DUMNEZEUL DE A DOUA ZI

Am fost foarte curios să văd Teatrul Act, instalat în subsolul unui bloc de pe Calea Victoriei, aşa că m-am dus acolo să văd piesa „Dumnezeul de a doua zi” de Mimi Brănescu.

După ce am intrat în bloc şi apoi am început să cobor nişte trepte înguste şi abrupte, apoi  să parcurg un culoar  strâmt şi scund, am avut  impresia că mă îndrept spre un loc de tortură a Inchiziţiei sau Securităţii. Spaţiul în care am ajuns,  chiar dacă n-a fost niciodată aşa ceva, era mai potrivit pentru asta decât pentru o sală de spectacole. M-am întrebat, cum ies spectatorii din văgăuna asta în caz de incendiu sau cutremur? Mai ales în caz de cutremur, cred că sunt sortiţi să rămână acolo. Cu toate astea, sunt sigur că teatrul are avize de la pompieri, de la apărarea civilă şi de la toţi cei de la care trebuiau luate!

Sala are, bănuiesc, în jur de o sută de locuri, nu are scenă, iar spectatorii stau pe nişte bănci la fel de „confortabile” ca cele din parc.

Cu toate astea, de la inaugurarea teatrului (1998) „în locul acesta se fac spectacole, se face muzică, se încep cariere, se confirmă valoarea, se fac şi se desfac prietenii, se construieşte în permanenţă, ceva”. (Am citat de pe coperta albumului realizat cu prilejul aniversării a zece ani de existenţă a teatrului.) Albumul mi-a permis şi să văd ce spectacole de teatru s-au pus în scenă aici şi ce alte programe a găzduit teatrul. Am fost impresionat! Toate astea se datorează, în principal, celor doi ctitori ai teatrului: Marcel Iureş şi Alexandru Dabija. Având în vedere ce au făcut, zău că acest teatru merită un spaţiu ca lumea!

„Dumnezeul de a doua zi” e , la fel ca  teatrul care o găzduieşte, o piesă neobişnuită, cu numai două personaje la vedere, unul în viaţă şi unul mort = copiii, şi alte patru care nu se văd,  trei în viaţă şi unul mort = părinţii. Cu excepţia preparării unei porţii de cartofi prăjiţi, tot ce se întâmplă pe scenă, a fost: între copii a fost o neobişnuită dar emoţionantă poveste de dragoste, iar părinţii au fost nişte terorişti, preocupaţi doar de mâncare, băutură şi de sex.

Aţi vrea să ştiţi şi de ce piesa se numeşte „Dumnezeul de a doua zi”? Ei bine, acesta, cred eu, este mesajul optimist al piesei: Nu vă pierdeţi curajul! Dacă Dumnezeu nu  v-a ajutat azi, s-ar putea s-o facă mâine.

Limbajul personajelor jenează, pe alocuri, auzul persoanelor pudibunde, dar nu numai a lor. Cuvântul  foarte îndrăgit de autorul piesei, este verbul „a f..e”, conjugat de cele două personaje la toate modurile, timpurile şi persoanele. Autorul şi-a zis, probabil, că dacă cuvântul există în limbajul de toate zilele de ce n-ar exista şi în cel de pe scenă? Când, domnule Brănescu, vom vedea într-una din piesele dumneavoastră şi scene de sex live?

Interpreţii celor două personaje sunt Vlad Zamfirescu (excelent!) şi Mirela Oprişor (ştearsă). Regia  (bună) îi aparţine lui Claudiu Goga, iar scenografia (minimalistă) este a lui Ştefan Caragiu.

Dacă nu vă e teamă de un cutremur sau incendiu, vă invit să vedeţi spectacolul.

 Scenă din spectacol

Citeşte mai mult >>

CUM SCRIU UNII SCRIITORI

 Am fost curios, tot timpul,  să ştiu cum scriu scriitorii consacraţi, cei care s-au bucurat sau se bucură de succes. Astfel, am aflat, şi nu-mi vine să cred, că Mircea Cărtărescu scrie fără să modifice niciodată nici un cuvânt! A declarat chiar el asta şi s-a oferit să le arate celor care nu-l cred manuscrisele sale. Eu n-o să-l cred nici după ce-o să-i văd manuscrisele - dacă o să i le văd vreodată - cu toate că scrisul lui curge natural, asemenea unui râu care nu întâlneşte nici un obstacol în cale. Filip Florian, autorul romanului „Degete Mici”, a scris această carte, de numai 190 de pagini, format de buzunar, în şase ani! Chiar dacă în acei ani sunt incluse şi perioada de documentare şi pauzele inerente, se simte că scriitorul şi-a şlefuit îndelung textul. A meritat, pentru că a ieşit o carte bună.

Simon Toyne este un scriitor englez, de 43 de ani,  autorul unor romane thriller de mare succes. A venit România, în acest an, pentru aşi lansa, la Târgul Gaudeamus, cartea „Cheia”, cea de a doua din trilogia „Sanctus”, traduse amândouă în limba română. Cu acest prilej, Corina Zorzor i-a luat un interviu. Reproduc din acest interviu câteva mărturisiri ale scriitorului despre felul cum scrie.

·        Prima variantă scrisă este o ciornă care trebuie revăzută de mai multe ori până devine bună de publicat. În momentul în care termin de scris o carte, sunt sătul de ea, deoarece am petrecut atât de mult timp scriind-o, analizând-o şi recitind-o, încât o ştiu pe de rost.

