apă de răcire a termocentralelor Rovinari şi Turceni, în situaţiile în care debitul Jiului scade foarte mult. Au fost deviate albiile a trei râuri frumoase de munte (Tismana, Bistriţa, Jaleş) pentru a se vărsa în el.  Lacul mai avea scopul şi să împiedice revărsarea Jiului atunci când acesta se umfla, ca urmare a ploilor şi topirii zăpezilor şi  să împiedice inundarea carierelor de cărbune aflate mai jos de el. Pentru amenajarea lui au fost expropiaţi 2500 de oameni din  trei sate, care au fost obligaţi  să-şi demoleze singuri casele şi să  le reconstruiască în alte localităţi. Sacrificiul lor a fost de pomană, lucrarea ne putând fi finalizată, pentru că cea mai mare parte din banii afectaţi pentru amenajarea lacului  au ajuns în buzunarele unor persoane din conducerea şantierului şi a unor ştabi locali, fiind  cheltuiţi de aceştia pentru construcţia de vile şi case de vacanţă sau pentru un trai pe picior mare. Realizat doar în proporţie de 40% şi  ne mai fiind alţi bani, proiectul a fost abandonat. Mai multe persoane considerate vinovate au fost judecate şi condamnate. Fostul director al şantierului a fost condamnat la moarte. Lucrarea n-a mai fost finalizată nici ulterior, dar, curios, lacul figurează pe toate hărţile! Pentru alimentarea cu apă de răcire a celor două termocentrale s-au amenajat două  mici lacuri de deviere pe Jiu, mai sus de ele, iar în incinta centralelor s-au construit câteva  turnuri mari,  pentru răcirea  în circuit închis a condensatoarelor turbinelor, atunci când debitul Jiului devine insuficient.

Printre satele strămutate se numără şi satul Poiana. Din el a mai rămăsese doar conacul lui Gheorghe Tătărescu, fost prim-ministru pe vremea regelui Carol II şi ministru de externe în guvernul Groza, întemniţat mai târziu şi deţinut la Sighet (1950-1955), mort în 1957. Conacul consta dintr-o culă, devenită casă de protocol a Combinatului Minier Rovinari, o biserică şi câteva clădiri anexă. Soţia lui, Arethia Tătărescu, a fost preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor din Gorj, care a avut iniţiativa realizării ansamblului Brâncuşi din Târgu Jiu.

Satul Rovinari, aflaţi la câţiva kilometri distanţă  de termocentrală, a fost înghiţit de o carieră de cărbune, iar cu numele lui, ca să nu se piardă,  a fost botezat un sat din imediată apropiere a centralei, Roşia Jiu,  care s-a transformat în oraş. Oraşul Rovinari, cenuşiu din cauza cenuşii din gazele arse de la termocentrală  cernută peste el, arata cu o amărâtă colonie muncitorească.

Carierele de cărbune înconjurau termocentrala. Unele erau în zona de luncă, în stânga Jiului, altele în zona colinară din dreapta Jiului. Cele deschise primele (Balta Unchiaşului, Cicani, Beterega) erau deja închise, iar în gropile mari lăsate de ele se depunea zgura şi cenuşa de la termocentrală. Atunci când bătea vântul, cenuşa se ridica în aer şi împreună cu cea din fumul de la termocentrală se oferea respiraţiei oamenilor şi animalelor. De ea am avut parte şi eu. Celelalte cariere (Gârla, Tismana I, Tismana II, Pinoasa, Roşia de Jiu) sunt cele care alimentau cu cărbune termocentrala în acel an. Pentru ca să se ajungă la straturile de cărbune, se îndepărtau straturi considerabile de pământ aflate deasupra lui. Pentru extragerea unei tone de cărbune se înlăturau între 3,5 şi 8,1 m³ de pământ (steril). În afară de sterilul aflat deasupra cărbunelui, e de luat în considerare şi cel care se află între straturile de cărbune.  El se depunea la marginea carierelor, stând la originea dealurilor noi care au apărut în zonă, sau chiar în cariere, dacă se ajungea la o cotă sub care nu se mai găseşte cărbune exploatabil. Adâncimea unei cariere poate ajunge şi la 180 metri faţă de suprafaţă.  Înlăturarea sterilului şi extragerea cărbunelui se făcea cu excavatoare rotative uriaşe. Cărbunele extras se transporta la termocentrală pe benzi rulante din cauciuc şi intra direct în buncărele morilor de cărbune ale cazanelor după ce trecea printr-o staţie de concasare.

