URANUS (2)

 2. Anul 1977-  Hrubele lui Ipsilanti. Urmările cutremurului

În noaptea cutremurului, nu reuşisem să dorm decât câteva ore. M-am trezit pe la ora şapte, curios să aflu ce s-a întâmplat în Bucureşti şi în ţară. Tata se sculase mai devreme şi plecase la serviciu,  mama continua să doarmă, pentru că nu avea cursuri sâmbăta. M-am dus în bucătărie, de unde se auzea radioul. Bunica era la post, pregătise aşa zis „micul dejun”, dar care, de fapt, era destul de mare, şi tocmai îşi bea cafeaua.

-  Ce noutăţi sunt? am întrebat-o.

-  Cutremurul a fost de 7,3 grade pe scara Richter iar în Bucureşti au căzut mai multe clădiri şi sunt victime. Tovarăşul e în drum spre casă. Cursurile şcolare sunt suspendate în toată ţara, la fel spectacole de orice fel şi întrecerile sportive.

Mi-a dat să mănânc. N-am terminat bine şi m-am auzit strigat de Dan. Am ieşit afară şi i-am spus că vin în cinci minute. I-am cerut voie bunicii, m-am îmbrăcat în grabă, după care am ieşit în stradă. Juniorii Petrescu mă aşteptau.  Se arăta a fi o zi frumoasă.

Dan şi Dana erau aproape tot timpul împreună: cu mici excepţii, unde mergea unul, mergea şi celalalt, ceea ce făcea unul făcea şi celalalt şi foarte des se pomeneau vorbind în acelaşi timp pentru că gândeau la fel şi reacţionau sincron. Păreau legaţi unul de altul printr-un cordon cerebral, invizibil.

Mie îmi plăceau amândoi, dar Dana ceva mai mult decât Dan, asta legat exclusiv de atracţia dintre sexe şi nu pentru că ea ar fi avut mai multe calităţi decât fratele ei. Pe când aveam doar cinci ani, i-am spus bunicii că aş vrea să mă însor cu ea. „E cam devreme!”, mi-a răspuns bunica. Un pic mai târziu a adăugat: „Dacă ţii neapărat s-o iei de nevastă, legat de faptul că cei doi sunt nedespărţiţi, va trebui să te însori şi cu Dan”. M-a lăsat cu gura căscată!

Aşa cum am mai spus, am copilărit împreună cu ei. Am scotocit cartierul acesta prin toate cotloanele, ştiam o mulţime de oameni şi, mai ales, o droaie de copii pe care i-am cunoscut la şcoală, pe stradă, pe maidane, la ştrand sau săniuş. Am făcut o mulţime de lucruri împreună: am colindat, am fost cu sorcova, am fost la cinema, teatru sau circ; suntem colegi de clasă din a I-a elementară; eu şi Dan facem parte din echipa de fotbal a clasei; am fost toţi trei în câteva tabere şcolare, iar împreună cu familiile noastre,  cu cortul la Năvodari; intenţionam să mergem la acelaşi liceu. În decursul timpului am trăit împreună şi câteva aventuri.

*

Îmi amintesc acum de „expediţia” întreprinsă de toţi trei ca să exploarăm catacombele cartierului. Mama îmi povestise că în timpul bombardamentelor Bucureştiului din 1944, ea şi bunica, împreună cu alţi oameni de pe strada noastră şi de pe străzile învecinate,  se adăposteau în nişte galerii subterane aflate pe Cazărmii, mai jos de casa noastră. Încercând să aflu mai multe despre ele, mama mi-a spus că sunt mari şi ramificate şi că nu le-a dat nimeni de capăt. Întrebând-o despre istoria lor, m-a trimis la profesoara de istorie, adică la bunica, care mi-a povestit cele ce urmează:

-  Pe vreme când dealul acesta era acoperit de vii, podgorenii şi-au săpat în el pivniţe mari, căptuşite cu cărămidă. De atunci datează şi pivniţa noastră. În timp, a avut loc un proces de comasare a viilor, iar noii proprietari au ţinut să lege  pivniţele între ele prin nişte tuneluri. Şi via noastră a făcut  cândva parte dintr-o astfel de reţea. Eu am găsit-o izolată. În fundul ei se vede zidul care a separat-o de altele. Pe Dealul Cotrocenilor, vecin cu al nostru, au fost şi acolo vii şi pivniţe legate între ele. Pe acel deal, în 1679, domnitorul Şerban Cantacuzino a ctitorit Mănăstirea Cotroceni, devenită şi refugiu domnesc. Peste o sută de ani, pe tronul Ţării  Româneşti s-a urcat Alexandru Ipsilanti, cel care a construit Curtea Nouă, devenită mai târziu Curtea Arsă, de pe dealul nostru. El a avut idea să lege între ele tunelurile de pe cele două dealuri şi să le lărgească pe cele dintre Mănăstirea Cotroceni şi Curtea Nouă, pentru ca în caz de nevoie să se poată refugia pe sub pământ, nevăzut de nimeni,  de la curte la mănăstire. Din acest motiv acestor tuneluri li se mai zice şi Hrubele lui Ipsilanti.  Ion Vodă Caragea, venit pe tronul Ţării Româneşti în 1812, le-a lărgit atât de mult, încât pe distanţa dintre cele două se spune că se putea circula cu caleaşca trasă de patru cai. După ce a ars Curtea Nouă, tunelurile n-au mai fost folosite şi, pe alocuri, s-au surpat. În 1945, s-a închis şi intrarea în ele din strada noastră.

Noi am mai auzit, însă, şi tot felul de alte poveşti despre catacombele din deal. Printre altele, se spunea că în ele s-au ascuns comori. Ne-am zis că nu ne e permis să locuim acolo fără le vedem. Aşa se face că, pe când eram în clasa a VI-a, am pus la cale o expediţie. Ne-am înarmat cu trei lanterne, iar eu şi Dan am pus în câte un rucsac  ceea ce ni se părea nouă că ne-ar putea fi de folos: câte un cuţit, un ghem cu aţă, chibrituri, haine de schimb, apă  şi ceva de mâncare. Sfoara, un fel de fir al Ariandei,  urma să o întindem de la intrare şi până unde vom reuşi să ajungem, ca să ştim pe unde să ne întoarcem.

