EXCURSIE ÎN CHINA (II)

2.2 Oraşul Interzis

Este vorba de Palatul Imperial sau Palatul de Iarnă din Beijing. I se spune interzs pentru că timp de        600 de ani a fost interzis accesul în el al oamenilor de rând.  Acum îl poate vizita oricine. L-am vizitat şi eu, amestecat în mulţimile care îl iau cu asalt în fiecare zi. Sunt foarte mulţi alţi români care l-au mai vizitat, dar, sunt convins, puţini au făcut-o pe ploaie. Cu şapte ani în urmă l-a vizitat şi fiul nostru Vlad, aflat în China în interes de serviciu.  Nu ştiu dacă printre vizitatori a fost şi vreo unul din Bănişor, satul meu natal. În situaţia că nu a fost, mă pot mândri cu o premieră. Poate că mulţi dintre prietenii mei îl cunoaşteţi fie pentru că l-aţi văzut, fie că aţi citit despre el, fie că aţi vizionat filmul lui Bertoluci „Ultimul împărat”. Îl descriu pentru cei care n-au fost în nici una dintre situaţiile menţionate.

Este situat în plin centrul Beijingului. Ocupă acolo un patrulater regulat, cu laturile  900x700 m, orientat de la sud la nord. Se spune despre el că ar fi cea mai mare reşedinţă imperială din lume şi că ar avea aproximativ 9000 de încăperi. A fost construit între anii 1407-1420 de către împăratul Yongle din dinastia Ming. De atunci şi până în anul 1911, a fost reşedinţa a 24 de împăraţi.

În construcţia acestui oraş, chinezi au respectat principiile Feng Shui, arta milenară chineză de a crea armonie între om şi lucrurile care îl înconjoară. Tot ce este aici este armonie. Nu degeaba în numele principalelor palate de aici este inclus şi cuvântul armonie.

Oraşul se împarte în două părţi principale: Curtea Exterioară, aflată în partea de sud şi Curtea Interioară aflată în partea de nord. În prima se află: Poarta Armoniei Supreme, Palatul Armoniei Supreme, Palatul Armoniei Depline şi Palatul Armoniei Cereşti, iar în a doua, Poarta Purităţii Cereşti, Palatul Purităţii Cereşti şi Palatul Liniştii Terestre, Parcul Imperial, şi Poarta Spiritului Marţial. Palatele din prima curte şi toate clădirile anexe de acolo sunt destinate activităţilor oficiale ale împăratului, iar cele din a doua curte împreună cu clădirile anexe ataşate sunt destinate activităţilor private ale împăratului. Împreună cu el, acolo locuiesc împărăteasa, concubinele împăratului şi eunucii care îi servesc.

Palatul este înconjurat de ziduri şi de un canal lat cu apă. Pe toate laturile palatului există câte o poartă de intrare. Principalele sunt cea de pe latura din sud, Poarta Mediană, şi cea de pe latura de nord, Poarta de Nord.

În 1987, UNESCO a declarat Palatul monument al patrimoniului universal.

Armata de vizitatori cu umbrele am pătruns în Oraş. Avem Poarta Mediană în spate. Prima năvălire a  străinilor în oraş a avut loc în 1860, în timpul celui de al doilea Război al Opiului. 

Un pluton de militari în curtea dintre Poarta Mediană şi Poarta Armoniei supreme. Când s-au pus în mişcare au început să strige. N-am priceput ce. Poate ca să bage frica în duşmani sau ca să-şi facă curaj.

Am ajuns în faţa Porţii Armoniei Supreme, fără să întâmpinăm nici o rezistenţă. Curtea din faţa ei este e traversată de un canal, peste care se trece pe patru poduri din marmură.

Canalul de apă de care vorbeam şi clădiri anexe. Clădirile anexe adăposteau magazii şi bilioteca în care s-a păstrat cea mai mare enciclopedie din lume, compusă din 11.099 de volume , scrisă între 1403-1408, de 2000 de învăţaţi. Colosal! Tot atât de impresionantă ca Marele Zid. Păcat că s-a pierdut.

Palatul Armoniei Supreme. Aici se află „tronul dragonului”, adică al împăratului, dragonul fiind simbolul lui. În faţa lui sunt trei terase, la trei nivele diferite,  înconjurate de balustrade de marmură, la care se ajunge pe scări din acelaşi material. Le-am urcat şi noi.

Ana, zâmbitoare, lângă o broască ţestoasă, din bronz. Chinezii o considerau sacră, iar  compoziţia din imagine e menită să sugereze cerul rotund (broasca) şi pământul pătrat (soclul). În trecutul foarte îndepărtat chinezii chiar credeau că pământul este pătrat. Acum trebuie să ai capul pătrat ca să mai crezi aşa ceva.

  Am în spate cu Poarta Armoniei Supreme, iar în faţă - nu se vede - Palatul Armoniei supreme. Aşa cum arăt, plouat şi încruntat, nu mă armonizez deloc cu construcţiile din preajmă

Palatul Armoniei Supreme văzut de aproape. Lume multă ca la mitingurile anti PSD-iste din Piaţa Victoriei din Bucureşti.

Palatul Armoniei Cereşti. Aici împăratul primea miniştri şi ambasadori. O fi fost primit aici şi Nicolae  Milescu Spătarul, primul român care a vizitat China şi al cărui urmaşi suntem noi?

Palatul Purităţii Cereşti. Aici se organizau banchete şi se făceau primiri ale prinţilor vasali şi ale câştigătorilor examenelor imperiale de către înalţii funcţionari, care erau supuşi aici la ultima probă. Promovările în funcţii înalte se făceau exclusiv pe bază de merit. Ce bine ar fi să se întâmple şi la noi lucrul acesta!

În curtea interioară a Oraşului Interzis, cu cerb şi dragon. In această parte a palatului interzis, aşa cum am mai spus,  locuia împăratul, împărăteasa, concubinele împăratului şi eunucii. Mă gândesc mai ales la concubine care se luptau între ele ca să ajungă în patul împăratului şi la bieţii eunuci în imposibilitatea să le consoleze pe cele care nu reuşeau.

Am cumpărat dragonul din imagine,  identic cu cel din poza anterioară. Dragonul, aşa cum am mai spus, este simbolul împăratului, pentru că, se spune, că legendarul Împărat Galben, s-a transformat într-un dragon după ce  a murit şi a zburat la cer. Sunt şi eu „împărat” la mine în birou. El mai simbolizează puterea, desăvârşirea, curajul şi îndrăzneala, eroismul, perseverenţa, nobleţea şi divinitatea.  Mai lipseşte vreo calitate ca un om să fie perfect?  Merită să ai în faţă un astfel de animal ca să te compari mereu cu el. Este un animal fantastic cu cap de cămilă, coarne de cerb, ochi de iepure, urechi de taur, gât de iguana, solzi de crap, labe de tigru, şi gheare de vultur. Calităţile lui provin, probabil, din această alcătuire fantastică.

