„CAPELA SIXTINĂ” DE LA DRĂGĂNESCU

         În zilele de 23 şi 24 martie, anul acesta, am participat la Zalău şi la Mănăstirea Srâmba din Sălaj, la "Zilele Caiete Silvane", o manifestare culturală de suflet a sălăjenilor cu o substanţială participare din afară, mai ales din judeţele limitrofe Sălajului. În prima zi, la sediul Centrului de Artă şi Cultură a Judeţului Sălaj, au avut loc lansări de carte şi sărbătorirea poetului Viorel Mureşan, la împlinirea vârstei de 60 de ani. În cea de a doua zi, la Mănăstirea Strîmba, a avut loc un simpozion pe tema "Artă şi Credinţă" , la care eu am prezentat un rezumat al comunicării de mai jos.

*

Drăgănescu este un sat situat la 30 de kilometri de Bucureşti, pe malul lacului de acumulare al Hidrocentralei Mihăileşti, de pe râul Argeş. În acest sat există o bisericuţă, construită în 1870, pe locul pe care a mai existat, înaintea ei, una de lemn luată de apele Argeşului.  Bisericuţa, construită din cărămidă şi acoperită cu tablă, ar fi rămas anonimă, dacă nu s-ar fi întâmplat ca ea să fie pictată de părintele Arsenie Boca.

Reamintesc că  părintele Arsenie Boca s-a născut în anul 1910 la Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, a făcut liceul la Brad, a  absolvit Academia Teologică din Sibiu şi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. S-a călugărit în anul 1939, iar în 1942, a fost hirotonisit preot.  A fost, pe rând, stareţul mănăstirilor de la Sâmbăta de Sus şi Prislop şi, în calitatea sa de ieromonah care a ştiut să se apropie de oameni , să-i mângâie şi  să-i îndrume, a atras la cele două mănăstiri, apoi peste tot pe unde l-a purtat viaţa, mii de credincioşi. Comuniştii nu i-au putut ierta asta şi născocind alte motive, l-au deţinut între anii 1951-1952 la Canalul Dunărea- Marea Neagră şi Ocnele Mari. L-au mai privat de libertate între 1955-1956, iar în 1959, l-au scos abuziv din preoţie. După această dată a lucrat ca pictor de icoane  în Atelierul Patriarhiei  de la Schitul Maicilor din Bucureşti. S-a pensionat în anul 1968 şi s-a stabilit în satul Drăgănescu. În 1989 s-a retras la Mănăstirea Sinaia, unde, în acelaşi an, încetează din viaţă. A fost înmormântat la Mănăstirea Prislop.

Părintele academician Dumitru Stăniloaie, fost şi rector al Academiei Teologice din Sibiu, a spus despre el:  „Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, o personalitate de o statură monahală cum n-a mai avut Biserica Ortodoxă Română”. Se afirmă şi  că a fost „cel mai mare duhovnic din Biserica Ortodoxă Română al secolului douăzeci”,iar după moartea lui, i se mai spune şi „Sfântul Ardealului”.

Stabilit la Drăgănescu, Arsenie Boca a pictat, de unul singur, timp de 15 ani, biserica din acest sat. A fost prima şi ultima biserică pictată de el. Ce-a reuşit el să facă acolo este unic în pictura bisericească de la noi şi poate unic în pictura bisericească de pretutindeni. Cu o răbdare de sfânt, şi-a aşternut pe pereţii şi iconostasul bisericii credinţa în Dumnezeu şi dragostea lui faţă de oameni.  A lucrat în tempera, tehnică deprinsă de el ca pictor de icoane. N-a respectat întotdeauna şi ad litteram  erminiile şi canoanele. A pictat după capul şi sufletul lui.

Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza, spune despre pictura din biserica Drăgănescu că este una „vizionară” şi că  Arsenie Boca „a creat ceva ce iese din rânduiala obişnuită”.

 Nichifor Crainic, care a văzut pictura, îi mărturiseşte părintelui: „…este un stil nou, o pictură nouă, după viziunea pe care o porţi în suflet”şi a mai adăugat: „Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica Drăgănescu iradiază lumina raiului”.

Episcopul de Vârşeţ, Daniil Stoenescu, învăţăcel al părintelui Arsenie Boca, găseşte pentru  biserica de la Drăgănescu câteva frumoase metafore, dintre care citez: „Liturghie arhierească, veşnică şi nevăzută”; „Evanghelie a lui Hristos, zugrăvită în lumini cereşti”; „Capela sixtină a Ortodoxiei româneşti”; „Voroneţ al Munteniei şi podoabă a Bucureştilor”.

Pictura din biserică se caracterizează şi prin mulţimea de text scris, care împreună cu imaginile transformă pereţii bisericii într-un catechism viu. Textul, având şi o funcţie decorativă, este preluat de părinte din Biblie, din stihurile şi troparele religioase, dar şi din gândirea proprie.