Am pornit la drum, într-o duminică dimineaţa. Acasă spusesem, şi unii şi alţii, că mergem într-o excursie organizată de Casa Pionerilor.  Am ajuns la hrube. La intrarea în ele era o poartă mare făcută din lemn, închisă cândva cu un lacăt. Acum, cele două laturi ale ei erau legate, pe dinăuntru, cu sârmă. N-am fost destul de deştepţi ca să ne dăm seama că dacă sunt legate aşa, înseamnă că este cineva în interior. Am desfăcut sârma aceea, băgând mâinile printre ele, am deschis poarta şi am intrat. Am legat aţa de poartă, ne-am aprins lanternele şi am început să avansăm în interior. Încăperea de la intrare era boltită, largă şi înaltă, căptuşită cu cărămidă înegrită de vreme şi fum. Înăuntru era răcoare, de sus picura apă, iar pardoseala era umedă şi alunecoasă. Înaintam încet, cu grijă, luminându-ne drumul cu lanternele. Inimile ne băteau repede şi se făcuseră cât un purice. Brusc, încăperea cea mare s-a transformat într-un coridor puţin mai înalt decât un stat de om matur şi destul de lat ca să încapă doi oameni unul lângă altul. Se mai vedeau urmele unui zid cu care intrarea în acel coridor  fusese cândva închisă. Eu cu Dan mergeam înainte, iar Dana venea după noi desfăşurând ghemul. Începuseră să se deschidă galerii, ba la stânga, ba la dreapta, mai înguste decât cea pe care avansam noi.

-  Ce facem? m-a întrebat Dan, în şoaptă, în dreptul primei ramificaţii.

-  Propun să ne continuăm drumul pe galeria asta, care pare a fi una principală, i-am răspuns eu.

A fost de acord. După încă câţiva paşi, dintr-o galerie secundară, din dreapta mea, ne iese înainte o matahală, îmbrăcată într-un halat maro, de spital, cu o lumânare în mână. Ne-am speriat de moarte! Dana  nu şi-a putut reprima un ţipăt.

-  Ce-i cu voi aici, mă  amărâţilor? ne-a luat matahala la rost.

Noi tăceam, înebuniţi de frică.

-  Mă puţoilor, voi nu ştiţi româneşte? N-aţi auzit ce v-am întrebat?

-  Am venit să vedem hrubele, am îndrăznit eu să răspund.

-  Voi n-aţi văzut că poarta era închisă?  Ştiţi ce aţi făcut voi? Aţi violat un domeniu privat. Ştiţi cu cât se pedepseşte asta? Cu până la 12 ani de închisoare. Întoarceţi-vă imediat de unde aţi venit până nu vă rup picioarele.

Voiam s-o ştergem de acolo, când tipului i-a venit o idee:

-  Staţi un pic! Daţi-mi lanternele, că vouă n-o să mai folosească la nimic, pe când mie o să-mi prindă foarte bine.

Eu şi Dan i le-am întins pe ale noastre, pe când Dana, care era în spatele nostru şi individul n-a putut să vadă că are şi ea una, a avut inspiraţia să şi-o ascundă pe a ei.

-  Acum puteţi pleca, ne-a transmis el.

Am făcut stânga împrejur şi am început să alergăm spre ieşire. Dana abandonase ghemul şi alerga înaintea noastră, cu lanterna aprinsă.

-  Să nu vă mai prind pe aici! ne-a strigat matahala, din urmă.

Dintr-o galerie laterală. Am mai zărit o mogâldeaţă cu o lumânare aprinsă venind în direcţia noastră. Eram prea „grăbiţi” ca să-l aşteptăm şi să stăm de vorbă cu el. Cert este că hrubele erau „locuite”. Am găsit fără dificultate ieşirea, deoarece avansasem numai în linie dreaptă şi, de frică, am continuat să alergăm cu lanterna Danei aprinsă şi după ce am ieşit la lumina zilei.

N-am spus nimănui ce ni s-a întâmplat. După câteva zile am aflat că nu departe de intrarea în hrube, a fost prins un individ evadat dintr-o casă de nebuni. „Înainte de-a înnebuni cred că a fost avocat”, şi-a dat cu părerea Dan. N-am avut curajul să organizăm şi a doua expediţie dar am rămas convinşi că dacă am mai fi mers încă puţin înainte am fi dat de „Bulevardul” pe care se plimba cu caleaşca Ipsilanti Vodă.

*

Revin cu povestirea de unde am lăsat-o ca să vă povestesc această întâmplare. Am mers în oraş  pe drumul pe care mergeam zilnic la şcoală şi pe care am fi fost în stare să-l parcurgem şi cu ochii închişi. Eram foarte curioşi toţi trei să vedem dacă cutremurul a produs stricăciuni în cartier. Ne legau amintiri aproape de fiecare clădire pe lângă care urma să trecem şi ne-ar fi părut extrem de rău ca vreo una dintre ele să fi păţit ceva. Strada era foarte animată. O mulţime de oameni, cu chipuri de înmormântare, o parcurgeau grăbiţi, într-un sens sau altul. Se ciocnea unii de noi, dar n-aveau timp să-şi ceară scuze sau să ne ocărască pentru că le stăteam în cale, îşi vedeau de drum, nerăbdători probabil să ajungă acasă, la rudele sau prietenii lor ca să se convingă că nu li s-a întâmplat nimic sau să-i ajute dacă va fi cazul.

La colţul străzii Cazărmii cu Uranus era frumoasa biserică Spirea Veche,  în stil arhitectonic neo românesc, ridicată la 1911, în locul uneia mai vechi, datând din secolul XVIII. Deşi era aşezată aproape în  vârful dealului nostru, căruia i se mai zicea şi Montmartre de Bucureşti, nu se putea compara cu Biserica Sacré Coeur din Paris. Nu avea mărimea şi grandoarea aceleia, dar era pe gustul şi sufletul nostru, al românilor care locuiam acolo. Avea turnuri cu foişoare, ferestre cu arcade,  pereţii exteriori cu brâie din cărămidă aparentă smălţuită, turlele acoperite cu olane colorate.  Am înconjurat-o de jur împrejur.

-  Nu i s-a întâmplat nimic, a spus, cu satisfacţie în glas, Dana.

-  Înseamnă că o să-i tragem clopotele şi în anul acesta, de Paşti, a adăugat Dan.

La  această biserică au fost botezaţi şi cununaţi toţi cei din familia noastră, iar strămoşii mei, Vintilă şi Grigore Stroescu, au fost membrii ai consiliului parohial al ei. Acolo mergeam  în fiecare an  de Înviere, deşi mănăstirile Mihai Vodă, Anim sau Schitul Maicilor erau mai căutate pentru asta. Aici ciocneam noi, pentru prima oară în fiecare an, ouă roşii. Îl cunoşteam bine pe paracliser şi am fost nu o dată împreună cu el în turnul cu foişor de deasupra pridvorului bisericii, unde erau clopotele, pe care ne lăsa să le tragem împreună cu el.