Pavilion din Curtea Interioară. Palatul din faţă este, probabil, cel al Fertilităţii Profunde. Dacă ciuleşti urechea, auzi ecoul unor suspine de plăcere.

Ana în Curtea Interioară , lângă o pagodă, unul dintre templele Oraşului Interzis. Este, probabil, Pagoda celor Zece Mii de Primăveri şi a Celor o Mie de Toamne. Ce denumiri poetice obişnuiesc chinezii!!!

 

Pietre decorative în Parcul Imperial. În toate parcurile pe care le-am vizitat am întâlnit astfel de pietre.

Spre ieşirea din Curtea Interioară. Se pare că tocmai treceam pe lângă Pavilionul Florilor de Ploaie,  principalul templu din palat. N-am văzut florile din cauza umbrelelor.

Ieşind pe poarta de Nord sau Poarta Geniului Marţial

 Canalul cu apă şi zidul ce înconjoară Oraşul Interzis. Cu pământul rezultat din săprea canalului s-a construit o colină, pe care se află un parc şi o pagodă, care se vede, peste capetele vizitatorilor, în poza următoare.

Citeşte mai mult >>

EXCURSIE ÎN CHINA (I)

1.      China

Este o ţară mare, cu suprafaţa de 9.600.000 km pătraţi (România are o suprafaţă de 238.397 km pătraţi) şi o populaţie de 1.380.000.000 de locuitori (România, conform recensământului din 2011, are 20.121.641 locuitori). Este o ţară uimitoare atât prin ce a fost în trecut, cât şi prin ce este azi.

Am făcut o excursie de opt zile în China, vizitând oraşele Beijing, Suzhou,Wuzhen, Hangzhou şi Şhanghai.  La dus, am zburat cu Compania Turkish Airlins, pe itinerariul Bucureşti – Istambul – Beijing,  pe o rută sud asiatică, la o înălţime de 10.000 m, o viteză de 800 km/h, iar zborul a durat, în total, 10 ore. La întoarcere, am zburat cu Compania KLM, pe itinerariul Shanghai – Amsterdam – Bucureşti, la aceeaşi parametri ca şi la dus, iar zborul a durat 13 ore. Nota 10 pentru compania turcă şi 9 pentru cea olandeză, pentru serviciile oferite la bord.

2.      Istoria Chinei

China a re o istorie veche de peste 4000 de ani. La conducerea Chinei s-au perindat o mulţime de împăraţi, făcând parte din 12 dinastii, prima, Xia, ( 2200-1700 î.Hr.), ultimele trei: Yuan (1279-1368 d.Hr.), Ming (1368- 1644 d.Hr.) ţi Qing (1644 – 1911 d.Hr.). În 1911 monarhia fost abolită şi a luat naştere Republica Chineză,  iar în 1949 a luat naştere Republica Populară Chineză, condusă de comunişti, care este forma de guvernare actuală a ţării.

Am vizitat câteva obiective legate de istoria Chinei, cu care o să încep relatarea celor văzute în excursie, în ordinea vechimii lor. Prezentările vor fi foarte scurte, iar pozele selectate din cele aproximativ 2000 făcute pe parcursul întregii excursii, toate făcute de mine sau cu aparatul meu fotografic, nu vor depăşi ca număr 10-15 poziţii.

2.1  Marele Zid Chinezesc

Are o lungime de 6.700 km, o înălţime de 7-8 metri, o lăţime de 4-5 metri şi este construit din materiale locale: piatră, cărămidă, lemn, pământ bătut. Construcţia lui a început în anul 221 î.Hr. şi s-a terminat   în anul  1368 d.Hr.. A durat deci, 1589 de ani. Scopul lui a fost să apere China de invazia popoarelor din nordul teritoriului ei, în special de mongoli. Cu tot efortul extraordinar  depus de chinezi şi a cheltuielilor foarte mari, mongolii au trecut zidul în anul 1279, au ocupat China şi au instaurat o dinastie (Yuan)  care a durat  89 de ani.

Am vizitat  secţiunea Juyongguan a zidului, aflată la 30 km de Beijing. Este un segment de câţiva zeci de kilometri, aflat în spatele zidului principal, cu scopul de-a apăra trecerea prin pasul cu acelaşi nume, de-a lungul unui râu, în eventualitatea că zidul principal ar fi fost depăşit de invadatori. Conţine un fort spaţios, apărat de  ariergarda chineză.

Fortul şi zidul din partea sa stângă. Noi am urcat pe cel din dreapta.

 

Înainte de începere căţărării pe cele 360 de trepte care ne-au dus pe zid, unele dintre ele înalte de 30 cm, înarmat cu un baston chinezesc, cumpărat din Bucureşti.

Iau startul, în ciuda unei gonartroze, care mă supăra, şi a supraponderabilităţii şi a celor 81 de ani împliniţi. Mao Ze Dun a spus că fiecare chinez este dator, cel puţin odată în viaţă, să pună piciorul pe zid. Părerea mea este că şi orice turist care ajunge în China este dator să o facă.

Urcând, pas cu pas, aşa cum ne-a învăţat preşedintele nostru.

 

Pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese.

Abia mai răsuflu, dar am puterea să zâmbesc.

Pe zid, savurându-mi victoria. Am fost aplaudat de câţiva chinezii, car mi-au apreciat efortul.

Ana, fotoreporterul meu de 77 de ani, a ajuns şi ea pe zid. A fost rândul meu s-o fotografiez.

Poză de grup. Doar câţiva ne-am căţărat pe zid.

 

Ne îmbarcăm în autocar pentru întoarcerea la Beijing.

Citeşte mai mult >>

ARTEMIU VANCA ÎNTR-O ALTĂ IPOSTAZĂ*

Pentru gorjeni numele lui Artemiu Vanca se asociază, în primul rând, cu acela al inginerului şi al directorului tehnic a cărui expertiză era recunoscută la nivel naţional. Cel care mi-a vorbit despre rara sa competenţă şi despre comportamentul ireproşabil în raporturile cu oamenii a fost tatăl meu, din poziţia de preţuit subaltern. Elogii îi aducea şi un coleg din anii de gimnaziu, care, după ce îşi convinsese greu directorul că este un specialist în domeniul său de activitate, mai păstra încă impresia că e privit ca de pe acoperiş.