Am vizitat biserica Drăgănescu în prima duminică din această lună. A fost o zi însorită, frumoasă. Am făcut drumul cu maşina. Când am ajuns, în faţa bisericii erau o mulţime de maşini purtând numere de Bucureşti, Giurgiu, Ilfov, Teleorman şi Prahova. Bisericuţa, albă şi frumoasă, strălucea în lumina Soarelui. Slujba începuse, iar biserica era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în fiecare duminică sau zi de sărbătoare. Am pătruns greu înăuntru şi în cele două ore şi jumătate cât a durat slujba, abia am reuşit să ajung de la uşă până în mijlocul bisericii. Am avut timp suficient să examinez pictura şi să mă bucur de frumuseţea ei. Nu mai văzusem ceva care să mă fascineze în aceeaşi măsură!

În stânga mea, pe toată înălţimea peretelui era pictura „Învierea Domnului”, una din cele mai impresionante şi mai spiritualizate din biserică. Iisus Hristos, aproape imaterial, înveşmântat într-un giulgiu alb transparent şi împrăştiind în jur cercuri de lumină albă albăstruie, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în mâna stângă o cruce, se înalţă din mormânt prin lespedea acestuia. Pe toţi cei din biserică îi pătrunde cu privirea lui fermă şi în acelaşi timp blândă, aceeaşi cu cea din compoziţia „Iisus Hristos Pantocrator” de pe bolta naosului, aceeaşi  cu cea din icoana împărătească de pe iconostas, aceeaşi cu cea din „Iisus Hristos Judecătorul” de pe peretele din dreapta mea,  aceeaşi  cu cele din alte câteva compoziţii. Este  privirea cu care se spune că  ne urmăreşte nu numai în biserică ci oriunde ne-am afla.  În dreapta şi stânga mormântului scrie: „Precum Te-ai născut: păzind cheile Fecioarei şi precum ai intrat la ucenici prin uşile încuiate, aşa ai înviat din mormânt nestricând peceţile.”

În partea dreaptă a absidei altarului, în compoziţia intitulată „Teologia icoanei”, Sfântul Ioan Damaschin , un mare al apărător al icoanelor din perioada iconoclastă, desfăşoară un sul cu următorul text: „Nu am prea multe cărţi şi nu am nici timp liber ca să citesc, intru în Biserică, spitalul obştesc al sufletului, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează privirea ca o vorbă şi pe nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet” Nu se putea o descriere mai bună a rolului picturii în biserici şi care să se potrivească atât de bine bisericii din Drăgănescu.

În biserică se făcuse foarte cald şi era o atmosferă de saună. A trebuit să-mi dezbrac haina groasă cu care venisem, deoarece transpirasem. M-am întrebat: „Oare pictura n-a transpirat? Nu-i dăunează  umiditatea din aer?”. Citisem despre pictura în tempera că este rezistentă la umiditate şi schimbări de temperatură, dar am remarcat că, în unele locuri, scrisul se desluşea greu, din cauză că se ştersese. Am observat şi câteva mici cojeli şi câteva fisuri.

Mulţi oameni, convinşi că pot cumpăra îndurarea lui Dumnezeu, veniseră să dea acatiste.  Aceştia, cu o lumânare aprinsă în mână, se aliniau la uşa diaconească din stânga altarului, iar din când în când preotul venea şi le lua plicurile şi lumânările. Veneau mereu alţii, aşa încât în biserică au ars lumânări tot timpul slujbei. Mai mult, când a sosit momentul împărtăşaniei,  credincioşii ce urmau să se cuminice  purtau în mâini câte o lumânare aprinsă.

Într-o însemnare a sa din timpul petrecut la Mănăstirea Sinaia, Arsenie Boca povesteşte cum la un moment dat, în timp ce zugrăvea biserica, pictura devenise aproape invizibilă din cauza fumului de la lumânări şi că a fost nevoie ca ea să fie ştearsă, centimetru pătrat cu centimetru pătrat,  cu miez de pâine şi gumă. Lumânările au fost scoase atunci din biserică, dar după cum se vede, nu complet.

Este lesne de priceput că această extraordinară operă de artă pe care ne-a lăsat-o moştenire părintele Arsenie Boca nu este în siguranţă. Cred cu tărie că biserica din Drăgănescu ar trebui să devină muzeu şi că pentru săteni ar trebui să fie construită una nouă. Cred chiar că aceasta ar fi, pentru Biserica Ortodoxă Română, o prioritate mai mare decât Catedrala Neamului, pentru că, sunt sigur, că ea va deveni, în curând, un obiectiv religios şi artistic foarte căutat, cu care noi românii ne vom mândri.

Pisania Bisericii din Drăgănescu se încheie cu următoarea frază, aparţinându-i părintelui Arsenie Boca:

„Celor ce ne urmează le lăsăm rugămintea să păstreze cu sfinţenie ceea ce le dăruim, realizat cu atâta dragoste şi trudă”.

Artemiu Vanca - martie 2013