Intersecţia aceea se mai numea şi Niţă Stere, după numele unui negustor bogat, care deţinuse şi restaurantul „Motanul Negru” de acolo şi clădirea de peste drum, unde era magazinul alimentar cu autoservire „Uranus”, alimentara de unde ne apovizionam, de regulă, şi noi.

Dacă am fi luat-o la stânga şi am fi  coborât pe 13 Septembrie, la o distanţă nu prea mare de intersecţie,  ajungeam în dreptul bisericii Puişor, pe care am mai menţionat-o, denumită oficial Spirea Nouă, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, deci destul de veche şi ea. Am luat-o însă la dreapta şi ne-am continuat drumul pe Uranus, urcând până la intersecţia   cu Maior Ene, punctul cel mai înalt al dealului.  Pe această stradă mergeam noi la Stadionul Republicii. Aici era cazul să spun că dealul acesta, măsurat de la nivelul Splaiului nu era mai înalt de 18 metri. Pe vremea când eram copil, mie mi se părea foarte înalt! Ne-am continuat drumul spre Splai, pe jos, deşi pe această porţiune a străzii se suprapuneau mai multe linii de tramvai. Ne-am încrucişat cu două dintre ele, unul care urca „gâfâind” dealul, altul     care-l cobora „într-o veselie”. Pe partea dreaptă era un părculeţ, iar mai jos,  pe aceeaşi parte a străzii, în sensul nostru de mers, era  intrarea principală în Arsenalul Militar, o incintă mare, încărcată de istorie, înconjurată pe trei părţi de ziduri. Intrarea era o clădire,  cândva foarte impunătoare,  a fostei Cazărmi Alexandria, de infanterie, numită aşa după numele domnitorului Alexandru Ghica, care a construit-o şi unde se afla, în 1977, sediul Comenduirii Garnizoanei Bucureşti. Pe strada Mihal Vodă, de pe  partea de nord a Arsenalului,  se afla o intrare secundară, sub forma unei porţi impozante, asemănătoare celor de cetate. Prin zidul înconjurător mai erau atunci şi câteva găuri prin care intram ca să jucăm fotbal pe „maidanul” din curte sau să improvizăm câte un „picnic” în partea dinspre  strada Militari, unde crescuseră de capul lor mai mulţi arbori şi formaseră un fel de pădure.  Din stradă, nu se vedea că ar fi suferit de pe urma cutremurului clădirile care mai rămăseseră din fostul Arsenal.

-  Vă amintiţi de vizita pe care a făcut-o, anul trecut, la Arsenal ca să vedem locul unde se afla hala în care şi-a construit Aurel Vlaicu primul său avion? i-am întrebat eu.

-  N-am s-o uit niciodată, pentru că după acea vizită m-am hotărât să mă înscriu la cercul de aeromodelism de la Palatul Pionerilor, a menţionat Dan.

-  Nici eu, a intervenit Dana, pentru că după acea vizită am făcut rost de romanul „Măiestoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”, de Victor Ion Popa pe care l-am citit pe nerăsuflate împreună cu Dan. De fapt, de la această carte i se trage lui Dan pasiunea pentru aeromodelism şi aviaţie.

-  Aşa e, a mărturisit Dan. Vlaicu a devenit idolul meu.

Ce mi-ar fi plăcut să spună Dana e că atunci, stând unul lângă altul la prelegerea pe care ne-a ţinut-o profesorul nostru de istorie, am luat-o, pe şest, pentru prima oară, de mână, iar ea nu numai că nu şi-a retras-o, ci mi-a şi strâns-o pe a mea. A fost momentul zero al prieteniei noastre, sau, mai bine zis, al unei altfel de prietenii decât cea de până atunci. I-am aruncat o privire întrebătoare, iar ea mi-a zâmbit, semn că eram pe aceeaşi lungime de undă..

La începuturile lui, în Arsenal se aflau: o cazarmă pentru 400 de soldaţi, şcoală de artificieri, depozit de arme, ateliere de pirotehnie, ateliere de sculărie.  El a avut un rol însemnat în susţinerea cu tehnică de luptă şi muniţii  a armatei române în războaielor pe care le-a purtat ţara noastră după construirea lui. În atelierele lui s-a turnat şi coroana din oţel  cu care a fost încoronat, la Alba Iulia, regele Ferdinand. Comuniştii au transformat o parte din el în închisoare de deţinuţi politici.

În faţa Arsenalului, la intersecţia străzii Fonteriei cu Uranus, se afla Monumentul Eroilor Pompieri. Nu păţise nimic:  „Victoria înaripată” era în picioare, ţinea în continuare trâmbiţa în mână şi continua să-l sprijine pe pompierul rănit. Monumentul amintea de confruntarea armată a pompierilor bucureşteni, conduşi de căpitanul Zăgănescu, cu turcii, care veniseră să înăbuşe Revoluţia de la 1848, din Ţara Românească. Cazarma lor era pe acest deal, care a fost sfinţit cu sângele lor.

Şi mai jos, pe partea dreaptă, în unghiul format de Uranus cu Mihai Vodă, era Şcoala Generală nr. 124, şcoala noastră, numită şi Romanescu. Se spune că ar fi fost ctitorită de actriţa Aristizza Romanescu. Era o clădire solidă cu două etaje, a cărei intrare semăna, în câteva privinţe,  cu cea a casei noastre. Cutremurul nu-i provocase stricăciuni.

 Faptul  că mama era profesoară acolo mă apăsa teribil. M-a obligat să învăţ bine la toate materiile şi să iau note de 9 şi 10, pe merit, ca să nu să spună despre mine că sunt „pila” ei. Am reuşit asta cu excepţia limbii române, unde mama nu mă scotea din 7 şi 8, nici atunci când răspundeam perfect la întrebările ei, asta ca să nu se creadă că mă favorizează.  Colegii mei nu mă scoteau din „Tocilarul”. Până şi Dan şi Dana mă „răsfăţau” uneori cu această poreclă. Bunicii îi era milă de mine că eram poreclit astfel dar îmi repeta că sunt la vârsta când se formează cultura generală şi că o să-mi prindă bine să ştiu de toate. A avut dreptate.