Cea de-a doua ipostază este cea a omului care, după 1989, s-a implicat în politică, fiind vicepreşedinte al CFSN Gorj şi preşedinte al CPUN Gorj, ca independent. În 1992 a pierdut mandatul de primar al Târgu-Jiului la puţine voturi faţă de câştigător; a condus Convenţia Democratică în judeţul Gorj pentru puţină vreme, apoi a revenit la profesia pe care a onorat-o mai multe decenii. Fără doar şi poate, că ar fi devenit un animator al vieţii politice, ar fi refuzat compromisurile şi ar fi fost un obstacol major în calea celor care mimau iubirea de semeni şi care erau atraşi doar de ciolanul puterii. Opoziţia din Gorj a adus în prim-plan nişte foşti dezgustători lingăi ai regimului comunist, care mirosiseră că le venise vremea să „decoleze”, să devină făuritori de istorie. Cei cu o ţinută etică ireproşabilă, în stare să îndeplinească promisiunile, trebuiau eliminaţi. De altfel, din pricina comuniştilor de rang secund, România a ratat după ’89 un moment astral: în loc să prosperăm, am ajuns o lume destructurată, ba chiar o antilume, a doua ţară de pe mapamond ca număr de imigranţi, după Siria.

Cea de-a treia ipostază a domnului Artemiu Vanca este una care dovedeşte cu prisosinţă mobilitatea sa intelectuală. În afara unor articole de specialitate publicate în revista „Energetica”, a început să scrie poezii, eseuri, cronici dramatice, povestiri şi romane.
Între anii 2009 şi 2015 desfăşoară o bogată activitate de prozator, publicând romanele: „Comoara din Dealul Magiarului”, „Secretul comorii”, „Comorile de sub Meseş”, „Iubirile băieţilor din Valea Banului”, „Zori întunecate”, „Poate îngerii” şi vol. de povestiri „Nobilul proprietar”.

De un vădit interes s-a bucurat romanul istoric „Zori întunecate” (Edit. Arefeana, Bucureşti, 2013), dedicat satului natal Bănişor, cu prilejul sărbătoririi a 800 de ani de atestare documentară. Acţiunea se petrece la începutul secolului al XIII-lea în Transilvania, îndeosebi în satul Ban din comitatul Crasna. Documentarea minuţioasă ne transmite o imagine obiectivă asupra perioadei, căreia i se adaugă sensibilitatea naratorului, fantezia lui creatoare. În afara succesiunii de momente epice, se observă şi un anumit mod de a privi evenimentele, o firească atitudine faţă de ele.

Pentru că locuitorii nu-şi plătiseră dările faţă de Capitlu, vicejudelui Ban Ionaş i-au fost luaţi zălog cei doi gemeni, Victor şi Traian. Drumurile lor se vor despărţi: Victor merge să înveţe pentru a deveni preot, Traian înfruntă chinurile iadului într-o mină de argint, până reuşeşte să evadeze împreună cu prietenul său Gyuri, ajungând apoi haiduc.

Vocaţia pentru studiu a lui Victor va fi răsplătită cu plecarea în Italia, la mănăstirea Montescassino, înfiinţată de Sf. Benedict, a cărui deviză era „Ora et labora” (roagă-te şi munceşte). Bacalaureatul îl va trece în mod strălucit cu „magna cum laude”. Graţie culturii solide, dobândită nu doar din materiile predate, ci şi prin lecturile din domeniul filozofic şi al istoriei, va fi chemat la Sfântul Scaun unde, remarcat de Papa Grigore al IX-lea, va deveni cardinal diacon. Cu prietenul său Rogerius, comentează probleme teologice, filozofice, istorice, nelipsind nici reflecţiile asupra papalităţii: unii papi, corecţi, cu frică şi dragoste de Dumnezeu, martiri, beatificaţi după moarte, alţii, făptuitori de păcate grele: sodomie, simonie, viol, crimă, beţie.

Cei doi prieteni dezavuează persecuţiile bisericii, întemniţările, condamnările la moarte.
Pentru Victor, bibliotecile au constituit o sursă importantă pentru a se informa despre daci, dar şi cu privire la venirea ungurilor pe meleagurile transilvane.

În spiritul prozei moderne, Artemiu Vanca valorifică paginile de jurnal ale cardinalului Victor Ban, care ne furnizează date esenţiale despre invazia tătarilor din anul 1241. Sunt detaliate modul de viaţă al acestora, obiceiurile, cruzimea, dar şi respectarea cuvântului dat. „Zori întunecate” nu este doar o frescă a unei perioade îndepărtate, ci şi un roman de formare, al devenirii lui Victor Ban, aşadar un Bildungsroman.

Protagonistul este un personaj „rotund”, termen introdus de E.M.Forster în „Aspecte ale romanului”, distingându-se prin capacitatea lui de a ne surprinde într-un mod convingător. Tot un astfel de personaj este şi Adrian Vaida, protagonistul romanului „Poate îngerii” (Edit. Caiete Silvane, Zalău, 2015), a cărui acţiune se petrece între anii 1951 şi 1954. Dincolo de povestea de dragoste a lui Adrian şi a Liei Moldovan, încheiată nefericit din motive care pentru adolescenţii de azi ar părea de-a dreptul ilare, primim informaţii suculente despre o perioadă extrem de agitată din istoria noastră. Romancierul valorifică propria-i experienţă, un alter ego al său fiind Cornel Straja, veritabil deuteragonist, al cărţii, elev, ca şi Adrian, al Şcolii Tehnice din Cluj. Amândoi urmau această şcoală fiindcă proveneau din familii cu probleme, având interdicţie să studieze la un liceu.

Tatăl lui Adrian, preot, făcuse puşcărie în urma refuzului său de a trece de la greco-catolici la ortodocşi, iar al lui Cornel, învăţător, era acum la Canal. Cu câtă veneraţie sunt evocaţi unii profesori, marginalizaţi de regim, nevoiţi să predea la o şcoală tehnică. În prim-plan este aşezat prof. de literatura română, Ioan Moldovan, aflat în pragul pensionării, fost universitar, coleg cu Lucian Blaga. Pentru Adrian, care cocheta cu literatura, s-a dovedit nu un noroc în viaţă, ci o binecuvântare. Între patru ochi, îi spune că există poeţi care scriu altfel de versuri decât cele publicate în ziarul local „Lupta Ardealului” sau în „Almanahul literar”, revista Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Fiind convins că nu-l trădează, îi oferă vol. „Poemele luminii” şi-l trimite la bibliotecă să împrumute poezii de Tudor Arghezi, aflat atunci la fond secret. Va trebui să ia aprobare de la bibliotecarul-şef, nimeni altul decât poetul interzis Lucian Blaga. I se va da aprobarea şi odată cu ea elogiul „bibliotecarului” care îndrăzneşte să afirme că Arghezi este cel mai mare poet de la Eminescu încoace.