Termocentrala Rovinari e Casa Poporului din această vale a cărbunelui şi cenuşii. Avea în compunerea sa două blocuri cehoslovace de 200 MW  şi patru blocuri de 330 MW, româneşti.  Cazanele de 1035 t/h, ale acestora din urmă, împreună cu utilajele auxiliare montate pe o platformă situată deasupra lor, arătau ca nişte mastodonţi: aveau aproximativ 110 metri înălţime. Prin urmare, erau mai înalte decât Hotelul Intercontinental din Bucureşti. 

Funcţionarea termocentralei lăsa foarte mult de dorit. Sarcina ei zilnică  era mult sub puterea instalată, pornirile şi opririle de blocuri erau numeroase, aveau loc multe alte evenimente neplăcute. Blocul şase fusese oprit şi pornit în cele şase luni de când lucram acolo de cel puţin douăzeci de ori, adică cam odată la nouă zile. Învăţasem pe de rost manevrele care se fac cu prilejul unor astfel de evenimente precum şi alte lucruri utile. Viaţa acolo era grea, dar interesantă din punct de vedere profesional. În curând urma să fiu examinat pentru a se constata dacă pot sau nu  ocupa funcţia pentru care mă pregăteam.

Locuiam în Târgu Jiu, la hotelul termocentralei şi mâncam dimineaţa şi seara la hotel, iar  la prânz la cantina  termocentralei. Veneam şi mă întorceam de la lucru cu trenul, alături de marea majoritate a angajaţilor centralei. Târgu Jiu, frumosul oraş de altădată,  traversat de râul Jiu şi aflat la 15 Km depărtare de Munţii Parâng şi Vulcan, fusese schimonosit în perioada comunistă  de construcţia unor blocuri nu prea arătoase şi era puternic poluat de fabrica de ciment de la Bârseşti, din apropierea lui. Adăpostea totuşi monumentele lui Brâncuşi (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului), mausoleul Ecaterinei Theodoroiu, operă a sculptoriţei Miliţa Petraşcu şi câteva clădiri vechi, monumente istorice sau de arhitectură. Oraşul avea o casă de cultură, trei cinematografe, un muzeu judeţean, o librărie, un parc frumos  situat pa malul Jiului, două pieţe, gară şi autogară. Nu mă plictiseam în oraş, dar mai mult decât el îmi plăcea zona subcarpartică a judeţului, cu defileul Jiului, Cheile Olteţului, Cheile Galbenei şi Cheile Sohodolului, cu mănăstirile Polovragi, Crasna, Lainici şi Tismana şi cu nenumărate locuri  pitoreşti situate pe văile râurilor ce coborau din munte şi se vărsau în Jiu.

Din trei în trei luni primeam câte o învoire de trei zile, ca să-mi vizitez familia. Până în momentul în care am ajuns cu povestirea, mersesem acasă de două ori : de Revelion şi de 1 Martie.  De fiecare dată am fost primit de parcă mă întorceam de pe front. Între cele două vizite am corespondat cu toţi cei de acasă,  dar mai ales cu Dana. Ne-am scris unul altuia săptămânal. Pe 1 iunie urma să primesc cea de a treia învoire. Am hotărât, împreună cu părinţii şi cu Dana,  ca de data această să vină ei la mine, cu maşina noastră. Eram hotărât ca în cele trei zile în car vor sta la Târgu Jiu să le arăt ce are mai frumos Gorjul.

Au venit. Ne-am bucurat foarte mult unii de alţii, mai ales eu de Dana şi ea de mine. I-am cazat la „Miami”, aşa se numea hotelul termocentralei, unde locuiam  şi eu: tata în cameră cu mine, mama în cameră cu Dana.

Înainte să vadă monumentele lui Brâncuşi, cu vizionarea cărora începe vizita tuturor celor care vin în Gorj în interes turistic, ei au ţinut să vadă termocentrala, pe dinafară, dacă nu se va putea şi în interior. Nu s-a putut, mai ales din cauza regimului militar sub care era centrala. Coşurile centralei, trei la număr, au început să se vadă încă de la distanţă.  În mod neobişnuit, ieşea fum pe toate, ceea ce denota că funcţionau cel puţin un bloc de 200MW la etapa a I-a şi două de 330MW la etapa a II-a Am aflat, ulterior, că chiar aşa s-a întâmplat şi că unul din blocurile de 330 MW în funcţie era blocul 6, blocul meu. (Eram cineva, nu-i aşa, dacă eram proprietar de bloc?) Pe toate coşurile, dar mai ales pe cel de la etapa I-a, gazele aveau o culoare  gri înspre negru  în loc să fie albe.

-  Poluaţi serios împrejurimile! a remarcat tata.