Dincolo de şcoala noastră şi dincolo de strada Arhivelor, pe aceeaşi parte era Mănăstirea Mihai Vodă, unul dintre simbolurile Bucureştiului, ctitorie, aşa cum am mai spus,  din secolul XVI, a lui Mihai Viteazul. Arăta ca o cetate, deşi nu era înconjurată de ziduri, ci de clădiri care le ţineau locul. Era aşezată pe o colină nu prea înaltă, motiv pentru care i se spunea şi Acropolele Bucureştilor. În secolul al XVIII-lea, aici şi-au stabilit, pe rând, curtea trei domnitori, iar la începutul secolului XX, s-a construit Palatul Arhivelor Naţionale.  În 1821, Tudor Vladimirescu şi-a făcut tabără acolo. Am intrat în curtea mănăstiri cuprins de un fel de pioşenie, aşa cum mi se întâmpla de fiecare dată când ştiam că păşesc, la propriu,  pe urmele unor personalităţi istorice, culturale sau religioase. Biserica, clopotniţa,  fostele chilii ale călugărilor, casele domneşti şi palatul arhivelor, erau toate neclintite şi nevătămate.

Bunica o iubea nespus de mult această construcţie, pentru că era spectaculoasă, frumoasă şi profund românească.  În camera ei, pe unul din pereţi, era o reproducere a gravurii lui W.Watts, înfăţişând Mănăstirea şi Podul Izvor, aşa cum arătau ele în secolul XVIII. Nici atunci  ea nu avea ziduri. Mihai Viteazul era eroul ei preferat. Spunea despre el că „avea multă minte, vână de mare conducător, spirit războinic şi inimă vitează”.

Ajunşi pe Splai, am aflat de la oameni că Institutul  de Chimie, aflat pe Chei, lângă Podul Haşdeu, e la pământ. Noi ne-am văzut de drum. Am trecut Podul Izvor peste Dâmboviţa, acolo de unde începea strada Uranus şi cartierul nostru, şi am ajuns, mergând  pe strada Schitu Măgureanu şi bulevardul 6 Martie,  în centrul Bucureştiului. Împreună cu noi se îndrepta multă lume întra acolo.  Mie îmi era frică de ce-o să văd, ajuns  la locul „crimei”, dar nu puteam rezista curiozităţii. Cred că aceleaşi sentimente le încercau prietenii mei şi toţi ceilalţi care mărşăluiau împreună cu noi, în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie,  am dat peste un adevărat dezastru: blocuri avariate sau dărâmate, câteva cadavre pe trotuare şi o mulţime de oameni în jurul lor, dintre care unii plângeau se văietau sau blestemau.  Civili şi militari dădeau la parte dărâmăturile,  cu mâinile goale sau cu câteva utilaje care apucaseră să ajungă acolo, ca să scoată de sub ele  supravieţuitori.  Căzuseră blocurile Casata, Continental, Scala, Dunărea, Colonade, Nestor. Se rosteau deja numele unor personalităţi culturale moarte în cutremur: Toma Caragiu, Alexandru Bocăneţ, Doina Badea etc. Era multă jale! Fără să ne dăm seama, am fost cuprinşi şi noi de ea. Mie îmi dăduseră lacrimile.

La blocul Dunărea, am dat peste Nicolae şi Elena Ceauşescu , înconjuraţi de o suită numeroasă De la aeroport veniseră direct în zonele afectate de cutremur. Nu-i mai văzusem niciodată în carne şi oase. El arăta bine, rotofei la faţă, cu pălărie, fular de mătase şi un palton elegant, ea, cu o năframă pe cap, arăta ca o femeie de serviciu. Amândoi erau mai scunzi decât mi-i imaginasem eu. Ceauşescu da indicaţii, pe care cei din suita sa şi le notau conştiincioşi. Am dat din coate ca să ajung cât mai aproape de el şi să aud ce spune.  Un bărbat, cu lacrimi în ochi, i-a cerut să aducă cât mai mulţi militari şi utilaje acolo, că sub dărâmături sunt soţia şi copiii săi; o femeie trăgea de el şi l-a întrebat unde o să doarmă ea la noapte, că a rămas fără acoperiş deasupra capului; o alta i s-a plâns că la nu ştiu care bloc se îndepărta molozul cu buldozerele fără să se caute supravieţuitori. El, ca să-i liniştească, dădea imediat dispoziţii în consecinţă, pe care Ion Dincă, primarul capitalei, şi le nota sau le transmitea imediat mai departe.

 Forţele de ordine care îl înconjurau pe şeful statului, se străduiau din răsputeri să ţină lumea la distanţă. Un bărbat, cu o figură de buldog, m-a luat de guler, m-a „extras” din proximitatea lui Ceauşescu, spunându-mi, printre dinţi:

-  Tu ce mama dracului cauţi pe aici? Du-te acasă!

I-am reîntâlnit pe Dan şi pe Dana şi după ce am trecut complet în revistă dezastrul, ne-am întors acasă.

Pe 10 martie, „Scânteia”, oficiosul partidului comunist, a publicat bilanţul distrugerilor şi victimelor provocate de cutremur: 20.000 de locuinţe prăbuşite, 7000 de familii rămase fără adăpost, 195 de întreprinderi industriale avariate, 1387 de morţi, 10.396 de răniţi;  oraşul Zimnicea a fost complet pus la pământ. După Zmnicea, Bucureştiul a fost cel mai rău lovit de cutremur: căzuseră 33 de blocuri şi la foarte multe case se produseră stricăciuni. În cartierul Uranus,  a fost avariat un bloc de pe strada Apolodor, Sinagoga de strada Antim şi  alte câteva case de pe aceeaşi stradă. Oricum, raportate la mărimea cartierului,  distrugerile erau foarte mici faţă de cele care au avut loc în restul Bucureştiului. Rezistenţa mai mare la cutremur a dealului de aici, s-a adeverit încă odată.

În fiecare zi din cele care au urmat, au avut loc şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al partidului Comunist Român, în care se analiza cum decurg operaţiile de salvare a oamenilor, de punere la adăpost a celor rămaşi fără locuinţe, de acordare de ajutoare şi de îndepărtare a urmelor cutremurului şi se dădeau noi sarcini celor responsabili cu aceste operaţii. Nu se poate spune că n-au făcut aproape tot ce se putea face  în direcţiile de mai sus.

În ziua de 23 martie,  a avut loc o şedinţă de lucru a Comitetului Central al Partidului Comunist pe tema: „reconstrucţia, sistematizarea şi modernizarea Capitalei”, constând în edificarea unui nou centru politic şi administrativ, reconstrucţia unor artere de circulaţie, realizarea unui număr de edificii social culturale şi monumente de artă. Lucrările trebuiau  să înceapă în anul 1978 şi să se încheie în 1984.  Acesta a fost începutul dezastrului pentru cartierul Uranus.