Vacanţa de la sfârşitul anului al II-lea începe pentru Cornel cu o vizită în satul lui Adrian, dar şi cu o excursie spre vârful Vlădeasca, prilej de a înfăţişa, cu o expresivă trăire interioară peisajele mirifice ale Săcuienilor, mai ales cascada cu nenumăratele ei curcubeie. Fiindcă fusese lipsit chiar şi de accesul la o şcoală tehnică, Adrian muncise prin acele locuri la defrişarea unor păduri. Capitolul „Întâlnire cu diavolul” narează despre dificultăţile avute cu cei care îi considerau pe cei doi drumeţi unelte ale partizanilor ascunşi prin munţi.

Vizita la Ciucea, unde îi aştepta Lia, este un prilej de a o evoca pe Veturia Goga, un exemplu de devotament faţă de fostu-i soţ, gratulată cu apelativul „Doamna Prim-Ministru”. Adrian şi Lia vor petrece o vară de neuitat în preajma fostei „privighetori a Ardealului”, ajutând-o fie la definitivarea unor construcţii, fie la ordonarea cărţilor din biblioteca poetului. „Castelana” se afla la Ciucea cu domiciliul obligatoriu. Aflăm că, asemenea lui Lucian Blaga, scăpase de puşcărie graţie prieteniei cu Petru Groza, aflat într-o poziţie din care îndrăznise să apere doi indezirabili ai regimului comunist.

După arestarea tatălui, în martie 1952, învăţător, directorul şcolii din Valea Banului, Cornel se revoltă împotriva divinităţii, credinţa lui în Dumnezeu fiind puternic zdruncinată şi la ieşirea din spital, după operaţia de amigdalită. Unul din nucleele narative dezvăluie aspecte ale vieţii puşcăriaşilor de la Canal aşa cum fusese ea cunoscută de inginerul Stanca, al cărui frate ieşise de acolo cu un picior amputat. Cititorul romanului mai primeşte informaţii şi despre centenarul naşterii lui Caragiale, despre reforma monetară şi despre înlăturarea din conducerea partidului comunist a Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu.

Fără a fi un calofil în ceea ce priveşte stilul, Artemiu Vanca este grijuliu cu forma, nutrind convingerea că ea nu poate fi separată de fond. Cele două romane certifică teoria lui Remy de Gourmont, după care între fondul unei opere şi expresia sa stilistică există un raport de consubstanţialitate.

Nu putem încheia eseul nostru fără câteva referiri la volumul „Legendele Bănişorului” (Edit. Caiete Silvane, Zalău, 2017), considerate de autor „mai degrabă culte decât populare”, auzite de la bunicul său, fiu de ţăran, învăţător şi diac la biserica din sat. Remarcabile sunt atât strădania de a le reda cu vorbele de atunci ale bunicului, dar şi imaginaţia nepotului, dorinţa acestuia de a le face atractive pentru cititor.

„Legenda Bănişorului” se înscrie în cele etiologice (explicative), prezentând anumite fenomene naturale prin relatarea unor întâmplări miraculoase. Metamorfozele din „Fata pădurii” (puterea acesteia de a deveni căprioară, vulpe, pupăză sau alt animal) ne trimit cu gândul la basmele populare, unde fenomenul este omniprezent. Alte legende completează istoria, cultivând motivul haiduciei („Ştefăneasa”, „Pătru Mantu”) sau al dublei origini, română şi tătară („Hăneştii”), al prezenţei rutenilor în zona Ardealului („Sedun şi Golsa”), ultimele două legende fiind extrase din romanul „Zori întunecate”.

Chiar dacă unele legende se remarcă prin credinţa naivă, prin prezenţa unei lumi desacralizate sau prin perturbări ale vieţii spirituale şi sufleteşti, ele rămân impresionante şi acaparante. La fel ne apar şi dialogurile dintre nepotul-narator şi bunicul său ipostaziat în legenda „Diacul Filip”, ca slujitor al bisericii ortodoxe şi luminător al satului. Raisonneur al cărţii, bunicul este şi depozitar al înţelepciunii populare: „Mai bine un an vultur decât toată viaţa şarpe”.

În ceea ce priveşte limba folosită, autorul păstrează nu doar unele regionalisme lexicale (techergheu – om fără căpătâi, dohotar – găzar, izbuc – izvor puternic, magiar – pietroi mare etc.) ci şi fonetisme din Ardeal, conservând astfel o anume mireasmă a graiului local.

Lectura cărţilor domnului Artemiu Vanca, ajuns octogenar, a fost un prilej de încântare, învederându-mi un scriitor demn de a fi luat în seamă.

Profesor Eugen Velican

* Eseu, apărut în cotidianul „Gorjeanul” din Târgu Jiu, numărul din 9.03.2018

Citeşte mai mult >>

NU TE LĂSA! (fragment din romanul cu acelaşi titlu)

Aţi avut vreodată impresia că vă cade cerul în cap sau că vă înghite pământul? Asta a fost ceea ce a simţit Cornel Straja când a citit şi recitit de câteva ori singura frază de pe cartea poştală pe care i-a înmânat-o poştaşul, la sediul primăriei din sat. N-a avut curajul să ridice ochii la omul din faţa sa, care îl privea compătimitor, nici să arunce o privire celor care se mai aflau în încăpere. A mormăit un mulţumesc şi a părăsit precipitat clădirea fără să salute, uitând să tragă uşa după el,  gata, gata să se împiedice şi să cadă pe treptele pe care se cobora în stradă.

Ajuns afară, s-a îndreptat cu paşi repezi spre casă neuitându-se nici în stânga nici în dreapta. Era o zi splendidă de început de  septembrie, cu cer senin, fără nici o adiere de vânt, iar satul era nelipsit de  ceea ce-i dă farmec şi individualitate în acest anotimp: miros de struguri copţi şi de prune puse la fermentat, roiuri de musculiţe care te asaltau de peste tot şi îţi intrau în gură, ochi sau nas, câte un lătrat de câine, cotcodăcit de găină sau măcăit de raţă ce răzbăteau din curţile oamenilor,  câte un copil pe uliţă mânând un cârd de gâşte la păscut, câte un car tras de bivoli mergând sau venind de la câmp…. Nimic n-a fost în stare să-i atragă atenţia!  A creat nedumerire trecând pe lângă oameni fără să dea bineţe, a trecut pe lângă biserică şi nu şi-a făcut cruce, a trecut pe lângă casa Hatului, l-au lătrat şi s-au luat după el, ca de obicei, câini acestuia , fără să-i bage în seamă. Îi era fiică de ei de când îl muşcase unul pe când era copil. Dacă n-ar fi fost cu gândurile aiurea, şi-ar fi dat seama cât de adevărată e  zicala: „Câinii care latră nu muşcă!”

