POPAS DUHOVNICESC (26)

Întoarcerea fiilor risipitori.

Reflecție la duminica a-II-a din perioada Triodului.

Evanghelia  de la Luca (15,11-32).

       Duminica Fiului risipitor este a doua, dintr-o perioadă de trei săptămâni ce precede Postul Mare. Tema acestei Duminici este pocăința, parabola este o icoană fidelă a pocăinței care ne îndeamnă să medităm la necesitatea schimbării relației noastre cu Părintele cel Ceresc, de aceea mi-am propus să medităm împreună asupra condiției păcătosului, cum se face pocăința și nemărginita compasiune a lui Dumnezeu.

         În fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereții ușuratice: desfrâul, superficialitatea, neseriozitatea, patima independenței. Ajungând la anii tinereţii, și-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. Aceste lucruri l-au determinat să se înstrăineze de casa în care a crescut, dând bucuriile copilăriei pe înghimpoasele griji ale vieții. Noi toți ne asemănam cu fiul risipitor. Casa părintească este Biserica lui Hristos, cu liniștea rugăciunii, dulceața cântărilor și lipsa de orice grijă lumească. Oare de ce devine incomodă pentru noi această atmosferă sfântă ? Pentru că păcatul ne scoate din mijlocul sfințeniei, diavolul ne atrage spre plăceri trecătoare, ne scoate dintr-o lume a sfințeniei și ne aruncă într-o lume a căutărilor incoerente, a năzuințelor iluzorii, a poftelor nesatisfăcute de mâncare şi băutură, o lume în care nimic nu mai are, în cele din urmă, sens; o lume cuprinsă de neadevăr, falsitate și păcat. Lumea în care trăim nu este o lume normală. Noi am făcut pustiu în jurul nostru pentru că nu mai avem dreaptă judecată, nu mai știm să ne cerem iertare.

         Păcatul este exil, iar cei ce stăruiesc în păcat simt un gol interior imens, foamete și înstrăinare față de cei dragi. Pocăința este întoarcerea din exil la casa Părintelui nostru unde reprimim libertatea sfântă și liniștitoare. Pocăința nu înseamnă doar părere de rău, ci este mai mult decât atât, implică acțiune, în schimbarea comportamentului nostru. Acelor care sunt cuprinşi de mare disperare din cauza păcatelor, gândindu-se că nu mai există iertare, această parabolă le oferă speranţă. De cele mai multe omul se afundă atât de mult în păcate încât ajunge să deznădăjduiască în privința dragostei lui Dumnezeu. Diavolul ne întunecă mintea, ne lasă să ne tăvălim în pustiul inimii noastre, să mâncăm ,,roșcovele,, porcilor ca fiul risipitor.

          Fiecare dintre noi ne regăsim mai mult sau mai puțin în cele trei tipologii de oameni pe care Mântuitorul le aduce în fața ochilor noștri ca să învățăm. Fiul risipitor ne oferă lecția pocăinței adevărate, revenirea la normalitate, în casa Tatălui. Nu s-a îndoit de dragostea brațelor Părintești, nu a uitat liniștea lor de care i-a fost atât de dor ci și-a cerut iertare din suflet. Tatăl ne învață bucuria primirii fiilor risipitori. Dumnezeu se bucură de pocăința noastră, nu ne reamintește păcatele, ne iubește așa cum suntem, ne așteaptă cu iubirea Lui iertătoare și îmbrățișarea Lui mântuitoare, ne îmbracă în haina sfințeniei. Deloc de neglijat este atitudinea fratelui, care nu se bucură de revenirea ,,risipitorului’’. De fapt fiecare fiu a risipit averea Tatălui care este sfințenia, unul a risipit-o în desfrâu și beții, altul a risipit-o prin neiubire.

       În cele din urmă, această parabolă ne oferă o perspectivă asupra lumii în care trăim. Ne risipim averea cea mai de preț, mântuirea, pe care Hristos ne-a dăruit-o cu prețul cinstitului Său sânge. Ne risipim viața trăind-o în exilul păcatelor noastre, în singurătatea egoismului și mândriei în loc să ne bucurăm de casa Tatălui Ceresc. Este vremea întoarcerii noastre, vremea pocăinței, vremea iertării. Să-i cerem la Hristos să ne ierte și să ne vindece.

   ,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!” Ajută-mă Doamne !  Vindecă-mă, nu mai suport păcatul !

          Amin.

                                                                                                Pr. Crăciunaș Adrian