·        Procesul creaţiei în scriitură nu este diferit de orice alt proces de creaţie. Îţi ia ceva timp să produci ceva şi încă ceva mai mult timp să îmbunătăţeşti acel ceva până devine perfect. Asta înseamnă profesionalism.

·        Am auzit-o pe fiica mea spunând că s-a oprit din a citi o carte pentru că se vorbea prea mult despre ce o să se întâmple şi nu se întâmpla nimic efectiv. Asta-i o critică foarte bună.

·        Am obiectivul de-a produce 1000 de cuvinte pe zi, adică aproximativ patru pagini.

·        Ca scriitor trebuie să-i faci pe cititori să se simtă implicaţi în poveste, să rămână cu o învăţătură. Când încerci să dai tot ce-i mai bun cu fiecare pagină nou scrisă, e o provocare şi un efort.

·        Revizuiesc ceea ce am scris până când simt că nu mai am ce modifica.

·        Scrisul e ca grădinăritul: trebuie să tunzi iarba şi să îndepărtezi uscăciunile pentru a ajunge la flori.

·        Mă pasionează cărţile cu multă acţiune şi cu poveşti dinamice.

Citeşte mai mult >>

MATEI BRUNUL

Cartea „Matei Brunul” a lui Lucian Dan Teodorovici a luat premiul de 10.000 de euro la concursul literar „Augustin Frăţilă” pentru cel mai bun roman al anului 2011. La concurs au fost înscrise 59 de romane. La început, cartea a fost nominalizată, împreună cu alte patru, de un juriu format din criticii Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache apoi, un alt juriu, format din douăzeci de bloggeri, a votat-o câştigătoare.

La concurs au participat şi scriitori consacraţi, cum ar fi Nicolae Breban, Matei Vişniec, Magda Cârneci, Caius Dobrescu ale căror cărţi n-au fost nici cel puţin nominalizate!  Este vorba cumva  de o carte excepţională? Nici de cum. Cartea este bună, dar nu este excepţională şi nu are, după părerea mea, şansa să devină un bestseller.

Lucian Dan Teodorovici este, şi el, un scriitor consacrat, mai are la activ câteva romane  şi scrie bine. Cartea lui nu este însă una  care să te captiveze, una pe care să n-o poţi lăsa din mână. Din contră, ai nevoie, pe alocuri, de un oarecare efort ca să-i continui lectura. Acţiunea cărţii se petrece în comunism, cea mai mare parte  în mintea personajelor ei şi nu este foarte interesantă.

Eroul principal al cărţii, Matei Brunul, este arestat, judecat şi condamnat pentru nişte delicte politice de care, de fapt, nu s-a făcut vinovat. Este torturat în beciurile Securităţii apoi condamnat la mai mulţi ani de muncă silnică. Cunoaşte ororile detenţiei comuniste la Canal şi în închisorile din Galaţi şi Iaşi. Înainte de-aşi ispăşi pedeapsa, suferă un accident ca urmare a căruia îşi pierde parţial memoria. Nu-şi mai aminteşte de ce, unde şi pentru ce a fost condamnat, nu-şi aminteşte nimic din timpul anchetei şi a detenţiei. Comuniştii îl consideră un caz interesant, îl graţiază de restul pedepsei, îl eliberează, îi asigură casă şi un serviciu (o sinecură). Unui securist, tovarăşul Bogin, i se încredinţează misiunea să-l supravegheze şi să-l ajute să devină un cetăţean devotat partidului şi Republicii Populare Române. Unei colaboratoare a Securităţii, Eliza, i se cere să ajute şi ea la reeducarea Brunului, apropiindu-se de el. Cei doi sfârşesc prin a se îndrăgosti unul de altul şi se hotărăsc să treacă clandestin graniţa, la sârbi. Reuşeşte s-o facă doar Eliza.

În descrierea perioadei de detenţie a eroului principal al cărţii, scriitorul nu vine cu aspecte esenţial noi faţă de cele pe care le cunoaştem din memoriile unor foşti deţinuţi politici. Experimentul de după detenţie mi se pare neverosimil! Nu cred că, în realitate, comuniştii ar fi fost dispuşi la atâta risipă de bani, timp şi energie, ca să resusciteze un cadavru politic. În schimb, scriitorul reuşeşte să-şi creioneze bine personajele, să facă analize psihologice interesante şi descrieri de detaliu ale atmosferei în care se petrece acţiunea cărţii.

 

Citeşte mai mult >>

MOARTE SUBITĂ

N-am citit nici o carte din seria Harry Potter a scriitoarei britanice J.K. Rowling şi poate n-aş fi citit nici „Moarte subită”, ultimul ei roman (primul pentru adulţi), dacă n-aşi fi primit cartea, cu o săptămână în urmă, cadou de Crăciun, de la fiul meu Mihai.

