RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (4)

 

FERMIER AMATOR

După ce mi-am tras la sorţi parcela care îmi revenea din terenul cumpărat la Runcu, am început să proiectez amenajarea ei şi casa pe care o voi construi acolo.

Mai făcusem astfel de proiecte pentru toate tenurile pe care le ochisem de-a lungul timpului şi pe care dorisem să le cumpăr. Mai ales pentru terenurile de la Cernica, cu care am ajuns în faza de negociere, am făcut proiecte în zeci de variante. Nici unul din ele nu l-am putut realiza. De data aceasta însă, aveam terenul şi toate şansele ca una din variantele de proiect, cea „câştigătoare”,  să o transform în realitate.

Am început cu amplasarea casei. Întrebările la care a trebuit să răspund au fost: s-o pun la strada sau in fundul grădinii?; s-o pun în stânga sau în dreapta terenului? Am ales să o pun la oarecare distanţă de stradă, aproximativ la mijloc. Erau însă, aşa cum v-am dezvăluit deja, două străzi. La care din ele să-mi aliniez casa? A fost o întrebare care mi-a dat multă bătaie de cap. E normal să fie aşa, când trebuie să alegi între Calea Victoriei şi Bulevardul Magheru! Am ales-o pe prima, părându-mi-se a fi mai de „bon ton”. Păi nu? Şi familia regală a locuit pe Calea Victoriei!

Am stabilit pe unde va fi accesul pe proprietate, unde îmi voi parca maşina, unde voi săpa puţul şi unde va fi fosa septică. Apoi, am determinat locurile  unde voi pune via, unde îmi voi amenaja livada, unde va fi grădina de legume, unde vor fi straturile de flori şi arbuştii decorativi.  La sfârşit, am trasat  aleile  de circulaţie pe „moşie”. N-a fost simplu, dar a fost plăcut! Am studiat zeci de variante până ce am căzut pe cea „finală”. Finală, e un fel de-a zice, pentru că au intervenit, inevitabil, modificări  şi completări de detaliu. Şi azi, după 15 ani, mai modific şi adaug câte ceva.

Era încă vară. Ne-am propus ca până la venirea iernii să îngrădim terenul, să arăm şi să plantăm pomii, via, căpşunii şi zmeura.

M-am născut şi am copilărit la ţară. Aveam o oarecare idee de cum se lucrează pământul, dar nu suficientă atunci când de la teorie şi amintiri, trebuie să  treci la practică. De aceea, înainte de-a începe plantările propuse, în paralel cu desfăşurarea celorlalte activităţi,am studiat câteva cărţi de specialitate, cum ar fi:  „Pomii de pe lângă casă”, „Cultura viţei de vie pe lângă casă”, „Cultura arbuştilor fructiferi”, „Grădina familială cultivată cu legume”. Bineînţeles, era vorba nu de tratate ştiinţifice, ci de cărţi de popularizare, pentru uzul amatorilor. N-o să vă vină să credeţi, dar vă asigur că am studiat cu pasiune aceste cărţi! Agricultura, pomicultura, viticultura, floricultura etc. sunt  discipline ştiinţifice interesante, în stare să pasioneze pe oricine, cred eu, după ce îşi bagă nasul în ele. Nu m-am limitat numai la atât: am început să cumpăr regulat revista „Fermierul” şi să vizionez emisiunile pentru agricultori de la TV. Făceam eforturi să intru în pielea de fermier.

Am cumpărat puieţii de pomi, căpşuni şi zmeură de la Staţiunea Pomicolă Băneasa. Am ţinut să plantez, pentru început: doi pruni, doi meri, doi piersici, doi caişi, doi vişini, doi cireşi, doi gutui, doi peri. Ulterior am mai plantat încă patru pruni, doi meri, doi peri, un vişin şi trei nuci. O să vă întrebaţi unde încap atâţia pomi pe numai 1050 metri pătraţi de teren? Deşi această suprafaţă este de cinci ori mai mică decât cea a unui teren de fotbal, aflaţi că încap şi mai rămâne loc şi pentru celelalte: vie, grădină de legume, casă,  curte etc. Să nu credeţi că i-am înghesuit prea tare: le-am asigurat trei metri între ei, în toate direcţiile. Dacă unii din ei au încercat, ulterior, să se întindă peste spaţiul rezervat, le-am tăiat (la propriu) din elan.