Pe tot drumul  până acasă, n-a fost în stare să se gândească la nimic altceva decât că e un ratat. Ratatule! Ratatule! Ratatule!... nu continua el să se apostrofeze. Niciodată până atunci nu primise de la viaţă o lovitură atât de crudă ca cea pe care tocmai  i-o anunţase misiva primită. Îi era ciudă pe el însuşi, era supărat pe viaţă, dar, mai ales, îi era o cumplită ruşine, care creştea în intensitate pe măsură ce se apropia de casă.

De cum a intrat în curtea bunicului, unde locuia acum şi familia lui, i-a ieşit bucuroasă în întâmpinare mama, convinsă că vine cu o veste bună. I-a pierit însă  buna dispoziţie de cum i-a văzut expresia încruntată de pe faţă. L-a întrebat cu teamă:

- A sosit înştiinţarea?

- A sosit, a răspuns el, intrând în bucătărie şi punând pe masă cartea poştală.

Mama, tatăl, bunicul şi sora sa, care erau toţi acolo, aşteptându-l, s-au grăbit să vadă ce scrie pe ea. Au citit:

Prin prezenta vă facem cunoscut că la examenul de admitere aţi fost declarat neadmis.

Cornel s-a aşezat în vechiul fotoliu rămas de la bunica lui, şi-a sprijinit coatele pe genunchi şi şi-a cufundat faţa în palme, nevrând  să mai dea ochi cu ceilalţi. Câtva timp nimeni n-a rupt tăcerea. Apoi, au vorbit pe rând toţi cei mari, toţi de profesie dascăli, care aveau totdeauna la îndemână nişte sfaturi, mai mult sau mai puţin convenţionale, pentru a alina suferinţe şi mângâia pe suferinzi. Iată ce au fost în stare să-i spună: 

Mama: „Nu-i nimic, bine că eşti sănătos. Trece ea şi asta.”

Tata:  „ O să te pregăteşti mai bine şi la anul o să reuşeşti sigur. Ai toată viaţa înainte.”

Bunicul, pensionar, le uitase pe alea convenţionale: „ Capul sus nepoate! Ce dracu? Bărbat eşti tu? Muşcă-ţi pumnii şi ia-o de la capăt! Mergi pe drumul tău! Nu te lăsa!

„ De la care capăt? Care drum?”, ar fi vrut să-l întrebe Cornel. Maria, sora lui, n-a zis nimic. S-a aşezat în genunchi lângă el şi l-a îmbrăţişat, ţinându-l aşa până când, sătul de sfaturi şi îndemnuri, a dat-o uşor la o parte, s-a ridicat din fotoliu, s-a dus în  camera lui, s-a trântit pe pat şi a început să plângă. Pe mama, care a venit după el, a rugat-o frumos să-l lase singur.

Câtva timp, prin minte i-au trecut tot felul de gânduri răzleţe, învârtindu-se toate în jurul lui „Sunt un ratat!” Când s-a mai liniştit a început să-şi analizeze insuccesul.

 A dat examen de admitere la Institutul Politehnic din Bucureşti. La Şcoala Tehnică  din Cluj, pe care o absolvise, făcuse toate materiile din care a dat examenul în primul  şi al doilea an, deci cu doi şi trei ani înainte. A încercat să le recapituleze în intervalul dintre terminarea anului şcolar şi examenul de admitere. N-a reuşit s-o facă foarte bine. Cu toate astea ar fi trebuit să ia examenul acela dacă n-ar fi intervenit incidentul de la proba scrisă la matematică. Ce s-a întâmplat?

 A intrat la examen cu vezica urinară plină, negăsind un WC unde să se uşureze înainte de a fi invitaţi să intre în sală. După ce li s-au dat subiectele, simţindu-se foarte puternic presat de băşica plină, a cerut voie să iasă afară. I s-a spus că dacă părăseşte sala, nu mai are voie să revină. A rămas şi, chircit în bancă, cu faţa schimonosită de efortul de-a nu face pe el, s-a grăbit să termine lucrarea. N-a rezistat  până la sfârşit. Ultimul exerciţiu n-a mai fost în stare să-l înceapă  şi nici n-a putut fi vorba să revadă ce făcuse la celelalte.  A predat lucrarea şi a ieşit afară. A luat proba scrisă dar, cu siguranţă, cu o notă mică, care a fost decisivă pentru media finală, insuficientă ca să fie admis în condiţiile unei concurenţe  mari. „De ce dracu dacă n-am găsit buda nu m-am pişat pe un perete sau pe un copac din curte înainte de a intra în sală, sau chiar pe mine după ce am intrat? Am fost un tâmpit!”, a fost concluzia la care a ajuns, în sfârşit, în mod cât se poate de justificat.

Dar, de ce era aşa disperat? De ce îi era atât de ruşine? Pentru că în toţi anii de şcoală de până atunci fusese premiant şi nici el şi nimeni din cei ce-l cunoşteau nu şi-ar fi put închipui că ar fi putut rata vreodată un examen sau altceva în viaţă. E cumplit când ţi se întâmplă aşa ceva fără să fii câtuşi de puţin pregătit!

Acolo, în pat, s-a mai gândit şi la faptul că va urma să plece în producţie şi că timp de trei ani de zile nu va mai avea voie să dea un alt examen de admitere în învăţământul superior. „O să mă tâmpesc de tot!”, era teama care începuse  să-l macine. Faptul că era repartizat la cea mai mare uzină din Bucureşti,  despre care aflase de la un văr al său, fost salariat al ei, că „este cireaşa de pe tortul  industriei constructoare de maşini româneşti”, îl consola într-o oarecare măsură. Va ajunge în Capitală, şi acolo, vrând nevrând, se gândea el, va trebui să înghită şi oarece cultură, deoarece îi centru cultural al ţării, locul unde umblă câinii cu cultura în coadă. „Riscul să mă tâmpesc mai rău, e totuşi destul de mic”, a început el să spere.