Citeşte mai mult >>

URANUS (1)

1.     ANUL 1977 – Dealul Arsenalului. Familia Mureşan. Cutremurul

Era în primăvara anului 1977, o primăvară ca toate altele şi care nu anunţa nimic neobişnuit. Se topise zăpada, bucureştenii din cartierul Uranus îşi lepădaseră cojoacele, devenise o plăcere să te expui la soare, apăruseră şi dispăruseră ghioceii, firele de iarbă verde îşi iţeau creştetele spre cer, mugurii liliecilor plezneau care mai de care, începuseră să înfrunzească pomii, vrăbiile începuseră să se sfădească, copiii să alerge pe stradă, gospodarii din cartier să-şi sape grădinile.

Eu aveam patrusprezece ani şi mă născusem în acest cartier. Strămoşii mei din partea mamei locuiau acolo de câteva generaţii, într-o casă cocoţată în vârful Dealului Arsenalului, pe strada Cazărmii, de unde dominam cu privirea o bună partea din Capitală. Îmi plăcea mult acest cartier. Pe lângă faptul că eram mai aproape de cer decât restul bucureştenilor, era un cartier liniştit, inundat de verdeaţă, oraş şi sat în acelaşi timp.

 Oraş, pentru că avea multe case înalte şi frumoase, ale unor oameni cu strămoşi pricopsiţi, demne de orice alt cartier al Capitalei, majoritatea opere ale unor arhitecţi anonimi, profesionişti sau amatori, unii dintre ei confundându-se cu proprietarii lor, dar şi altele mai urâte şi jerpelite, caracteristice mahalalelor din orice oraş, construite de  sacagii,  căruţaşi, vizitii, cizmari, croitori, fierari şi cărămidari, cei care formau, la început de secol, majoritatea locuitorilor cartierului. Casa logofătului Ştefan Nestor, de pe strada cu acelaşi nume, se număra printre cele mai vechi din Bucureşti.  Cartierul avea  străzi pietruite, canalizare, lumină electrică, trei mănăstiri, zece biserici,  opt şcoli, un teatru, un muzeu, fabrici şi făbricuţe,  ateliere meşteşugăreşti, o mulţime de prăvălii, un stadion, două ştranduri, două foste cazărmi şi un fost arsenal militar, de la care i se trăgea numele dealului. Cu alte cuvinte, avea de toate.

Sat, pentru că multe case aveau curţi şi grădini cu pomi fructiferi şi viţă de vie, cu câini care te lătrau când treceai prin dreptul lor, cu găini care cotcodăceau după ce depuneau câte un ou în cuibare şi cu cocoşi care dădeau ora exactă. Toate acestea îl făceau interesant şi atractiv, dar mai presus de ele, era atmosfera specială pe care toate aceste elemente, împreună cu oamenii care-l locuiau, le degajau, una încărcată de romantism interbelic şi realism din toate timpurile,  specifice acestui loc.

Dealul Arsenalului purta acest nume de la câtva timp după Unirea Principatelor. La începutul locuirii lui, cu circa 200 de ani în urmă, se numea Dealul Lupeştilor, nume provenit de la familia care-l locuia atunci, iar după ce un grec, pe nume Spiridon sau Spirea  Kristofi, construise o biserică în vârful lui, a început să i se zică Dealul Spirii.

Dealul nostru, ferit de inundaţii şi rezistent la cutremure, a constituit de-a lungul timpului o tentaţie pentru cei care căutau un loc sigur unde să-şi ridice o casă sau să ctitorească o mănăstire: Domnitorul Alexandru Ipsilanti şi-a ridicat acolo, la 1774,   curtea domnească, căreia i s–a zis Curtea Nouă, iar după ce în 1812 a ars, i s-a zis Curtea Arsă, iar pe amplasamentul ei s-a construit, şaizeci de ani mai târziu, Arsenalul; Mihai Vodă Viteazul a ctitorit aici, la 1589, biserica şi mănăstirea Mihai Vodă, cea mai impresionantă şi pitorească clădire de pe deal; Antim Ivireanu a ridicat, tot aici, la începutul secolului XVIII, la poalele dealului, mănăstirea Antim. În secolul nostru, Carol al II-lea a vrut să construiască, în vârful acestui  deal, un  palat al deputaţilor.  Ar mai fi de menţionat, cu titlul de amănunt şugubăţ, că pe acest deal, pe strada „Catilina”, la numărul 9, şi-a făcut sau şi-a cumpărat o casă  Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, eroul lui Ioan Luca Caragiale din  piesa ”O noapte furtunoasă”.

Dealul era şi un loc frumos, dovadă fiind cele trei mănăstiri de pe teritoriul lui, cunoscut fiind faptul că  aşezările de acest fel  sunt amplasate, de regulă, în locuri pitoreşi şi liniştite.

Dacă de pe Dealul Arsenalului se vedea bine Bucureştiul, dealul, la rândul lui, se putea foarte bine localiza, zi şi noapte,  de oriunde din Bucureşti, după antena de radiocomunicaţii, foarte înaltă, de pe el. Ziua ea  se putea vedea în clar, noaptea se vedeau luminile de balizaj din vârful ei. Cu alte cuvinte, era un deal însemnat şi la propriu şi la figurat.

Locuiam într-o casă retrasă de la stradă, „veche, antică şi de demult”, cum îi plăcea bunicii să se laude cu ea. Era, într-adevăr, veche. Avea circa­[AV1]  150 de ani, o construise un strămoş al meu, pe nume Iancu Stroescu, ins cu care nu se păstrase vreun desen sau  pictură, ca să ştim cum arăta. Bunica Catinca, ultima care i-a purtat numele de familie înainte de-a se mărita şi care  le  ştia pe toate, nu ne putea spune  prea multe despre el. Casa a fost construită mai întâi din lemn, a ars după câţiva ani, după care a fost reconstruită din piatră şi cărămidă. Din cea veche s-a păstrat doar piviniţa, mare şi răcoroasă, căci pe vremea când a fost construită dealul era în mare parte acoperit cu vii, iar locuitorii lui erau şi viticultori şi îşi construiseră toţi pivniţe, unele mai mari decât altele,  multe dintre ele rămase până în zilele noastre.  Casa arăta ca o culă. Avea parter şi etaj, pereţi groşi şi nu mai puţin de cinci camere, două jos şi trei sus, plus cămară şi baie la parter şi WC la etaj. Era încălzită cu gaze.  Iniţial a fost acoperită cu şindrilă, care,  la începutul acestui secol,  a fost înlocuită de  tatăl bunicii cu ţiglă. Era zugrăvită în alb, avea chenare sculptate şi obloane la toate ferestrele. Pe acoperişul, în două ape, era un luminator, un coş de fum şi, mai nou, o antenă de televiziune. În interior se intra din curte, printr-un antreu mic situat în casa scării, deasupra căreia era un foişor cu arcade şi coloane brâncoveneşti,  şi un acoperiş conic. Arăta bine, casa!

