sâmbătă, 7 ianuarie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ * (1)

NOBILU PROPRIETARU

De când mă ştiu – şi mă ştiu de mulţi ani - am dorit să devin proprietar de pământ şi casă la ţară. De unde îmi venea această dorinţă? Cred că-mi venea din moşi-strămoşi! Toţi strămoşii din partea tatei au fost ţărani, deci proprietari, iar cei din partea mamei s-au numit, nici mai mult nici mai puţin, nobiliu proprietaru. Astfel i-am găsit înregistraţi în matricola bisericii din satul lor. Ei fuseseră înnobilaţi de regii unguri, în Evul Mediu, pentru fapte de bravură în război. Prin urmare, cu o asemenea ascendenţă, nu se cădea să nu devin şi eu cel puţin proprietar, dacă nu chiar nobilu proprietaru?
Nici înainte de-a deveni inginer şi nici înainte de-a mă însura, n-am avut posibilitatea să-mi transform dorinţa în realitate. După ce m-am însurat, am pus la numărul unu pe lista priorităţilor maşina şi abia după ce m-am văzut proprietarul unei Dacii 1100, am început să mă gândesc serios, din nou, la pământ şi casă la ţară. Şi când am locuit la Craiova şi când am locuit la Târgu Jiu, de câte ori ieşeam din oraş cu maşina, încercam să găsesc un loc unde mi-ar plăcea să-mi cumpăr un petec de pământ şi să-mi fac o casă sau să cumpăr o casă de-a gata. Visam o casă la poale de munte, pe marginea unui râu. Am ochit de câteva astfel de locuri, mi-am făcut tot felul de planuri în legătură cu ele, dar, am rămas cu planurile. Prin anii ’80, sau poate mai devreme, comuniştii ne-au interzis să avem două sau mai multe case aşa că, m-am văzut nevoit să-mi pun pofta în cui.
Avenit, însă, Revoluţia şi s-a schimbat calimera. Luat de valurile vieţii am eşuat tocmai la Bucureşti şi, după ce mi-am făcut rost de casă aici, am început să-mi caut şi una la ţară, căci, acum era voie să ai câte case vrei şi câte poţi să-ţi cumperi, să moşteneşti sau să câştigi la loto. Locuind în partea de est a Capitalei, am început căutările în zona Cernica, unde bucureştenii cumpărau terenuri şi construiau într-o veselie. M-a tentat apropierea de Bucureşti şi existenţa lacului, pădurii şi, nu în ultimul rând, a mănăstirii. N-a fost să fie acolo: zona devenise aglomerată, terenul era scump, ţigani erau mulţi, siguranţa precară, prin urmare am renunţat şi am continuat căutările în altă parte.
Un văr al meu, Alexandru, şi el căutător de aşa ceva, mi-a propus, într-un weekend – lucram pe atunci - să ne deplasăm cu bicicletele într-un sat, numit Runcu, situat în partea de nord-est a Bucureştiului, în plină Câmpie a Vlăsiei. Am ieşit din Bucureşti prin Fundeni – Andronache, am traversat Voluntarii, am tăiat calea ferată şi şoseaua de centură, am ajuns în Ştefăneştii de Jos şi, de acolo, printr-o pădure, la Runcu. Am parcurs cu bicicleta 30 de kilometrii. Eram deja obosit şi mă gândeam cu groază dacă voi fi în stare să fac aceiaşi distanţă la întoarcere?
Exista un Runcu şi în Gorj, nu departe de Târgu Jiu, la poalele Munţilor Vulcan, la intrarea în Cheile Sohodolului, străbătut de râul cu acelaşi nume. Doamne, ce zonă frumoasă! Ochisem şi acolo o casă şi ştiam, încă de atunci, că „runc” sau „curătură” se numeşte „1. Loc într-o pădure, curăţat de arbori, de mărăcini etc. pentru a putea fi cultivat. 2. Deal sau povârniş acoperit cu vii.” Runcului din Gorj i se potrivea cea de-a doua definiţie, Runcului de aici, prima.
Satul, aflat la trei kilometri de şosea, era, de fapt, un cătun cu vreo 10-15 case, înconjurat din trei părţi de pădure. E clar că primii lui locuitori şi-au făcut loc aici defrişând-o. Prima impresie pe care mi-a făcut-o a fost că m-am întors în timp cu vreo sută de ani. Satul era unul arhaic, legat de „restul lumii” prin două drumuri de câmp - neasfaltate şi nepietruite – casele, unele mai arătoase, altele foarte pricăjite, erau împrăştiate, iar în centrul lui se afla o şcoală părăsită şi o fântână. Drumurile interioare erau la fel cu cele de acces. Liniştea de acolo era una cum trebuie că a fost cea de la facerea lumii! Terenuri de vânzare erau o sumedenie, iar preţul lor era doar de un dolar metru pătrat. Un adevărat chilipir!
Ne-am întors la Bucureşti, prin Afumaţi, ajungând acolo pe nişte drumuri de câmp, la fel de proaste ca cel ce lega Runcu de şosea. Am poposit la restaurantul „La nuci”, al unui prieten al vărului meu. Restaurantul, atunci aflat la începuturile lui, era unul modest. Astăzi, este unul faimos, foarte căutat de bucureşteni. Am stat acolo timpul necesar să bem o bere. Când a trebuit să plecăm, nu mă mai puteam scula de pe scaun: înţepenisem de şale. Drumul până la Bucureşti a fost un supliciu, iar în următoarele două zile am zăcut. E prima amintire „puternică”, legată de Runcu. Au urmat altele, despre care veţi afla câte ceva, dacă veţi avea răbdarea şi plăcerea să citiţi această carte.
Am revenit la Runcu cu maşinile, însoţiţi de încă un bucureştean, Haralabie, coleg de serviciu, dornic şi el să-şi cumpere sau să-şi facă o casă la ţară. Când n-ai de unde alege ceva, te decizi repede, când ai de unde alege, te decizi greu. Cea de a doua situaţie a fost şi a noastră. Ne-am decis greu, dar ne-am decis până la urmă la un teren de 2100 metri pătraţi, situat în centrul satului, cultivat cu lucernă, proprietatea unuia, nea Ion. Când a trebuit să-l cumpărăm, Alexandru a renunţat, aşa că am rămas să ne târguim cu proprietarul şi să alergăm după forme doar eu şi Haralambie.
Nu a fost chiar uşor. Nea Ion nu s-a lăsat prea uşor înduplecat, a fost apoi necesar să topografiem terenul, după care să facem mai multe drumuri la Buftea, capitala judeţului Ilfov, până ne-am văzut fiecare proprietar a câte 1050 metri pătraţi teren arabil, intravilan.
Nu vă pot descrie sentimentul de împlinire pe care l-am încercat când mi-am văzut acest obiectiv atins! Eram de acum, pentru toată lumea, proprietaru, iar pentru cei din intimitatea mea – soţie şi copii - nobilu proprietaru.