Înainte de-a începe lectura ei, am citit pe ultima copertă câteva impresii a unor prestigioase publicaţii britanice:

• O radiografie tăioasă şi plină de umor negru a societăţii contemporane, împărţită în clase…. O remarcabilă poveste despre moralitatea vremurilor noastre. – Daily Express;
• „Moarte subită” constituie o evocare strălucită şi captivantă a societăţii britanice de aztăzi. – The Mirror
• Un roman mare, ambiţios, strălucitor, amuzant, emoţionant, care ilustrează magnific Anglia de azi…. J.K. Rowling are o adâncă înţelegere atât a fiinţei omeneşti, cât şi a literaturii. – The Magazine
• Ritmul acţiunii este alert şi captivant, personajele sunt credibile şi regăsim observaţii extrem de pertinente la adresa ambiţiilor sociale ale acestora….un efort artistic îndrăzneţ şi singular. – The Sunday Telegraph.

Şi acum impresiile mele:

       În primul rând, cartea este interesantă şi foarte bine scrisă, J.K. Rowling dovedindu-se a fi o mare scriitoare. Cartea însă  nu este o radiografie a întregii societăţi britanice ci numai a unei părţi din ea. Autoarea nu ne plimbă nici prin  palatul Buckingham, nici prin Camera Lorzilor sau cea a Comunelor şi nici prin reşedinţele marii nobilimi britanice sau a ale marilor proprietari. Eroii cărţii fac parte fie din mica burghezie al unui orăşel de provincie, fie din clasa muncitoare a aceluiaşi oraş, fie se situează la marginea societăţii. E bine că lucrurile stau aşa, pentru că, majoritatea cititorilor au ocazia să se compare cu indivizi de aceiaşi categorie socială cu ei. Pentru noi românii e şi mai bine, pentru că avem ocazia să vedem cum vom arăta peste un număr - nu ştiu câţi – de ani, pentru că , nu-i aşa, dorim să ne integrăm în societatea occidentală şi să devenim asemenea componenţilor ei? Vreau să vă spun că până înainte de a citi această carte îmi doream şi eu acelaşi lucru, dar, acum, nu mi-l mai doresc. Dar nu numai atât: dacă aş putea, m-aş întoarce în societatea copilăriei mele, cea dinaintea celui de al Doilea Război Mondial sau chiar în cea din perioada de destindere, de după război. Ştiu însă că lucrul acesta nu este posibil şi ceea ce este mai trist este că am făcut deja primii paşi spre acea societate şi, cu siguranţă, n-o să-i putem evita nici pe următorii. Iată cum arată societate britanică de azi, zugrăvită de scriitoare:

• Şcoala este un loc în care copii sunt constrânşi să-şi petreacă o parte din tipul lor; unii din ei, ajunşi în clasa a VI-a, nu ştiu să citească; elevii fumează, se droghează şi fac sex între ei; se poartă necuviincios cu profesorii şi scriu obscenităţi pe lucrările de control; au un limbaj şi un comportament  vulgare.
• Localităţile lor sunt, în general, îngrijite, casele sunt frumoase, oamenii par respectabili. Dar, dacă pătrunzi în aceste case şi în viaţa locatarilor lor, ai surpriza să descoperi, aproape fără excepţii, familii nefericite, caractere urâte, drame familiale.
• Există şi cartiere în oraşele lor care seamănă cu  unele de pe la noi, cu case la fel de mizere şi străzi la fel de murdare pe care mişună interlopi care nu se deosebesc de ai noştri, chiar dacă vorbesc englezeşte (o engleză pocită, e adevărat).
• Au o mulţime de asociaţii şi fundaţii umanitare şi de asistenţă socială care se pare că se învârt în gol.
• Ce m-a mirat cel mai mult este că n-am întâlnit la nici unul din personajele cărţii, indiferent de pătura lui socială, nici un fel de preocupare culturală! Nimeni nu citeşte, nimeni nu merge la teatru sau la operă, nimeni nu ascută o altfel de muzică decât pop sau rap! Adulţii îşi petrec timpul liber în faţa televizoarelor, iar tinerii în faţa calculatoarelor. Cred că tocmai această lipsă de preocupări culturale serioase este cauza care face ca societatea lor (şi a noastră) să decadă.
• Ritmul cărţii nu este în totalitate alert şi captivant. Pe alocuri el mai şi lâncezeşte, autoarea întrând în pre multe amănunte, nu toate foarte semnificative  pentru ceea ce  ea şi-a propus să ilustreze.

 

 

Citeşte mai mult >>

DE CE ESTE ROMÂNIA ALTFEL?

Este vorba despre cartea cu acelaşi titlu a lui Lucian Boia. Am cumpărat-o tot de la Gaudeamus şi m-am bucurat să aflu că a fost cea mai vândută carte a târgului. Prin urmare, mi-am zis, am ştiut să aleg! Nu la fel de bucuros am fost după ce am citit-o. De ce? Pentru că Lucian Boia ne spune nişte adevăruri crude referitoare la noi românii. Este adevărat, le-a mai spus, pe rând, şi în celelalte cărţi ale sale. De data asta ni le serveşte, în rezumat, pe toate deodată şi ne provoacă o indigestie, adică un rău de ordin intelectual, sentimental, patriotic, nici nu ştiu cum să-i spun! Mi-au căzut greu  şi la stomac!