Ajuns la această concluzie, uşor liniştitoare, a adormit. Somnul însă nu i-a fost nici pe departe liniştit. Abia a dormit şi a visat că era în curtea Institutului Politehnic din Bucureşti în aşteptarea intrării în sală pentru proba scrisă la matematică. Simţea nevoia urgentă să se uşureze. „De data asta o s-o fac” era hotărât el, conştient că prima dată ratase. A întrebat pe cineva unde-i WC-ul, i s-a arătat, s-a dus repede acolo, şi s-a trezit în faţa unei înghesuieli de nedescris: o mulţime de alţi tineri aşteptau să intre în una dintre cele două cabine, în acelaşi scop pentru care venise şi el acolo. Nu erau pisoare! A ieşit repede, hotărât să găsească un loc dosnic unde să îşi rezolve problema. A intrat în spatele primei clădiri. Acolo, un găligan înghesuia o fată într-un perete. Când a apărut el, tipul i-a făcut semn să se uşchească. A plecat şi a intrat într-un boschet izolat, de lângă gardul care împrejmuia instituţia. Acolo nu era loc: un tânăr,  sta  pe vine, cu fundul gol, în plin efort al „facerii”. Prin apropiere nu era nici un copac. În disperare de cauză, s-a hotărât să ude peretele uneia dintre clădiri, aşa, în văzul lumii. N-a apucat să se descheie la prohab, când cineva  l-a bătut pe umăr: „Nu-i voie!”, i-a spus cu o voce care nu admitea replică. Disperat, s-a întors de unde plecase, de teamă să nu rateze intrarea în sală. Acolo nu mai era nimeni. Se intrase deja. A încercat uşa de la intrare. Era închisă. A bătut cu pumnii în ea. Degeaba. Ori nu l-au auzit, ori n-au vrut să-i deschidă. A continuat să bată şi să strige, din toate puterile: „Deschideţi!”. În momentul acela   s-a trezit.

Visul acesta, în diverse variante, avea să-l chinuiască multe nopţi de aici înainte.

Citeşte mai mult >>

DESPRE MINE, SATUL NATAL, BUNICI ŞI LEGENDE*

N-am visat să ajung scriitor pe vremea când eram mic, n-am început să scriu şi să public încă din şcoală, aşa cum li s-a întâmplat majorităţii scriitorilor ajunşi mari (nu e cazul meu). Când eram copil, citeam la întâmplare tot felul de cărţi care-mi cădeau în mână, la început din ce am găsit în casă, apoi din ce împrumutam de la prieteni şi de la biblioteci. Nu s-a găsit cineva să-mi îndrume lecturile. Ceea ce îmi amintesc este  că mă uitam la poza scriitorului din carte cu admiraţie, de câte ori mă impresiona câte o propoziţie, frază sau pasaj din ea. Pentru mine, cartea s-a confundat totdeauna cu scriitorul şi tot ce tot ce se întâmpla în ea era meritul  lui indiscutabil şi nu al eroilor săi. Abia când am devenit mare am început să doresc să scriu şi eu  lucruri frumoase şi interesante, în stare să-i lase cu gura căscată pe cititori şi le smulgă exclamaţii de admiraţie sau lacrimi de compătimire, aşa cum mi se întâmpla mie pe vremea  când eram un mucos, şi să-mi văd într-o zi poza pe coperta patra a unei cărţi. Faptul acesta s-a întâmplat însă, abia la vârsta de 73 de ani, când mi-a apărut primul roman. Iată cum au decurs faptele:

Până în 2003, am scris vreo 60 de poezii, fără să public vreo una, câteva jurnale pe care le-am ţinut în sertar şi o cronică de familie care a avut aceeaşi soartă.  Poeziile le-am scris în perioada 1985-1987, ani în care m-a pălit febra versificaţiei. Dintre toate, doar câteva sunt demne de oarecare atenţie. Majoritatea sunt naive şi au doar o valoare documentară, pentru că dau oarece mărturii despre  anii aceia şi despre modul cum trăiam noi, românii, în „epoca de aur”. Din una, intitulată  „Satu-n care m-am născut”, citez o strofă: Satu-n care m-am născut/ Zace în anonimat./  Aş da orişice/ Să-l fac mai însemnat. Aceste versuri au devenit profesia mea de credinţă.  Începând de atunci,  am făcut tot ce-am putut ca satul meu natal, Bănişor,  situat în nord-vestul ţării, în judeţul Sălaj, în „Ţara lui Ţucu-te”, cum i se mai spune zonei, să devină mai cunoscut. Sunt convins că tuturora, la naştere, ni se imprimă în gene coordonatele localităţii natale şi că ulterior suntem puternic atraşi spre aceasta nu numai sentimental ci şi biologic. Eu am trăit majoritatea timpului departe de satul meu şi i-am  dus dorul. Visam noaptea că m-am reîntors  ACASĂ şi eram dezamăgit când mă trezeam şi conştientizam că n-a fost decât un vis.

Încă din anul 1982, am început o documentare susţinută pentru a scrie o monografie a satului meu. A fost o treabă anevoioasă, deoarece am făcut-o printre picături, atunci când îmi dădea răgaz, inginer fiind, activitatea mea de constructor activ al socialismului. Mi-a făcut însă mare plăcere. E un sentiment de satisfacţie extraordinară când găseşti ceea ce cauţi în cărţile, ziarele şi documentele răsfoite în biblioteci şi arhive! Până la Revoluţie, reuşisem să întocmesc un teanc impresionant de fişe referitoare la istoria satului, să scriu un lung poem intitulat „Bănişor. Tablouri istorice” şi un capitol de amintiri.

 În 2002, am revenit în Bănişor după mulţi ani de absenţă. Am constatat cu surprindere că profesorul de istorie de la şcoala din sat scrisese o monografie a lui, dar nu reuşise să o publice. Împreună cu câţiva colegi de generaţie am luat  hotărârea să-i adăugăm   capitolul de amintiri scris de mine şi poemul pomenit, apoi s-o tipărim. Monografia a apărut în anul următor.  Am fost încântat că mi-a apărut pentru prima dată numele pe coperta unei cărţi, dar şi acum mi-e jenă de stângăcia cu care am scris  poemul menţionat şi de multele greşeli de redactare, şi nu numai, pe care le-am comis, iar editura n-a reuşit să le înlăture.

 În acelaşi an în care am hotărât să tipărim monografia, am hotărât  şi înfiinţarea „Asociaţia Fiii Satului Bănişor” şi redactarea  unui anuar al ei. Redactorul acestuia am devenit eu, iar primul lui număr a apărut în anul 2004. În acest număr şi în cele  treisprezece care au urmat, am publicat mai multe articole, povestiri şi poezii.

Între timp, începând cu anul 2005, am publicat cu regularitate şi în revista cu apariţie lunară a promoţiei de absolvenţi din anul 1961 ai Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic Bucureşti, printre care m-am numărat şi eu.