 Curtea era nu pre mare, atâta doar  încât să încapă în ea super autoturismul nostru, o Dacie1100. Între casă şi gardul de la stradă, care semăna cu unul de cetate şi era acoperit de caprifoi, erau o tufă de liliac şi una de iasomie,  şi multe flori, îngrijite de mama şi bunica. Nu lipseau de acolo ghioceii, albăstrelele şi zambilele, care înfloreau primăvara, petuniile, trandafirii, regina nopţii, care înfloreau după ele, şi crizantemele şi tufănelele, florile toamnei.  Ne îmbătam cu mirosul lor! În spatele curţii era o grădină cu pomi fructiferi şi zarzavaturi  de unde se intra în pivniţă, pe sub o boltă,   coborând mai multe scări.  Între curte şi grădină era un nuc uriaş, iar sub el  un chioşc mărişor, cu o masă la care încăpeam toată familia şi unde ne plăcea să stăm la taclale şi la câte un şerbet şi cafea, în  zilele  toride de vară.

 În 1948, casa ne-a fost naţionalizată, iar noi am devenit chiriaşi. Ni   s-a băgat în spaţiu încă o familie, formată din trei persoane. A noastră număra patru: bunica, mama, tata şi eu. Prin urmare, în cele cinci camere ne înghesuiam şapte oameni. Norocul nostru a fost că după câţiva ani, capul familiei intruşilor a fost  promovat pe linie de partid şi i s-a dat o locuinţă spaţioasă, în centrul oraşului. Graţie relaţiei bune pe care am avut-o cu el cât timp am stat împreună şi a influenţei şi relaţiilor  pe care el le avea, nu ni    s-au băgat alte persoane în spaţiu, ceea ce a fost un mare noroc pentru noi!

Strada noastră, pavată cu piatră cubică, urca  şerpuit din spre cheiul Dâmboviţei, mai precis începând de la strada Antim, spre vârful dealului, până la intersecţia cu Strada Uranus, de la care i se trage numele cartierului. Denumirea ei vine fie de la cea de a şaptea planetă a Sistemului Solar, fie de la Zeul Cerurilor, al vechilor greci. Nu ştiu ce-a fost în capul celui care a botezat-o! Iarna, acoperită cu zăpadă, strada devenea un derdeluş excelent, pe care noi copiii nu ne săturam să ne dăm cu sania. În apropiere erau două derdeluşuri mai bune decât al nostru, unul pe strada Ecoului, iar altul pe strada Militari. Nu prea departe, erau cele două foste cazărmi din cartier: Alexandria şi Cuza. Nici una dintre ele nu era pe strada noastră, deşi ea se numea a Cazărmii! Între strada noastră şi Cazarma Alexandria s-a interpus, ulterior bănuiesc, strada Militari. Cazarma Cuza era între străzile Uranus şi Izvor,  pe 13 Septembrie, nu departe de capătul străzii noastre, şi găzduia Regimentul de Gardă Mihai Viteazul, înfiinţat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tot acolo se aflau Muzeul Militar Central şi Teatrul Armatei. Muzeul se afla într-o clădire impozantă, fostă a Şcolii Militare de Infanterie, pe strada Izvor. Cadeţilor din anul întâi ai acestei şcoli li se zicea „puişori”, de unde şi denumirea de Puişor  a străzii din cartier pe  care erau încartiruiţi mulţi dintre ei şi a bisericii de pe acea stradă.  Ceva mai la nord,  era Stadionul Republicii.

*

În seara zilei de 4 martie, întreaga familie eram în camera cea mare de la parter,  pregătiţi să luăm masa de seară.  Înainte de a vă spune ce am mâncat ce am discutat la masă şi ce s-a întâmplat după aceea, e cazul să vă prezint pe toţi cei patru membrii ai familiei mele: bunica, Catinca Popescu, de 70 de ani, pensionară, fostă profesoară de istorie la Liceul Mihai Eminescu, de lângă Mănăstirea Antim, văduvă de 34 de ani; mama, Ruxandra Mureşan, 37 de ani, fiica ei, profesoară de limba română la Şcoala Generală nr.124 din cartier; tata, Emil Mureşan,  40 de ani, ardelean, inginer la Uzinele Vulcan din Bucureşti; eu, Cezar Mureşan, 14 ani, elev în clasa VII-a, la şcoala unde preda mama.

Încăperea aceea mare era sufragerie şi cameră de zi în acelaşi timp. Acolo mâncam când ne nimeream toţi acasă la ora mesei - de regulă duminicile, în zilele de sărbători şi seara -, la o masă masivă din stejar, înconjurată de opt scaune solide, cu spătar. În rest, mâncam în bucătărie, pe rând, fiecare funcţie de ora la care pleca sau se reîntorcea acasă.

Unul dintre scaunele de la masă, un fel de jilţ, avea un spătar mai înalt decât celelalte şi două braţe laterale de sprijin. Era pus la unul dintre capetele mesei şi era destinat şefului familiei. La vremea aceea, în el stătea bunica, pentru că după moartea soţului ei, Iorgu Popescu, în Rusia, în cel de Al Doilea Război Mondial,  ea a fost cea care a preluat frâiele familiei şi a continuat să le deţină, de formă, şi după căsătoria mamei mele cu tata. De fapt, la vremea aceea ea era un fel de preşedinte onorific, iar tata unul executiv.

În cameră mai era o frumoasă sobă de teracotă,  un bufet masiv şi vechi - pe care erau câteva bibelouri, iar în vitrina şi sertarele lui o mulţime de tăvi, farfurii, pahare şi tacâmuri preţioase - şi, de provenienţă mai recentă, o canapea, o bibliotecă, o măsuţă pe care trona un televizor alb-negru şi un fotoliu. Fotoliul era, de drept şi de fapt, tot al bunicii. Noi ceilalţi stăteam, când ne uitam la televizor, fie pe canapea, pe care încăpeam toţi trei, fie pe câte un scaun.