E un şoc să ţi se spună că, de fapt, noi românii nu ştim din cine ne tragem - sau că ne tragem din toţi care-au trecut „pe strada noastră”- şi că nu ştim de ce, după ce  ne-am încrucişat cu toate neamurile, vorbim totuşi o limbă romanică! Nu-ţi pică bine să ţi se reamintească că ţările române sunt ultimele care au luat naştere în Europa, după care să ţi se spună: Când eşti la urmă ai şanse să rămâi tot acolo, iar apoi să ţi se demonstreze că am reuşit să ne „valorificăm” aceste şanse!  Îţi vine greu să ţi se spună că până în secolul al XIV-lea am fost analfabeţi! Eşti şocat să afli că domnitorii noştri au fost altceva decât ni s-a spus până acum, că cei ce-şi ziceau Basarabi nu erau de fapt Basarabi, că Mihai Viteazul nu era nici barem român! Că am fost şi că am rămas ţărani, că majoritatea românilor am trăit şi trăim la sate,  nu trebuia să ni se mai spună, o ştim şi o vedem, dar că şi din punct de vedere al urbanizării suntem pe ultimul loc în Europa, o aflăm acum.

În vechime am fost nişte troglodiţi. Abia în secolul al XIX-lea am început să ne mai deşteptăm şi să ne mai cizelăm. Am făcut-o împrumutând de la alţii şi imitându-i pe alţii, noi n-am fost în stare să crem cine ştie ce: scrierea chirilică am luat-o de la bulgari, cea latină de la occidentali, slavona veche, greaca şi franceza au fost, pe rând, limbile noastre culturale. Prima noastră constituţie am luat-o de la belgieni, legislaţia am luat-o de la francezi , primele noastre universităţi şi Academia Română au fost create tot după model occidental. În materie de arte n-am fost altceva decât nişte imitatori: Grigorescu este un pictor „francez” (s-a format la Barbizon); nici Aman, Andreescu, Luchian, nu sunt români prin maniera de a picta; Eminescu este un „occidentalizat”, de formaţie germană. România este invadată de străini - evrei în principal - a căror pondere în economie şi comerţ este de aproape 50%. Multe din marele realizări ale secolului sunt legate de străini: Carol Davila în medicină, Paul Gottereau şi Albert Galeron în arhitectură, Pavel Kiseleff în administraţie, Carol I în modernizarea ţării

Dintr-un complex de inferioritate al românilor se naşte, la începutul sec XIX, ideea Şcolii Ardelene a originii noastre latine. La mijlocul secolului, o idee şi mai năstruşnică: Nicolae Densuşianu pledează pentru originea noastră sută la sută dacă. Ne lăudăm fără temei că, în vechime, domnitorii noştri au stat de pază la porţile Europei.  Suntem antisemiţi, antimaghiari.

Corupţia şi clientelismul sunt sporturile noastre naţionale. Avem nevoie de tătuc, ne aranjează  regimurile totalitare. Nu avem şira spinării, deviza noastră fiind „Capul plecat sabia nu-l taie”. În 1868, Titu Maiorescu spune, referitor la societatea românească că este o formă fără fond. Suntem o ţară neserioasă. „O ţară tristă, plină de umor” (Gh. Bacovia).

După înfăptuirea României Mari, la 1918, Lucian Boia ne demonstrează că nu am devenit nici stat naţional ( minorităţile naţionale deţin o pondere importantă în total populaţie), că n-am reuşit să ne construim o economie importantă (venitul pe cap de locuitor este unul din cele mai mici din Europa; agricultura continuă să fie neperformantă), n-am reuşit să ne edificăm o democraţie veritabilă (obişnuinţa românilor de-a vota cu puterea, se instaurează dictatura lui Carol II).

Afirmaţia că România a trăit o epocă de aur între cele două războaie, este falsă. Singurul lucru notabil din această perioadă este o viaţă culturală efervescentă, în care se remarcă evreii.

Nu prea avem onoare. Figurile pe care le-am făcut diferiţilor aliaţi în timpul celor două războaie mondiale au făcut ca credibilitatea României pe plan internaţional să fie foarte scăzută.

În România a fost Holocaust. În România n-a fost Holocaust. În carte sunt susţinute ambele teze, un mod solomonic de a judeca uneori situaţiile de către Lucian Boia.

În ciuda faptului că în 1944 la noi în ţară erau doar o mie de comunişti, România avea să devină una din cele mai comuniste ţări. Populaţia fie că a îmbrăţişat comunismul - de regulă din oportunism - fie că i s-a supus aproape fără să crâcnească. Comunismul  a deprins oamenii cu minciuna şi hoţia. Pilele şi relaţiile au devenit modalităţile cele mai uzitate pentru a răzbate şi a reuşi. Economia subterană a atins cote mari. Deviza oamenilor muncii din România: „Voi vă faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că muncim”. Treptat regimul devine tot mai naţionalist. Ne vindem minorităţile conlocuitoare (evreii şi germanii), ne uităm la TV la bulgari, sârbi şi unguri, pentru că la noi nu prea mai avem ce vedea.

Lucian Boia spune: Orice societate are ce merită. Aşa se face că noi ne-am pricopsit cu Ceauşescu, care a avut ambiţia să facă din România „cea mai cea” ţară. Sub domnia lui Ceauşescu, în 25 de ani, s-a construit mai mult decât, laolaltă, sub toate stăpânirile succesive, de la regii daci, trecând prin epoca voivodală, până la suveranii României moderne, afirmă autorul. El demolează biserici, vrea să mute pe ţărani în blocuri. Reuşeşte să păcălească pe conducătorii statelor capitaliste luându-şi o înfăţişare de democrat; regina Marii Britanii îl plimbă cu caleaşca. Românii o duc din ce în ce mai greu, dar continuă să rabde şi să tacă.