-  Din păcate, am recunoscut eu, şi am explicat, pentru mama şi Dana, de ce se întâmplă asta.

-  Oamenii din zonă, obligaţi să respire aerul încărcat cu cenuşă, s-ar putea să se îmbolnăvească de silicoză sau să facă alte afecţiuni respiratorii, a remarcat Dana, care era aproape de examenul de absolvire a Facultăţii de Medicină, iar noi doi aproape de momentul în care ne vom uni, la Sfatul Popular şi la Biserică, destinele. Te paşte şi pe tine pericolul ăsta, a mai spus ea, referindu-se la mine.

-  În sala maşini şi mai ales în camera de comandă a blocului, acolo unde eu îmi petrec majoritatea timpului, aerul e curat, am informat-o.

Mama şi Dana au răsuflat uşurate.

Când am ajuns în apropierea centralei i-a impresionat şi mai neplăcut văzând că totul în jur e „nins” cu cenuşă. I-a impresionat turnurile hiperbolice de răcire, din care ieşeau nori groşi de abur şi, mărimea termocentralei.

-  E cât Casa Poporului! a exclamat mama:

-  Aproape, am corectat-o eu. Construcţia din faţă e sala de maşini, iar cele care se văd în spatele ei sun cazanele. Al meu e ultimul din partea stângă.

-  Ai fost în vârful lui? m-a întrebat Dana.

-  De multe ori, i-am răspuns.

Eram în apropierea centralei, cu maşina oprită şi noi coborâţi din ea, când a declanşat unul dintre blocurile de la etapa a II-a. Zgomotul produs de aburul care ieşea în atmosferă prin supapele de siguranţă a cazanelor, le-a speriat cumplit pe mama şi pe Dana care asistau pentru prima oară la un astfel de spectacol. Şi-au băgat degete în urechi şi-au îndreptat privirile întrebătoare, spre mine. Când zgomotul a încetat, le-am explicat ce s-a întâmplat.

-  E cumplit, mi-au mărturisit muncitorii, când un astfel de eveniment te surprinde în vârful cazanului. Pe cota 92 metri, noi avem permanent un om care supraveghează funcţionarea agregatelor de acolo, le-am mai informat eu.

-  Ţi s-a întâmplat şi ţie? m-a întrebat Dana.

-  Din fericire nu, i-am răspuns eu.

În deplasarea aceea au putut să mai vadă Jiul regularizat şi cariera Gârla pe lângă care am trecut atât la venire cât şi la întoarcere. I-a impresionat mărimea excavatoarelor din carieră care se vedeau de pe şosea, dar mai ales peisajul dezolant lăsat în urmă de ele.

În aceiaşi zi, după amiaza, am vizitat monumentele lui Brâncuşi din oraş. Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului sunt în parcul oraşului, iar Coloana Infinitului  la o distanţă de un kilometru , în linie dreaptă de ele.

-  Ce simple sunt! a concluzionat mama. Le-ar fi putut face oricine.

-  Toate operele lui Brâncuşi sunt la fel,  cu toate acestea nimeni în afară de el n-a fost în stare să le facă, a intervenit tata.

-  Aşa este, a recunoscut mama. Asta îmi aminteşte de legenda cu Oul lui Columb.

-  Aş mai adăuga că pentru a face aşa ceva nu-i suficient să-ţi vină idea, ca în povestea cu Oul lui Columb, ci trebuie să te şi pricepi, a adăugat tata.

-  Mai mult, să ai şi  geniu, a adăugat Dana.

I-am dat toţi dreptate. A doua zi, am văzut Casa Memorială Brâncuşi de la Hobiţa, apoi Cheile Sohodolului şi Mănăstirea Tismana. Musafirii mei au rămas impresionaţi de locul în care a văzut Brâncuşi lumina zilei, dar şi de frumuseţile peisajelor prin care i-am dus.

-  N-am văzut chei mai frumoase ca acestea! a exclamat Dana, după ce le-am parcurs, pe jos, cele ale Sohodolului.

Mănăstirea Tismana este aşezată într-un cadru natural deosebit, iar ea, în sine, este un lăcaş frumos şi liniştit. Am aflat de la o măicuţă istoria mănăstirii, după care am vizitat-o. Mănăstirea era şi un loc preferat de reculegere şi odihnă  a lui George Coşbuc după venirea lui în Regat. În cimitirul mănăstirii este înmormântat Alexandru, fiul de 20 de ani al poetului, mort într-un accident de automobil pe şoseaua Târgu Jiu-Tismana. În bisericuţa paraclis a mănăstirii, aflată în cimitir, am putut admira un frumos vitraliu dăruit de George Coşbuc în memoria fiului său.