Pe unul dintre pereţii camerei, deasupra canapelei, era o panoplie mare pe care erau, într-o parte  o flintă şi o sabie din timpul Războiului de Independenţă, la care a participat şi s-a distins stră-străbunicul meu Vintilă Stroescu, iar în cealaltă parte o puşcă şi un pistol din timpul Primului Război Mondial, aparţinând străbunicului Grigore Stroescu, tatăl bunicii. De o parte şi alta a ei erau portretele celor doi. A fost nevoie de o aprobare specială a comuniştilor, obţinută cu greu de bunica, pentru a păstra acest „arsenal” în casă. A obţinut-o după ce a descompletat, făcându-le nefuncţionale, flinta, puşca şi pistolul.

Pe un alt perete, deasupra bufetului, era portretul bunicului Iorgu Popescu,  sub care sta, în permanenţă aprinsă, o candelă, iar pe ceilalţi pereţi se mai aflau un crucifix, o icoană, câteva tablouri şi poze de familie. Bunicul absolvise Şcoala de Infanterie de pe deal. Mama mi-a spus că bunica îl dezmierda zicându-i Puişor, iar la petreceri, mai ales de ziua lui, i se cânta „Puişor, măi puişor”, a lui Gică Petrescu.

După cum se vede, bunicii mei, toţi trei ofiţeri, au luptat în toate războaiele în care a fost antrenată România până acum. Doi s-au întors acasă, iar unul şi-a lăsat oasele la Cotul Donului. S-ar părea că eram o familie de războinici. În realitate, cu excepţia bunicii, toţi ceilalţi eram destul de paşnici. Prea paşnici!

Mesele noastre de seara erau, în general frugale. Bunica, care era şi bucătar şef şi ministru al alimentaţiei, se conducea după principiul: „Masa de dimineaţa mănânc-o singur, masa de prânz împarte-o cu prietenii, iar masa de seara da-o la duşmani" În seara aceea ni s-a servit  câte o porţie moderată de mămăligă cu brânză, iar cine a vrut a putut bea şi un ceai de tei, gol, neîndulcit.

După masă, cei mari n-au avut altceva mai bun de făcut decât să se ia de mine. A început mama:

-  Azi, în cancelarie, profesorul de istorie m-a chemat de o parte ca să-mi spună că în timp ce el le vorbea copiilor despre „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”, de la noi din ţară, subliniind meritul comuniştilor în iniţierea şi înfăptuirea ei, Cezar l-a contrazis spunând că la 23 August 1944 n-a fost nici o revoluţie ci doar un armistiţiu şi că meritul pentru realizarea lui e al regelui Mihai şi nu al comuniştilor. Profesorul era foarte speriat. Îi era teamă că Cezar şi noi am putea păţi ceva dacă ceea ce-a spus el în clasă va ajunge la urechile Securităţii. M-a întrebat, cine i-a băgat în cap ideile astea? Ce părere ai mamă?

-  O părere bună că a reţinut ce i-am spus şi una proastă că n-a învăţat de la voi când şi unde nu-i cazul să spună ceea ce crede.

-  Eu îmi închipuiam că ştie asta, a intervenit tata. Ce-a fost în capul tău? m-a întrebat pe mine.

-  N-am putut să abţin, auzind atâtea minciuni, i-am răspuns.

-  Asta ne-ar putea costa pe toţi cei de aici libertatea, a precizat tata. Auzim toţi minciuni, de dimineaţa până seara. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată când auzim una i-am contrazice pe cei ce ne-o spun? Am înfunda puşcăria, asta s-ar întâmpla.

-  Eu cred că dacă toţi românii le-am băga mincinoşilor pumnul în gură atunci când mint, ar înfunda ei şi nu noi puşcăria, l-a contrazis bunica.

-  Aşa e, i-a dat dreptate tata, dar înainte de a-i convinge pe toţi românii sau barem pe o mare parte dintre ei să facă asta,  ar trebui să ne abţinem, pentru că altfel ne sinucidem.

-  Ai dreptate, i-a răspuns ea. Sunt convinsă că Cezar va fi în stare să discearnă în viitor între  ceea ce poate şi nu poate să spună şi să nu se mai lase pradă pornirilor de moment. Ce spui băiete?

-  Am să încerc, am asigurat-o eu.

-  Ba să o faci! m-a corectat ea, pe un ton ce nu admitea împotrivire.

-  Am s-o fac, am asigurat-o eu.

Încă de când eram foarte mic, bunica în loc să-mi spună poveşti cu feţi frumoşi şi zâne, mă încânta cu legende  despre trecutul şi vitejia românilor. După ce am început să învăţ istorie la şcoală, a început să-mi ţină adevărate lecţii de istorie, preocupată să corecteze ceea ce era inexact în ceea ce scriau manualele mele de istorie, falsificate de comunişti, sau în ceea ce ne spuneau profesorii.

La puţin timp după asta, scaunele pe care şedeam toţi au început să danseze cu noi, lustra din tavan să oscileze periculos, iar de afară să se audă un fel de muget.

-  Cutremur! a zbierat tata. Toată lumea afară!

În câteva secunde, eu, mama şi tata eram în curte. Pământul ne fugea de sub picioare, pomii din curte se clătinau ca scuturaţi de furtună, antenele de pe acoperişuri zăngăneau, din cartier se auzeau strigăte, ţipete, plâns de copii şi urlet şi lătrat de câini. Lângă  noi, înghesuiţi unii în alţii,  a căzut o ţiglă de pe casă.

-  În stradă! a comandat din nou tata, pornind spre uşa de la intrarea în curte, de mână cu mama iar ea de mână cu mine.

Strada era plină de lume, aşa  cum nu am mai văzut-o decât în nopţile de Paşti, când ne întorceam de la Înviere, de la Biserica Spirea Veche, din capătul străzii.

-  Unde-i mama?! a întrebat speriat tata, observând abia atunci lipsa bunicii.

S-a întors repede în curte, iar de acolo, sfidând orice pericol a intrat în casă. Eu şi mama, speriaţi amândoi,  l-am urmat. În acel moment, iluminatul s-a stins, iar pământul a încetat să se mai bâţâie.

-  Mamă! Unde eşti mamă? întreba, cu disperare în glas, tata. În camera în care pătrunsesem şi noi, adică eu şi mama, era întuneric. Nu se vedea nimic.

-  Sunt aici, am auzit-o pe bunica răspunzându-i. Dar de ce te agiţi aşa? Au năvălit tătarii? Au dat  turcii?

-  E cutremur, i-a răspuns tata.

-  Asta am observat şi eu, i-a răspuns ea. Şi ce mai e?

-  Pericolul să se prăbuşească casa pe noi. Hai afară!