În decembrie 1989, a „explodat mămăliga”. Am avut revoluţie la televizor şi terorişti fantomă. Ceauşeşti au fost împuşcaţi.  În 1990  Ion Iliescu a fost ales preşedinte cu 85% din voturi şi a demarat instaurarea în ţară a unei „democraţii originale”. Partidul Comunist a fost desfiinţat, dar comuniştii rămân stăpâni pe ţară. Securitatea şi-a schimbat numele. Am speriat Occidentul cu mineriadele şi, în sfârşit, o veste bună: între 2000 şi 2008 avem o creştere viguroasă a economiei.

N-avem  o elită veritabilă. Am moştenit-o pe cea comunistă, fabricată pe bază de dosar. Avem profesorii universitari şi academicienii care nu-şi merită titlurile. Impostura e în floare. Victor Ponta a plagiat şi, cu siguranţă, mulţi alţii. Universităţile particulare româneşti fabrică masteri şi doctori contra-cost. Ponderea populaţiei rulare în total populaţie este ridicată. Satul seamănă cu o margine de oraş, iar întreagă România cu o mahala. Manelele sunt pe cale de-a deveni muzică naţională.

Românii, în medie, nu sunt probabil mai puţin instruiţi decât  occidentalii. Sunt însă, cu siguranţă, mai puţin educaţi, scrie Lucian Boia. Mai sunt românii o naţiune? se întreabă el. Ne-am ales ca brand de ţară o frunză verde, adică nimic! Occidentul ne confundă cu ţiganii. Românilor aflaţi în străinătate le este ruşine să-şi decline naţionalitatea. Ne lipsesc nemţii şi evreii.

Suntem apatici. Ni s-au redus salariile cu 25% şi n-am protestat. La UE acceptăm tot ce ni se oferă. Suntem incapabili: în 2012, n-am reuşit să absorbim decât 10% din fondurile europene nerambursabile, în timp ce polonezii le-au absorbit 100%.

Viaţa politică din România lasă o senzaţie de „neautenticitate”. Ideologiile nu înseamnă nimic. Se migrează într-o veselie de la un partid la altul. Sloganul politicienilor este: „A fi sărac nu este o virtute”. Statul este devalizat sistematic, de cine poate şi de cine apucă. A fost condamnat comunismul, dar asta n-a schimbat nimic. Lege lustraţiei tinde să se transforme într-o caricatură.

Circul din vara anului 2012: Traian Băsescu este suspendat. El a încălcat constituţia în spirit şi s-a priceput ca, încet, încet, în câţiva ani să ia în mână aproape toate frâiele conducerii statului şi a avut, categoric, tendinţe dictatoriale, dar n-a apucat să fie un dictator veritabil. Cei care l-au suspendat  n-au dat o lovitură de stat, au mers puţin alături de constituţie şi s-au grăbit foarte tare, alarmând Uniunea Europeană. Comisia Europeană nu l-a sancţionat pe Traian Băsescu pentru derapajele lui, dar s-a grăbit să-i sancţioneze pe „pucişti”.. Vicor Ponta a aceptat în mod slugarnic cele 11 porunci ale Bruxelului. Referitor la tandemul Anonescu Ponta, Lucian Boia declară: N-ar strica o linie de mijloc, cu mai puţine plecăciuni şi un dram de decenţă în exprimări. Preşedinta Lituaniei, în vizită la  Cotroceni, a spus, adresându-se întregii clase politice româneşti: Maturizaţi-vă şi fiţi responsabili! Toată lumea a tăcut. Cota monarhiei este în creştere.

În final, Lucian Boia conchide: România este o ţară care se încăpăţânează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori  şi reuşite, nu doar neîmpliniri şi dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice şi ceea ce merge. Nu este un merit să mergi corect, e o deficienţă să mergi strâmb.

La o sesiune de autografe de la Librăria Humanitas Cişmigiu, i-am spus lui Lucian Boia în timp ce-mi acorda autograful pe cartea cumpărată la Humanitas: „Ar trebui să scrieţi şi despre români cu care ne mândrim şi despre faptele şi realizările lor ca să ne mai echilibrăm din punct de vedere emoţional, după citirea cărţii Dvs.” „Fiecare o să se echilibreze singur” mi-a răspuns  el. „ Aţi închide şi gura celor care susţin că vedeţi istoria noastră într-o lumină prea sumbră”, i-am mai spus eu. „N-o văd într-o lumină sumbră, ci în una adevărată”, mi-a răspuns el. „Da, este adevărată….” i-am răspuns eu, dar n-am avut timp să adaug că, totuşi, în cărţile lui se leagă, cu predilecţie, de evenimente care ne pun într-o lumină nefavorabilă.

Citeşte mai mult >>

CUM E SĂ FII FEMEIE?