Cineva, undeva, scrisese că a fi scriitor e o meserie care se învaţă scriind. L-am crezut.  În anul 2008, am considerat că am ucenicit destul în ale literaturii şi că ar fi cazul să mă aventurez într-un proiect major, adică să scriu nici mai mult nici mai puţin decât un roman! Cum, începând cu numărul doi al anuarului, am început să public un serial despre o comoară care se spune că ar fi fost îngropată cu mulţi ani în urmă, pe vremea stăpânirii turceşti, într-un deal din sat, de către Capitlul Episcopiei Romano-Catolice din Oradea, mi-am zis, ce-ar fi să transform acest serial într-un roman? Zis şi făcut. Peste încă un an, mi-a apărut în Editura „Contrast”, din Bucureşti, romanul „Comoara din Dealul Magiarului”. El este primul meu roman dintr-o serie de patru, care s-ar putea numi „Băieţii din Valea Banului”. Valea Banului fiind numele fictiv al satului în spatele căruia se ascunde Bănişorul, iar eroii principali ai cărţilor sunt foştii mei consăteni şi colegi din  anii 1946-1950.  O bună parte din acţiunea cărţilor se petrece în sat, prilej să vorbesc  şi despre el, şi despre oamenii de acolo şi obiceiurile lor. Printre personaje se numără şi bunicul meu din partea mamei.

Deschid o paranteză ca să mărturisesc că, între timp, m-am convins că învăţând să scrii poţi deveni un scriitor acceptabil, dar ca cineva să devină un mare scriitor (încă odată, nu e cazul meu) e nevoie să fie foarte talentat, inteligent şi cult, ori astfel de specimene umane nu se găsesc pe toate drumurile, dovadă că  marii scriitori din ţara noastră pot fi număraţi pe degete. Esenţial este şi să stăpâneşti foarte bine limba în care scrii. La acest ultim capitol, scriitorii ingineri suntem deficitari. Sunt şi excepţii: Dostoievski, de exemplu, a fost inginer!

Revin la bunicul. Lui i se mai zicea în sat Diacul cel Bătrân, pentru că fusese în afară de învăţător şi director al şcolii din sat şi cantor la biserică. Din păcate, s-a pensionat şi a încetat să mai cânte în biserică înainte de-a mă naşte eu, aşa că nu l-am avut nici dascăl şi nici nu l-am auzit cântând. S-a născut în 1870 şi a murit în 1956, când eu aveam douăzeci de ani.  A fost fiu de ţăran din sat, şcolit la Şimleu, Beiuş şi Gherla.

Înainte de a scrie despre el în romane, am făcut-o în anuare. Acolo  l-am descris exact aşa cum am  a fost, bazându-mă pe ce l-am cunoscut personal,  pe ce mi-au povestit despre el părinţii - mai ales mama - şi pe ce s-a scris despre el. Ca aspect, era un bărbat scund de statură, avea mustaţă, era tot timpul îngrijit îmbrăcat, purta pălărie,  fuma şi era nedespărţit de o cârjă. A fost un învăţător dedicat meseriei lui, luptător pentru luminarea populaţiei satului, bun român şi părinte iubitor.  Înainte de venirea comuniştilor la putere, fusese înstărit, avea o casă frumoasă, pământ şi animale. Aceştia l-au lăsat fără pensie, pe motiv că era avut,  l-au sufocat cu cotele şi impozitele, ceea ce l-a adus treptat, treptat, în pragul sărăciei. Nu suferea atât că a trebuit să-şi vândă pământurile şi animalele ca să aibă din ce trăi, cât faptul că după treizeci şi şase de ani slujiţi la catedră, nu primea pensie. Nu scăpa nici un prilej să-i blesteme pe comunişti pentru această nedreptate a cărei victimă a fost şi cred că continuă să-i afurisească şi dincolo de mormânt. Din toate aceste motive, la vârsta copilăriei mele bunicul devenise ursuz, închis în sine, iar noi, nepoţii lui, eram mai apropiaţi de bunică decât de el. Cu toate astea, l-am iubit şi respectat, iar el a reuşit să ne transmită şi nouă cinstea, dârzenia şi spiritul său de dreptate.

 În cărţile mele l-am descris, sub un alt nume,  aşa cum aş fi vrut eu să fie, adică: foarte citit, cult, înţelept, hâtru, sfătos, bun, darnic, prietenos, apropiat de nepoţii lui, comunicativ şi un bun povestitor. Le doresc tuturor copiilor să aibă unul la fel, deşi îmi dau seama că e greu ca cineva să întrunească toate acestea calităţi. Sunt şi eu bunic,  m-am străduit să-i semăn celui imaginat de mine, dar n-am reuşit în întregime. Ca să reuşeşti trebuie, la fel ca marii scriitori, să te naşti cu talent, iar, pe deasupra,  să fii sănătos şi să-ţi meargă treburile bine. Oricum, este esenţial să avem un bunic, adică să-l prindem în viaţă, chiar dacă nu-l dă talentul afară din casă.

Am fost totdeauna intrigat şi nemulţumit că în Bănişor nu existau legende despre locuri, persoane şi evenimente deosebite, aşa cum se întâmpla în alte localităţi. „Nu se poate să nu fi existat cândva. Precis s-au pierdut.”, mi-am zis.  M-am hotărât să le refac din ce-a mai rămas din ele sau pur şi simplu din imaginaţie, pentru a nu rămâne noi mai prejos decât alte sate. „Satul fără legende e ca unul fără istorie, ca o familie fără strămoşi, o familie ai cărei membri au căzut din cer sau i-a adus barza”, mi-a aruncat-o ironic cineva în faţă, pe vremea când începuse să mă preocupe  subiectul. Rezultatul a fost că m-am pus pe treabă şi, într-un timp relativ scurt, am scris unsprezece legende pe care le-am publicat în cartea „Legendele Bănişorului”, apărută în Editura Caiete Silvane din Zalău, în anul acesta (2017).

În prefaţa cărţii am scris următoarele: Cred, cu convingere,  că toate denumirile de locuri din satele noastre îşi au la bază câte o legendă, doar că majoritatea acestora s-au pierdut în timp, ori s-a păstrat o mică parte din ele, un „ciot”. Pornind de la aceste „cioturi”, am încercat să mi le imaginez pe unele legate de satul meu natal, Bănişor. Prin urmare, legendele  din volum sunt mai degrabă culte decât populare, rod al imaginaţiei mele.