Nu mi-a fost uşor să sap 16 gropi pentru pomi, să le mocirlesc rădăcinile, să confecţionez pentru ei 16 tutori, după care să-i plantez cum scrie la carte. E adevărat, m-a ajutat şi Alexandru, care, după cum vedeam eu, începuse să regrete că a renunţat să-şi cumpere şi el pământ aici. Nea Ion, mi-a văzut gropile şi ritualul cu care plantam pomii:

- Într-o groapă de aia, mă puteţi înmormânta şi pe mine!, mi-a spus el.

Exagera, n-ar fi încăput decât, cel mult, în poziţie ghemuit.

- Văd că staţi cu spatele la ei când călcaţi pământul cu care le acoperiţi rădăcinile. De ce?, m-a mai întrebat el.

- Aşa scrie la carte: să–l călcăm cu călcâiul la trunchiul copacului.

- Şi dacă nu-l călcaţi aşa, tuşesc?

N-am vrut să mă angajez într-o discuţie de specialitate cu nea Ion. Nu eram încă stăpân pe materie şi îmi era frică că o să mă bage în buzunar.

Butaşii de viţă de vie i-am procurat  din Moldova şi Dobrogea, prin colegii noştri care lucrau la termocentralele de acolo. Am ţinut să punem numai viţă altoi, şi nu de un singur fel, ci din cât mai multe soiuri, posibil. Astfel am plantat: Fetească albă, Riesling italian, Muscat Ottonel, Merlot, Cabernet Sauvignon, în total 80 de butuci.

-   La soiurile astea n-o să le meargă bine acolo, mi-a spus Ştefan, unul din şoferii noştri de la serviciu, născut şi crescut la ţară. Vă aduc eu şi nişte Novă şi Căpşunică.

S-a ţinut de cuvânt: mi-a adus vreo zece plante, şi cam tot atâtea mi-a dat şi tata lui Alexandru şi, uite aşa, m-am pomenit cu o vie de 100 de butaşi, per total.

Am pus, între pomi, nişte arpagic şi stufat şi un strat mare de căpşuni, iar pe lângă gardul din spre şcoală zmeură.

Din fericire, toamna s-a prelungit până la începutul lui decembrie şi am putut face toate astea. Când a venit îngheţul, am hotărât, că ajunge pentru anul acela.

Nu vă pot descrie nerăbdarea cu care am urmărit, în primăvara următoare, ce se întâmplă co pomii şi via şi cât de bucuroşi am fost când au început să înfrunzească! Nu mai spun că unul din meri a şi înflorit! A răsărit şi ceapa şi am mâncat prima ceapă de la noi. În viaţa mea nu mai mâncasem una mai bună! Au înflorit, s-au făcut şi copt căpşunii. Am cules cu găleţile, suficienţi ca să ne săturăm noi şi să dăm rudelor şi prietenilor. Pământul pe care înainte fusese lucernă a fost deosebit de productiv în primii trei ani. Zmeura, în schimb, nu ne-a răsplătit nici în primul şi nici în anii următori eforturile, cu toate că am schimbat de vreo două ori soiul. Ce mai: la zmeură n-am avut noroc!

Acestea sunt satisfacţiile de fermier: să vezi că îţi răsare ce ai semănat că îţi înverzeşte ce ai plantat şi, apoi, că fructele sunt sănătoase şi bune. Vă asigur că nici un alt fruct nu este atât de bun ca cel din grădina ta!