Întâmplarea a făcut ca imediat după cartea lui Carmen Muşat- Coman, să o citesc pe cea a lui alex ştefănescu, cum e să fii femeie? – dialog cu lia faur ( Am reprodus ortografia copertei. N-am înţeles de ce au acceptat să li se scrie pe coperta numele cu litere mici? Aşa faci când vrei să-l scazi în importanţă pe cineva sau să-ţi dovedeşti dispreţul pentru el; imediat după Revoluţie, numele lui Ceauşescu era scris numai cu „c” mic; n-am înţeles nici de ce numele  Liei Faur este scris cu litere  mai mici decât cel al lui Alex Ştefănescu?) Spre deosebire de autoarea cărţii „Cum s-a făcut de am rămas la cratiţă”, o feministă militantă,  Lia Faur, care a dus greul cărţii,  e o anti-feministă. Ea declară: Nu vreau să fiu egală cu bărbatul, imaginea mea ar avea, poate, de suferit. Deşi nu răspunde clar la întrebarea repetată a lui Alex Ştefănescu: Dacă Dumnezeu ar întoarce timpul înapoi, până înainte de naşterea ta, şi te-ar întreba ce vrei să fii, femeie sau bărbat, ce i-ai răspunde?, din interviu rezultă că, una peste alta,  Lia Faur este mulţumită cu statutul ei de femeie. De altfel, la un moment dat chiar declară: E, fără îndoială, un noroc să fii femeie, poate şi pentru că trupul femeii este supus mereu la probe, biciuit, studiat, scrutat în taină sau de-a dreptul, mângâiat, dorit sau adorat.

Când am terminat de citit cartea m-am întrebat dacă a fi femeie înseamnă doar ceea ce a spus Lia Faur? Categoric nu. Ea a spus ce înseamnă să fii Lia Faur, o femeie tânără, inteligentă, cultă şi frumoasă pe deasupra (rezultă asta şi din ce spune despre ea, dar i-am văzut  şi imaginea pe Internet). Ca să afli cum e să fii femeie, în general, ar trebui să intervievezi câteva sute de femei de condiţii sociale şi vârste diferite şi pe baza răspunsurilor lor să încerci o concluzie.

M-am mai întrebat - ceea ce de fapt s-a întrebat la un moment dat şi Lia Faur - cum de Alex Ştefănescu n-a aflat răspunsurile la întrebările pe care i le-a pus ei, de la mama, bunica, sora sau soţia sa? Părerea mea este că le-a aflat, că le ştia şi că, de fapt, pe el nu l-a interesat cum e să fii femeie, în general, ci cum e să fii Lia Faur.

E interesant să fii Lia Faur! Mi-a plăcut lipsa ei de inhibiţie şi răspunsurile ei care mi s-au părut sincere. Meritul lui Alex Ştefănescu a fost să pună întrebări interesante, unele de-a dreptul incomode şi să le însoţească de câteva istorioare interesante, povestite cu talentul lui cunoscut.  Redau, integral sau parţial, câteva din întrebările lui mai deosebite:

·         Ce bărbaţi sunt neutri din punct de vedere sexual pentru tine? Cei prea tineri? Cei prea bătrâni? (aici probabil că Alex Ştefănescu s-a gândit la el) Cei bolnavi? Cei urâţi? Cei proşti? Cei insignifianţi din punct de vedere social?

·         Pe vremea când erai încă un copil, cum îţi imaginai sexul bărbatului, sexul propriu-zis?

·         Dintr-o carte a ei (Claudia Golea n.n.) mi-a rămas totuşi în minte o mărturisire, în legătură cu actul sexual, pe care aş vrea s-o comentezi. Ea spune că nu înţelege ce plăcere pot găsi bărbaţii introducând ceva în cineva, când adevărata plăcere constă, dimpotrivă, în a primi ceva înăuntrul tău.

·         Nu te simţi înjosită când trebuie să-ţi desfaci picioarele în faţa ginecologului?

Nu redau, nici barem în rezumat, răspunsurile Liei Faur. Vă asigur însă că sunt interesante şi că merită să citiţi cartea ca să le aflaţi.

Citeşte mai mult >>

CUM S-A FĂCUD DE-AM RĂMAS LA CRATIŢĂ

 

Cartea „Cum am făcut de-am rămas la cratiţă” este o culegere de articole ale lui Carmen Muşat Coman publicate în revista „Femeia”, pe vremea când era redactor la această revistă. În toate articolele, autoarea pledează pentru egalitatea în drepturi şi obligaţii ale femeilor cu bărbaţii. Reţineţi bine, în „drepturi şi obligaţii”, adică şi în „obligaţii”, ceea ce înseamnă  că odată ce femeile reuşesc să facă tot ceea fac şi bărbaţii, ar fi cazul ca ele să-şi împartă obligaţiile „tradiţionale” cu ei, obligaţii care ţin de creşterea copiilor şi îndeletnicirile casnice.

Desigur, autoarea nu este prima care pune în discuţie aspecte legate de inegalitatea femeii cu bărbatul. După cum bine ştim ele au fost agitate  de zeci sau chiar sute de ani de mişcarea feministă mondială. Dar, deşi ele au fost discutate şi para-discutate, nu cred că a mai făcut-o cineva aşa cum o face Carmen Muşat-Coman! Articolele ei sunt spirituale şi pline de ironie  şi autoironie, motiv pentru care se citesc cu plăcere şi interes. Câteva titluri sunt edificatoare, cred eu: Curat emancipare, Mitul femeii inteligente, Bărbaţii – nu gospodine în blugi ci parteneri, Despre orgoliul masculin, Geaba vreţi voi emancipare….cifrele vorbesc!, „Nu putem călări amândoi acelaşi cal”, Halal egalitate, Coaliţie….. păguboasă, Luptă-n vânt, Extremismul egalităţii, Frankestein, în variantă feminină, De ce se tem bărbaţii?, Şmecherii…masculine, Militante pentru dreptul la cratiţă, „Mă omoară al meu dacă…”, Egalitatea sexelor – victorie deşartă.