-  Asta n-o să se întâmple niciodată. Nu-i ăsta primul cutremur prin care trece casa asta. Au fost mai multe şi de fiecare dată a rămas în picioare. Dacă vă e frică duceţi-vă voi. Eu rămân aici.

De frică, ne era frică la toţi, mai ales mie, dar în faţa curajului şi a hotărârii de neclintit a bunicii, ni s-a făcut ruşine la toţi, aşa că am rămas. 

-  Hai, plecaţi! Ce mai staţi pe gânduri? M-aţi mai lăsat o dată singură. O puteţi face şi  a doua oară.

Deşi nu mai era cutremur, eu simţeam, de ruşine,  că-mi cade tavanul în cap şi probabil că acelaşi lucru îl simţeau tata şi mama. „ Cum dracu,        n-am observat că bunica nu ne-a urmat?!” mă întrebam eu, înciudat. Mai târziu am aflat că tata şi-a făcut un proces de conştiinţă şi mai aspru. El, în calitate de „căpitan” (executiv) al ambarcaţiunii noastre, ar fi trebuit să fie ultimul care să-i părăsească puntea.

Deşi, tata şi mama credeau că ar putea urma nişte replici chiar mai mari decât cutremurul iniţial, au rămas pe loc, înghiţând în sec reproşul bunicii. Eu, care credeam că totul s-a terminat, n-am avut nici o problemă să rămân. Câtva timp nimeni n-a mai rostit nici un cuvânt.

-  Dar de ce stăm pe întuneric? Aprindeţi şi voi o lumânare, până o să vină curentul  din nou, am auzit-o spunând pe bunica. Lumânările sunt în bucătărie, în sertarul de la masă, iar chibriturile sunt tot acolo.

Mama s-a dus în bucătărie şi s-a întors cu o lumânare aprinsă. Tata    şi-a amintit că are sus, în dormitorul lui şi al mamei, o lanternă. Bâjbâind prin semiîntunericul din casă, s-a dus s-o caute şi s-a întors cu ea aprinsă.

-  Cât aţi fost voi plecaţi, am auzit căzând ceva aici. I-a vedeţi, ce s-a întâmplat? ne-a cerut bunica

Tata a început să examineze camera. Căzuseră câteva cărţi din bibliotecă şi o vază goală, de pe bufet, care s-a şi spart. „Arsenalul” de pe perete era la locul lui, doar candela de sub portretul bunicului se stinsese. Pereţii erau intacţi. Nici urmă de vreo crăpătură.

-  Aprinde candela! i-a ordonat bunica mamei.

Mama s-a executat imediat.

-  Casa asta e atât de solidă, încât nici un cutremur nu va fi în stare s-o dărâme. Doar nişte oameni ticăloşi ar putea-o face, a zis bunica.

După asta, am prins curaj toţi, chiar dacă replicile care au urmat ne-au mai speriat puţin. Curentul a continuat să fie întrerupt în tot Bucureştiul, motiv pentru care n-am putut auzi de la radio sau televizor ce s-a întâmplat în Capitală şi în restul ţării.

-  Cutremurul mi s-a părut la fel de puternic ca cel din 1940, dar am impresia că a durat ceva mai mult. Atunci, în Bucureşti a căzut blocul Carlton, au fost avariate alte câteva clădiri şi au murit cinci sute de oameni. Acuma s-ar putea ca pagubele să fie mai mari, ne- a informat bunica, care în toată noaptea aceea nu s-a mişcat din jilţul ei, cu toate că, deşi micuţă şi slăbuţă, era încă foarte activă şi sprintenă.

Nici noi, adică eu, tata şi mama, n-am dormit aproape deloc. Între timp revenise curentul, am deschis radioul din bucătărie, dar n-am aflat nici o veste despre cutremur.

Fac o paranteză ca să spun că în casă erau două radiouri. Unul în bucătărie, pe care bunica îl ţinea tot timpul  deschis cât timp era acolo, şi altul în dormitorul părinţilor la care tata şi uneori şi eu ascultam Europa Liberă.

Eu şi tata am mai ieşit odată în stradă şi am discutat cu câţiva vecini, care fie nu îndrăzneau să reintre în casele lor, neconsiderându-le suficient de solide, fie ieşiseră ca şi noi să afle noutăţi despre urmările cutremurului. Acolo era şi domnul Petrescu, vecinul nostru, doctor la Spitalul Brâncovenesc,  împreună cu gemenii Dan şi Dana, copiii lui, de aceeaşi vârstă cu mine, colegi de şcoală şi prieteni.

-  De ce  nu s-o fi dând nici o informaţie despre cutremur la radio? l-a întrebat tata pe domnul Petrescu.

-  Probabil pentru că Ceauşescu e plecat în Africa şi cei rămaşi aici nu ştiu ce le e îngăduit să spună şi ce nu,  i-a răspuns el.

-  Unde-i acuma? l-a mai întrebat tata.

-  În Nigeria.

Gemenii s-au apropiat de mine, iar Dan m-a întrebat:

-  V-am mai văzut odată ieşind în stradă, apoi reîntorcându-vă imediat în curte. Ce s-a întâmplat?

-  Am uitat-o pe bunica în casă.

-  Nu se poate! a exclamat Dana. I s-a întâmplat ceva?

-  Ei nu i s-a întâmplat nimic,  dar nouă ne-a crăpat obrazul de ruşine.

-  Nu se vede, mi-a trântit-o în faţă ea, foarte scandalizată.

Cei doi, care fuseseră de nenumărate ori la noi, ca de altfel şi eu la ei,  o cunoşteau bine pe bunica şi o simpatizau foarte mult, aşa că nu i-am luat în nume de rău reacţia Danei.

-  Sunt foarte curios  să aflu care sunt urmările cutremurului în oraş şi în ţară, a spus Dan. Propun să mergem mâine dimineaţă în centru ca să vedem ce s-a întâmplat acolo. De acord?

-  Şi cu şcoala ce facem? l-am întrebat eu.

-  Nu cred că mâine se vor ţine cursuri. Toată lumea e speriată. Dacă totuşi se ţin, chiulim.

-  De acord, i-am răspuns eu. Când sunteţi gata de plecare, chemaţi-mă şi pe mine.

În momentul acela, pe stradă a trecut un cerşetor sau călugăr, s-a oprit în dreptul părinţilor noştri şi l-am auzit spunând:

-  E dezastru! Monstrul pe care a aşezat Dumnezeu pământul  s-a mişcat în somn.  L-am auzit răgind. Dacă se trezeşte, praful se alege de noi. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să nu se întâmple asta!

*

---

 [AV1]<

Citeşte mai mult >>