Dacă pomii am ţinut să fie de toate felurile şi viţa de vie de toate soiurile, şi arbuştii fructiferi, legumele şi florile am ţinut să fie de cât mai multe feluri, dar, mai ales, să nu lipsească cele de care ne leagă amintiri. Astfel, am ţinut neapărat să plantez coacăze şi agrişe, pentru că ele au existat şi în grădina bunicului meu şi mi-au marcat copilăria; am ţinut neapărat să semănăm cât mai multe petunii şi regina nopţii, pentru că erau florile preferate ale mamei mele şi abundau în grădiniţele ei de flori; salviile roşii, erau florile preferate ale tatălui meu; busuiocul îmi aminteşte de satul natal, de fetele şi femeile din sat care când mergeau la biserică ţineau în mână câte un buchet de busuioc; mesteacănul este arborele meu preferat; liliacul şi lămâiţa nu se face să lipsească din curtea nici unui român; Forsitia este arbustul care înfloreşte primul primăvara; am plantat şi un ienupăr, pentru că îmi place mirosul de conifere etc.

Din grădina noastră de legume n-au lipsit, ceapa, usturoiul, ridichile, roşiile, castraveţii, ardeii, vinetele, dovleceii, fasolea, morcovii, pătrunjelul, mazărea, spanacul american. N-am pus niciodată cartofi, sfeclă sau pepeni, în schimb am pus porumb pentru  fiert şi pentru floricele.

Prin urmare, „moşia” noastră, cum ne plăcea să-i zicem, producea aproape de toate. Ne  întorceam de acolo, mai ales toamna, de fiecare dată cu portbagajul maşinii plin. Pe vremea când nu aveam încă drumul de la şosea în sat pietruit şi asfaltat, în zilele în care nu puteam intra în sat cu maşina, ne speteam cărând în spate şi în mâini, până la maşină, recolta noastră. De vreo două ori, ne-a ajutat nea Ion, cu căruţa lui. Avantajul căruţelor trase de câte un cal, nelipsite din majoritatea gospodăriilor ţăranilor de la Runcu, era că puteau intra şi ieşi din sat pe orice vreme. 

Să vă spun ceva despre sculele şi maşinile mele agricole. Am început să lucrăm cu cazmaua, sapa, grebla, secera şi coasa. La Runcu am învăţat să cosesc. Mai târziu, ne-am cumpărat o maşină de tuns iarba şi o moto-săpătoare. Mustul l-am făcut, la început, cu unelte împrumutate. Azi avem propriul nostru zdrobitor de struguri şi propriul nostru teasc. Baraca a devenit neîncăpătoare pentru utilajul nostru agricol.

Bineînţeles, n-aş fi putut face nimic din ce-am făcut fără ajutorul Anei. Dacă la început m-a sprijinit doar moral, încet, încet a început să se implice în muncile agricole, iar mai târziu să le monopolizeze pe unele din ele. Florile au fost, de la început, ale ei. Au devenit, treptat, ale ei şi căpşunii, zmeura, legumele şi buruienele de pe toată moşia. E foarte mult! Are fobia buruienilor. Nu le suferă, ori unde ar fi.  Despre soţia mea am spus, de multe ori, că cel mai mare defect al ei este că e prea harnică! Are şi o mare calitate: nu ştie ce este lenea!

O întrebare legitimă, pe care bănuiesc că v-o puneţi, este: a fost şi este rentabilă ferma de la Runcu. Vă pot spune că din punct de vedere economic n-a fost şi nu este. Am cheltuit mai mult cu benzina pentru deplasările acolo, decât am economisit producându-ne singuri anumite legume şi fructe. Din punct de vedere al recreerii, al exerciţiului fizic, al aerului curat, al satisfacţiei pe care ţi-o dau fructele şi legumele produse de tine, DA, ferma de la Runcu a fost şi mai este încă, rentabilă. Am cunoscut acolo momente de deosebită plăcere şi satisfacţie. Despre ele o să mai vorbesc în episoadele  care urmează.