M-am întrebat dacă toate femeile ar vrea să fie egale cu bărbaţii lor? Femeile de mineri de exemplu? Sun convins că n-ar dori să intre în mină în locul lor şi nici n-ar avea curajul sau le-ar lăsa inima, să le cedeze din atribuţiunile lor de casnice. Mai sunt şi alte profesii „bărbăteşti” pe care femeile n-ar dori să le practice. Egalitatea deplină în drepturi şi obligaţii „merge” la soţii cu aceiaşi pregătire profesională şi cu aceleaşi serviciu, cum ar fi profesorii, medicii, funcţionarii şi la toţi pensionarii. Eu fac parte din ultima categorie, m-am recunoscut în multe din ipostazele în care suntem arătaţi cu degetul şi muştruluiţi noi, bărbaţii, şi m-am genat.  Cred că la fel vor face şi ceilalţi în situaţia mea.  Nu m-am grăbit să-mi cumpăr imediat un şorţ şi să preiau câteva din corvezile casnice de la soţia mea, dar mă gândesc serios la asta.

Citeşte mai mult >>

AMITA BHOSE

În timp ce vizitam Târgul Gaudeamus, aflându-mă la etajul doi a rotondei Romexpo, mi-au atras atenţia mai mute stele desenate sau lipite pe pardosea. Ridic capul şi citesc pe firma unui stand mititel: Editura Cunună de stele. La stand, o doamnă simpatică, între două vârste. Îi spun că îmi place denumirea editurii şi felul în care s-a gândit să atragă atenţia vizitatorilor. Continuând să discutăm, aflu că o cheamă Carmen Muşat-Coman  şi că este proprietara editurii. Îmi dă să extrag dintr-un castronel un bileţel:

-         Este vorba de o loterie? o întreb.

-         Nu, îmi răspunde. Fiecare bileţel conţine un proverb sau o cugetare bengaleză, culese şi traduse din bengali de Amita Bhose.

Citesc ce scrie pe biletul extras: Şi pietrele cad când vântul suflă prea tare. Aflu că Amita Bhose a fost o indiancă, absolventă a Univerităţii din Calcuta , care, în 1972, a obţinut titlul de doctor  la  Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti cu tema „Influenţa indiană asupra gândirii eminesciene”. Rămâne în România şi, în perioada  1972- 1991, predă cursuri practice de sanscrită şi bengali şi cursuri teoretice de civilizaţie şi estetică indiană la Universitatea Bucureşti. În India publică traduceri din scriitori români, printre care un volum Poezii de Eminescu, iar în România cursuri şi dicţionare de bengali şi sanscrită şi traduceri din operele unor scriitori indieni, printre care Rabindranath Tagore.

Carmen Muşat- Coman a fost studenta şi colaboratoarea ei şi a înfiinţat această editură pentru a-i publica cărţile. M-a impresionat gestul ei!

La stand am putut vedea pe lângă un tablou înfăţişând-o pe Amita Bhose şi opt cărţi ale ei: Proverbe şi cugetări bengaleze; Raha şi Krişna; Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române; Eminescu şi India; Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană; Eminescu şi limba sanscrită; Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România; Sărbători sezoniere din India. Am mai putut vedea  şi două cărţi ale lui Carmen Muşat- Coman şi una a fiicei sale, de numai 16 ani, Ana Coman. Am cumpărat o  carte a mamei, intitulată „Cum s-a făcut de-am rămas la cratiţă” un bestseller al anului……..viitor, aşa cum scrie pe coperta ei, pentru că am fost curios să văd şi cum scrie această doamnă mărinimoasă şi plină de idei. Despre cartea d-ei, în postarea următoare

 

Citeşte mai mult >>

TREI SĂPTĂMÂNI ÎN HIMALAYA

De la ediţia din acest an a Târgului de Carte Gaudeamus, am cumpărat cartea lui Marius Chivu, „Trei săptămâni în Himalaya”.

Marius Chivu, la cei numai 34 de ani ai săi, este un critic literar valoros şi un scriitor promiţător. Scrie cronică literară la „Dilema Veche”.

Când eram tânăr - e mult de atunci -, am făcut mare pasiune pentru cărţile de călătorii. Dacă nu puteam călători la propriu, o făceam cu imaginaţia. În felul acesta, am ajuns pe Everest, am ajuns la cei doi poli ai pământului, am cutreierat mările şi oceanele lumii. Mi-a făcut plăcere şi să-l însoţesc pe Marius Chivu în aventura sa himalayană. El n-a urcat pe Everest, n-a escaladat nici vreo unul din optmiarii masivului muntos. El s-a mulţumit să urce la 5428 de metri, ca să treacă prin trecătoarea Thorung La, cea mai înaltă din lume. N-a fost uşor şi o astfel de ispravă nu este la îndemâna orişicui! Nu le-a fost uşor celor doi prieteni, Marius şi Cătălin, să străbată pe jos mai mult de 400 kilometri, pe drumuri sau cărări accidentate, pe soare sau frig, pe vânt, ploaie sau ninsoare, prin aerul rarefiat de la altitudinile înalte şi să urce 4588 metri cu 15-20 kilograme în spinare! Nu le-a fost uşor, dar au răzbit.

