RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (2)

EPOCA ROMANTICĂ

Sigur, eram foarte curios să aflu cât mai multe despre Runcu şi oamenii lui, dar, înainte de-a o face, a fost musai să rezolvăm câteva probleme urgente.

Cei 2100 metri pătraţi pe care i-am cumpărat erau într-o singură tarla, pe care am împărţit-o în două. Cele două jumătăţi nu erau identice ca formă şi poziţie şi nici ca avantaje şi dezavantaje.

- Cum facem? m-a întrebat Haralambie.

- Tragem la sorţi, i-am propus eu.

Aşa am făcut. Mi s-a nimerit parcela din spre şcoala părăsită din sat. Se află la intersecţia a două uliţe: una, să-i zicem principală că era mai prăfuită, pe care am botezat-o Bulevardul Magheru şi una secundară, mai puţin prăfuită şi niţel înierbată, pe care am botezat-o Calea Victoriei.

- O să fie mai mult zgomot şi mai mult praf aici, de la circulaţia pe cele două străzi!, s-a văietat soţia mea, Ana.

- N-ai văzut că o zi întreagă n-a trecut pe aici nici o maşină?, am întrebat-o eu.

- Am observat. A trecut în schimb turma aceea de oi, care a ridicat mai mult praf decât o maşină.

Avea dreptate. Eram în plină vară, nu plouase demult şi „bulevardul” era acoperit de un strat gros de praf fin, din acela care atunci când eram copii şi umblam desculţi, ne frigea la picioare şi care se ridica şi când trecea o găină.

Oile nu erau ale oamenilor din sat ci ale cuiva, nu ştiu cine, care îşi instalase o stână pe izlazul satului. Le păştea şi pe islaz şi pe miriştile sau alte terenuri eliberate de recoltă, aflate dincolo de sat.

- Turma asta trece pe aici de două ori pe zi: dimineaţa, când merge la păscut şi seara când se întoarce. Şi apoi, o să mai şi plouă, n-o să fie totdeauna praf, am încurajat-o eu.

Am avut dreptate. Într-o zi, când eram acolo, a plouat, iar stratul

de praf nu numai că s-a înmuiat ci s-a transformat într-unul de noroi de toată frumuseţea, din acela care atunci când eram copii şi umblam desculţi ne făcea plăcere când ne clefăia printre degetele picioarelor.

- Şi acum, cum o să ieşim de aici cu maşina?, m-a întrebat Ana.

Nu ştiu de ce au pretenţia soţiile noastre ca noi, soţii lor, să le ştim pe toate! Habar n-aveam cum o să reuşim să ieşim de acolo, mai ales după ce am observat că până şi pe Calea Victoriei, unde nu era atâta praf, te afundai în noroi de cum puneai piciorul pe ea! Soţul nu trebuie însă, să lase să se vadă încurcătura în care este pus uneori de întrebările consoartei, ci să pozeze, totdeauna, într-o persoană a tot ştiutoare şi sigură de sine.

- O să aşteptăm să iasă soarele şi să se zvânte noroiul, i-am răspuns eu, plin de importanţă, ca şi cum o astfel de soluţie nu i-ar mai fi dat în gând nimănuia.

Uneori se nimerea ca soarele să iasă repede, să usuce noroaiele şi să putem pleca. Alteori însă, nu se întâmpla aşa. Atunci, ne lăsam maşina în sat, mergeam pe jos până la şosea şi, de acolo, luam un mijloc de transport public sau o maşină de ocazie până în Bucureşti.

- De ce nu v-aţi gândit înainte de-a cumpăra terenul aici că, din cauza lipsei drumurilor asfaltate sau pietruite, n-o să putem intra sau ieşi din sat pe orice vreme?, m-a întrebat jumătatea.

- N-am fost suficient de deştepţi, am recunoscut, ca să încheiem discuţia.

În realitate ne-am dat seama de acest dezavantaj, dar nu ne-am închipuit că el va fi înlăturat abia după zece ani! Mai rău decât faptul că nu puteam intra şi ieşi din sat pe ori ce vreme, era atunci când ne apuca câte o ploaie torenţială de vară între şosea şi sat. În astfel de ocazii, de cele mai multe ori, ne împotmoleau şi, nu odată, a fost nevoie să chemăm un localnic, cu caii şi căruţa lui, ca să ne scoată din noroaiele în care ne-am împotmolit. Mai mare ruşinea!

Acest dezavantaj, privit retroactiv, a avut şi partea lui de poezie. Când era noroi şi voiam să ajungem în sat, ne lăsam maşina la şosea şi străbăteam cei trei kilometri, până în sat, prin pădure, cu rucsacurile în spinare. Pădurea Runcu ne-a oferit multe momente de desfătare. Primăvară, pădurea se umplea de ghiocei şi brebenei. Ne întorceam acasă cu buchete mari şi din unele şi din altele. În acelaşi anotimp, ea răsuna de cântul a tot felul de păsări care se chemau la împerecheat (Trebuie să vă mărturisesc că, în acest anotimp, în pădure era un dezmăţ de nedescris!). Nu o singură dată, ne-au tăiat cărarea căprioare, iepuri sau fazani. După fiecare ploaie, răsăreau şi aici, ca în pădurile de pretutindeni, sumedenie de ciuperci, pe care ne grăbeam să le culegem. La Târgu Jiu ne specializasem în ciuperci şi ştiam să le deosebim pe cele otrăvitoare de cele neotrăvitoare.

Şi când era timpul frumos, solul uscat şi puteam intra în sat cu maşina, preferam să o facem prin pădure, în loc să ocolim pe la Dascălu, centru de comună de care aparţine satul nostru. Drumurile prin pădure erau mai multe: când se „înmuia” unul, ne alegeam altul. Copacii şi alte obstacole ne obligau la numeroase zig-zaguri. Din această cauză, drumurile noastre erau adevărate labirinturi, prin care nu se descurcau cei care nu erau localnici.

Dacă vă închipuiţi, după ce aţi citit aceste pagini, că viaţa noastră la Runcu a fost în perioada de început un chin, vă înşelaţi. În această epocă, am trăit nenumărate satisfacţii legate de redescoperirea farmecului satului patriarhal. După mulţi ani, auzeam din nou cântatul cocoşilor, cotcodăcitul găinilor, behăitul oilor, mugetul a câte unei vaci, nechezatul unui cal, lătratul câinilor (vă asigur că este diferit faţă de cel al câinilor bucureşteni!), gunguritul porumbeilor, ciripitul vrăbiilor, cântecul greierilor etc. Vedeam din nou, răsăritul şi apusul de soare, furtunile iscate din senin, înfloritul pomilor primăvara, ruginiul pădurii toamna, albul câmpurilor iarna.

Din toate motivele arătate mai sus, mai ales legat de cele de care ne amintim cu plăcere sau cu umor, am numit această perioadă de la cumpărarea terenului şi până la pietruirea şi asfaltarea drumului de acces, epoca romantică.