În ziua treia, i-am însoţit pe musafirii mei pe drumul lor de întoarcere acasă şi am vizitat Peştera Muierilor din Baia de Fier şi Mănăstirea Polovragi şi Cheile Olteţului.  În afară de peşteră şi mănăstire, le-a plăcut foarte mult peisajul şi localităţile Baia de Fier şi Polovragi  aşezate la poalele Parângului.

-  Ce mult seamănă portul oamenilor de aici şi gospodăriile lor cu cele ale românilor din Mărginimea Sibiului, s-a mirat tata!

-  Asta pentru că strămoşii lor au venit de acolo, în secolul al XVIII-lea, refugiaţi din cauza persecuţiilor religioase. Am citit asta în Monografia Judeţului Gorj, l-am informat eu.

M-am despărţit de ei, pe şosea, la ieşirea din Polovragi. Ei şi-au continuat drumul spre Bucureşti, eu m-am întors la Târgu Jiu cu auto-stopul.

Am luat examenul de şef de bloc şi am devenit şef de tură, dublat, timp de o lună de zile de maistrul Pătraşcu.

La început, mi-a fost foarte greu singur. Eram crispat şi temător că      s-ar putea ivi, în premieră,  o situaţie complicată căreia n-o să ştiu să-i fac faţă.  Au şi intervenit astfel de situaţii, din care am putut ieşi şi graţie experienţei   celor doi operatori, cazan şi turbină, de la pupitrul de comandă, cei care ţin de fapt în mâinile lor cele două agregate.  Treptat, treptat, am devenit tot mai sigur şi mi-a dispărut teama.

La 1 octombrie, am beneficiat de învoirea trimestrială de trei zile şi       m-am dus acasă, la Bucureşti. Dana era deja medic.  Ne-am hotărât să ne căsătorim în decembrie, la viitoarea mea permisie. De vreo opt ani, nu se mai dădeau examene de secundariat, după care medicii făceau un stagiu de trei ani într-un spital din Capitală sau din alte localităţi. Atunci, absolvenţii de medicină erau repartizaţi direct la ţară. Eram foarte curioşi să aflăm unde va fi repartizată Dana. Dacă va fi repartizată undeva lângă Bucureşti, părinţii noştri vor începe demersurile să mă aducă şi pe mine în Capitală, dacă va fi repartizată la Cucuieţii din Deal, vor face pe dracu în patru ca eu să ajung  în cea mai apropiată centrală electrică de această localitate.

Dana a fost repartizată în comuna Potlogi din judeţul Dâmboviţa, aflată la doar 55 km de Bucureşti, şi făcea navetă zilnic, de acasă. Abia aşteptam amândoi luna decembrie ca să ne căsătorim, după care atât eu cât şi părinţii noştri vom începe demersurile pentru transferul meu la o termocentrală sau la un institut de cercetări sau proiectări energetice, din Capitală.

Comuna Potlogi  era compusă din cinci sate: Potlogi, Pitaru, Vlăsceni, Româneşti şi Podu Cristinii. Este o comună de câmpie, aşezată între râurile Sabar şi Argeş, între şoseaua Bucureşti-Târgovişte şi autostrada Bucureşti-Piteşti. Partea aceasta de sud a judeţului Dâmboviţa, este ţinutul verzii, această legumă fiind cultivată, pe scară mare, de toţi sătenii din această zonă.  Dana mi-a povestit că a fost foarte surprinsă să vadă, când a ajuns pentru prima oară aici, grămezi mari de varză pentru vânzare, în faţa fiecărei case de pe şosea.

 Prima atestare  documentară a satului Potlogi este din secolul XIV. În centrul satului se află un palat brâncovenesc datând de la 1698, din păcate neutilizat şi într-o stare proastă. Comuniştii au  făcut o încercare de restaurare a lui , dar n-au fost dus-o până la capăt. Lângă el se află  o biserică datând din anul 1684, ctitorie brâncovenească şi un monument închinat eroilor din Războiul de Independenţă de la 1987, ridicat la 1912.

În satul Pitaru s-a născut  şi a copilărit pictorul Nicolae Grigorescu. Biserica din acest sat păstrează o icoană pictată de el.

La dispensar veneau locuitori din toate satele comunei, iar la rândul lor, Dana şi personalul dispensarului au cutreierat toate aceste sate. Dana mi-a mărturisit că a cunoscut oameni şi cazuri interesante şi-i convinsă că îi va prinde bine experienţa câştigată acolo.

 

*