*Este titlul unei cărţi - culegere de proză scurtă - în curs de elaborare.

6 comentarii:

Vlad spunea...

Sa inteleg ca este in lucru o carte despre Runcu si peripetiile de pe acolo? Oricum acest capitol mi-a placut! Continuarea??:)

Artemiu Vanca spunea...

Da,am în lucru această carte. Câteva proze scurte care vor face parte din ea au fost publicate pe blog şi pot fi găsite sub eticheta "Runcu". O să mai public şi altele, dar nu pe toate.

Anonim spunea...

Ei,nu cred ca te sti chiar de 75 de ani!(doar nu ai deja 80 de ani) mai lasa si tu ceva,sa zicem 71sau 72 de ani;chiar atat de istet sa fi fost la un an incat sa-ti doresti o proprietate pe pamant?

Artemiu Vanca spunea...

Daca e sa fim exaţi, las chiar 40 de ani.

Artemiu Vanca spunea...

Draga Anonimule, ca sa-ţi dau o şi mai mare satisfacţie, am facut o modificare în text scriind în loc "de 75 ani", "de mulţi ani". Formularea aceasta îmi dă posibilitatea să-mi ascund şi vârsta,

Anonim spunea...

Modificarea facuta mi se pare inspirata!si dovedeste atat receptivitate cat si talent literar.

Trimiteți un comentariu