Când oamenii îşi ating un obiectiv mult râvnit, pentru atingerea căruia au avut nevoie de timp îndelungat, au făcut sacrificii mari, au învins piedeci nenumărate, obişnuiesc să spună sau să gândească cuvinte memorabile. Vă amintiţi, de exemplu, că Neil Armstron, după ce a făcut primul pas pe lună a rostit: Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire. Cei doi temerari trekkeri nu s-au lăsat mai prejos: „Am reuşit, băăăi! Am reuşit, în pula mea! Bă eşti OK! Eşti bine , măăă? Ce zici, mă, am ajuns!...”

Expediţia întreprinsă în Nepal, o ţară săracă, dar interesantă, cum rezultă din cele relatate de „Marios”(aşa i se adresau şerpaşii n.n.), cei doi au avut parte de întâlniri şi experienţe interesante. Vă semnalez doar câte una din fiecare categorie.

Au întâlnit, la ultimul popas înainte de-a ataca trecătoarea, un sadhu – peregrin hindus n.a. – „care umbla desculţ, înfăşurat doar într-un cearşaf portocaliu” scrie Marios  şi care intenţiona, ca şi ei, să treacă prin Thorung La.  Marios menţionează: „Afară ninge de două ore, temperatura a scăzut sub 0 grade, iar el a venit pe întuneric, desculţ, purtând doar două rânduri de mărgele şi un cearşaf. Îi ofer un ceai şi îl întreb, prin Rishi (unul din porterii lor n.n.) dacă nu-i e frig. În loc de răspuns îmi ia mâna, dă cearşaful la o parte şi mi-o lipeşte de pieptul lui care arde de parcă ar avea febră. Mi-e ruşine decât de rece e mâna mea, eu care sunt îmbrăcat în polar, am căciulă pe cap şi nu-mi mai simt degetele de la picioare, deşi am ciorapi tehnici groşi şi port bocanci!........ el nu mănâncă decât câteva legume, nu are nevoie de mai mult, a învins toate nevoile trupului prin meditaţie şi rugăciune……îl rog să-mi povestească cum arată o zi din viaţa lui. Îşi începe ziua la 3 dimineaţa, îşi spală trupul, face yoga, îşi spune rugăciunile şi meditează până la ora 7, după care se plimbă o oră şi până la 11 le vorbeşte ucenicilor lui (e guru el însuşi de cinci ani şi are şase ucenici). Meditează din nou până pe la ora 15, apoi găteşte, aduce o ofrandă lui Shiva, meditează iar până la ora 21, doarme până la ora 23 şi până la 3 meditează din nou…” Din păcate, Marios nu ne spune dacă yoghinul a reuşit să treacă prin Thorong La.

În expediţie, Marios a fumat marijuana şi haşiş. El  ne informează că în Nepal, marijuana creşte ca urzicile pe la noi, iar a fuma acolo haşiş e ca şi cum ai face sauna într-o ţară nordică. În afară de faptul că atunci când fuma debita tot felul de prostii şi că la un moment dat a ameţit şi a început să-l doară capul, nu aflăm şi ce senzaţii nemaipomenit de plăcute a avut sau, dacă n-a avut, de ce a fumat?!

Cartea este bogat ilustrată cu fotografii făcute de autor, care se dovedeşte a fi şi un fotograf talentat. Aflu, de pe internet, că, întors în ţară, a vernisat o expoziţie cu fotografii cu copii nepalezi. Faptul că-i plac copiii, faptul că le-a dat bomboane şi alte mici cadouri de câte ori i-a întâlnit, dar şi alte chestii, mi l-a făcut pe Marius Chivu foarte simpatic.

Citeşte mai mult >>

BRAŞOV 2012

Am vizitat Braşovul în luna aceasta. Am mers cu trenul. Ca totdeauna este o încântare să admiri culorile toamnei pe Valea Prahovei sau, ajuns la destinaţie, în Braşov şi în jurul lui. Noi ne-am limitat la oraş. Gazdele noastre au ţinut să ne arate Parcul Noua, inaugurat în anul acesta. M-a impresionat suprafaţa amenajată pentru picnicuri: locuri pentru grătar şi mese sub copertine sau sub cerul liber. La ora destul de matinala când l-am vizitat doar mese erau ocupate şi câteva grătare fumegau, dar, dinspre oraş veneau continuu grupuri, grupuri de doritori ca să-şi petreacă weekend-ul acolo, toţi cu rucsacuri în spinare sau sacoşe voluminoase în mâini. Am fost informat că este un loc foarte apreciat de braşoveni.

Lacul Noua

 

Zona pentru picnicuri

 

Din Parcul Noua am mers în centrul Braşovului, de acolo pe strada După Ziduri, de unde am urcat la Turnul Negru şi Turnul Alb şi am ajuns în Livada Poştei.

După Ziduri

Oraşul văzut de la Turnul Negru

 

În centul Braşovului, pe strada Michael Weiss, am vizitat un magazin Leonidas, inaugurat recent. Pentru cine nu ştie, în aceste magazine se găsesc unele din cele mai bune sorturi de ciocolată, praline delicioase, ceaiuri vestite, cafea de cea mai bună calitate. Magazinul este al unor prieteni.

 

Sigla Leonidas

În faţa magazinului

 

Proprietarul

Citeşte mai mult >>