În ce au constat aceste „cioturi”?  În poveşti întregi, frânturi de poveşti sau mărturii scrise, sumare. O să detaliez puţin, pentru că doresc să demonstrez că „cioturi” ca ale mele există peste tot şi că toţi cei care vor dori, ca şi mine, să aducă un omagiu satului lor natal, se pot folosi de ele. Iau legendele în ordinea în care sunt înserate în carte:

„Legenda Văii Banului” am scris-o pornind de la cum eram păcăliţi noi copiii, în legătură cu motivele pentru care ,uneori, vara, Valea seca; La baza legendei „Golsa şi Sedun” stă înscrisul din 1213 din Registrul de la Oradea, care este şi prima atestare documentară a Bănişorului; „Hăneştii” pleacă de o menţiune din „Schiţa monografică a Sălajului”, apărută în 1908, care atestă prezenţa la 1241 a tătarilor în sat; „Legenda dealului Majar” are la bază etimologia toponimului „Magiar” devenit în pronunţia bănişorenilor „Majar”; „Comoara din dealul Majarului”  pleacă de la o altă menţiune din „Schiţa monografică a Sălajului”, aceeaşi pe baza căreia am scris romanul „Comoara din Dealul Magiarului”;  „Ştefăneasa” , care este şi denumirea unui şes din sat, este rodul imaginaţiei mele; Pătru Mantu” este scrisă pe baza baladei „În Pădurea Banului”, culeasă din sat; „Fata Pădurii” este asamblată din mai multe variante ale ei care au circulat în sat de-a lungul anilor;  „În „Diacul Filip”, am pornit de la un personaj real, din secolul XVIII; „Omul lup” am auzit-o de la un consătean  într-o variantă mai scurtă pe care am dezvoltat-o; „La Poarta Raiului” este o piesă moralizatoare, situată în contemporaneitate, inventată în întregime de mine.

Nu-mi amintesc ca bunicul să-mi fi spus vreo poveste. L-am ascultat însă adesea vorbind şi m-am îndrăgostit de graiul în care o făcea, specific intelectualilor ardeleni de la ţară din prima jumătate a secolului trecut, un grai de o melodicitate arhaică, molcom precum peisajul Ţării Ardealului. Este motivul pentru care, pentru a da autenticitate şi mai multă savoare legendelor, l-am pus pe el să le povestească

În toate legendele, chiar în cele născocite de mine, m-am străduit să reconstitui epoca istorică în care se desfăşoară acţiunea lor, şi satul aşa cum arăta el pe vremea aceea.  Am făcut-o pe baza documentării mele pentru a scrie monografia satului şi articolele din anuare despre istoria lui.

Am scris „Legendele Bănişorului” cu intenţia să cresc mândria  consătenilor mei că aparţin acestui sat şi să cuceresc admiraţia străinilor pentru el. În cazul că se va întâmpla asta, voi avea satisfacţia că am făcut încă un pas în direcţia scoaterii din anonimat a  „satului în care m-am născut”. 

*Articolul a apărut în nr. 13/2017 al revistei onlin "limbaromână.org"

Citeşte mai mult >>

LEGENDELE BĂNIŞORULUI

 Cartea "Legendele Bănişorului", autor Artemiu Vanca, ilustraţii Cristina Barbu, postfaţă Olimpia Mureşan, a apărut la Editura Caiete Silvane din Zalău, în luna iulie 2017.

POSTFAŢĂ

Fiecare sat are poveştile şi legendele sale. Este firesc ca fiecare din noi să credem că ale satului nostru în care ne-am născut sunt cele mai frumoase. Legendele dau strălucire şi trăinicie faptelor reale ale istoriei sau naturii. Numeroase legende au încântat copilăria multor generaţii şi oferă o viziune fantastică asupra locurilor în care am trăit. Oamenii au crezut şi cred în legende pentru că în legendă, miraculosul şi realitatea coexistă. Scriitor şi culegător de folclor, Artemiu Vanca, a creionat în cartea sa 11 legende reinterpretate  din şi despre satul Bănişor.

Cunoscută din cele mai vechi timpuri, culeasă de folclorişti,  folosită ca izvor de inspiraţie pentru literatura cultă, legenda a constituit una dintre primele specii folclorice intrate în atenţia specialiştilor şi a publicului larg.

Legendele populare se constituie într-un intermediar între adevăruri, deseori esenţiale, şi structurile imaginare menite de cele mai multe ori să satisfacă perpetua nevoie de modele idealizate ale umanităţii. Datorită spaţiului legendar, omul tradiţional reuşeşte să-şi părăsească mediul său obişnuit, să existe, în limitele convenţiei între coordonatele idealului faţă de care se simte atras.

Faptul că legenda este înmagazinată într-o memorie colectivă, adaugă un plus ambiguităţii şi lipsei de rigurozitate în ceea ce priveşte detaliile legate de timp şi spaţiu. Iar în ceea ce priveşte faptele relatate, sunt menţinute cele foarte precise, dar care au o importanţă restrânsă pentru colectivitatea în care au fost transpuse în legende. Este de la sine înţeles că amintirea unor fapte trecute este cu atât mai tenace, cu cât aceste fapte au prezentat sau prezintă încă o mai mare importanţă pentru colectivitate.

În legendă, constată Tony Brill, „omul este arătat cu trăsăturile bune şi rele, cu elanul lui spre lumină şi adevăr, dar şi cu scăderile lui atât de contradictorii”. Nu este vorba doar de omul-creaţie a procesului antropogonic, ci şi de omul creator de sine şi întemeietor, la rândul său, de realităţi exterioare nou înfiinţate.

Lecturând legendele repovestite şi reinterpretate de Artemiu Vanca, gândul te duce la poveştile ascultate iarna, la gura sobei din casele de bârne, sau, mai ales, în nopţile senine de vară, la pâlpâirile focului ciobănesc din stânele împrăştiate prin Văile Banului.

Dar ce conţin aceste legende reinterpretate? Unele dintre ele se referă la numele şi întemeierea satului Bănişor  (Legenda Văii Banului) sau la explicarea unor toponime din zonă (Legenda dealului Majar), altele sunt despre oamenii locului, ţărani iscusiţi (Ştefăneasa, Pătru Mantu, Diacul Filip), sau luptători neînfricaţi (Hăneştii); alta despre  comori  (Comoara din dealul Majarului)  sau despre fiinţe supranaturale (Fata Pădurii sau Omul Lup). În aceste legende, miraculosul  îşi dă mâna cu fantasticul, ca în mai toate naraţiunile  populare.

Legendele Bănişorului rămâne un document autentic, plin de farmec despre locurile şi oamenii din satul Bănişor. Lucrarea este uşor şi plăcut de lecturat, presărată cu arhaisme care dau poveştilor o notă de originalitate.

Cunoscut deja prin cărţile sale, lucrarea domnului Vanca vine să completeze prin aceste povestioare extraordinare imaginea satului Bănişor pe care îl iubeşte atât de mult: „Bănişorul  este marea mea dragoste. Este satul meu natal de care sunt legat foarte puternic, prin o mie de fire, care duc toate la inima mea”.

Citeşte mai mult >>