SAPIENS. SCURTĂ ISTORIE A OMENIRII (I)* De Yuval Noah Harari

Auzisem despre cartea devenită bestseller şi tradusă deja în peste patruzeci de limbi. La puţin timp după asta, am primit-o prin e-mail de la cineva, în format PDF, şi am răsfoit-o. Mi s-a părut interesantă, ceea ce m-a determinat ca văzând-o la o gheretă din Obor să o cumpăr la preţ redus. Tocmai îmi făcusem un test ADN şi aflasem ceva despre moştenirea mea genetică şi eram curios  să aflu mai multe despre strămoşii meu primordiali. Ei bine, am aflat destul de multe despre ei, adică despre Homo sapiens (omul înţelept)), dar nu numai cum au apărut, acum 200.000 de ani, ci şi cum evoluat de atunci până azi şi chiar ce i/ni s-ar putea întâmpla în viitor.

Lectura cărţii m-a prins repede şi a sfârşit prin a mă fascina. Autorul ei, Yuval Noah Harari, este evreu,  profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, nu are decât 43 de ani (avea doar 38 când a scris cartea). M-a impresionat enciclopedismul lui şi modul cursiv şi legat în care povesteşte, de parcă ar fi avut totul în minte, şi l-a aşternut pe hârtie dintr-o suflare, fără să simtă nevoia să-şi consulte fişele, dacă o fi avut (precis a avut). În plus, în textul lui am descoperit şi un anume fel de umor, care-l face , pe alocuri, pe lângă foarte interesant şi plăcut.

 Redau, foarte pe scurt,  ce am aflat despre originile mele. Mă trag din maimuţă (posibil din cimpanzeu, gorilă sau urangutan). Din ele a evoluat, genul  Homo (om), acum 2,5 milioane de ani, în Africa de Est, din care au evoluat, după aceea, în timp îndelungat, mai multe specii printre care Homo neanderthalensis şi, mult mai târziu,  Homo sapiens. Acum 70.000 de ani Homo sapiens s-a răspândit în Peninsula Arabică, iar de acolo în Europa. Peste tot în drumul lor au  dat peste neanderthalieni ajunşi acolo cu  430.000 de ani mai înaintea lor, pe care în parte  îi suprimă iar în parte se încrucişează cu ei.

 ADN-ul europenilor este între 1şi 4%  de provenienţă neanderthaliană. În ADN-ul meu, 1,5% este de provenienţă Orientul Mijlociu şi s-ar putea să fie neanderthalian.  Deci, până aici, eu îi am strămoşi atât pe sapiens cât şi pe neanderthalieni.  

Străbunicii noştri (ultimii doi din dreapta: Homo neanderthalensis, Homo sapiens)

Mă abat  puţin de la carte ca să vă comunic că etnicitatea mea arată astfel: 54% balcanică, 21,6% est-europeană, 20,4 % italiană, 2,5 % nord şi vest-europeană.  Românii au, în medie, următoarele etnicităţi: 86,1% balcanică, 33% est-europeană, 7,9% italiană, 15,5% nord şi vest-europeană, 5,6%  Orientul Mijlociu. Nu-mi explic de ce etnicitatea mea italiană e  de aproape trei ori mai mare decât cea pe ţară! Prin urmare, suntem toţi un mare amestec de etnii. Concluzia mea este că etnicitatea balcanică ni se trage de la faptul că trăim în Balcani, cea est europeană din faptul că suntem situaţi în Estul Europei, cea italiană de la romani,  cea nord şi    vest-europeană de la năvălirile barbare,  cea din Orientul Mijlociu de la neanderthalieni până la 4% şi de la evrei de la 4 la 5,6%.  Am aflat şi că am  posibile neamuri pe tot globul pământesc, adică am părţi comune de ADN co aproape 1000 de oameni răspândiţi prin aproape toate ţările de pe glob. Am aflat şi cum le cheamă pe „neamurile” mele şi alte amănunte despre ele.    

O curiozitate: ungurii, care se bat în piept cu originea lor sud-asiatică, sunt doar 1,3% sud-asiatici. În rest sunt, ca şi noi,  balcanici, est europeni, nord-vest europeni, italieni etc.  Nimeni nu mai e ce a fost la începuturi.                                                                                                                                                                                                                                                               

Revin la carte. Cert este  că neanderthalieni dispar în urmă cu 30.000 de ani iar Homo sapiens a continuat să cucerească lumea iar  începând cu 13.000 de ani în urmă, n-a mai existat o altă specie umană în afara lor. Nu e de mirare că în decursul a zeci de mii de ani ei au reuşit să străbată  distanţe imense. Autorul dă următorul exemplu: „Dacă o ceată de vânători culegători se scinda odată la fiecare 40 de ani, iar grupul care se forma migra pe un teritoriu aflat la 100 de kilometri spre est, distanţa dintre Africa de Est şi China putea fi acoperită în circa 10.000 de ani.”

Revoluţia Cognitivă

O dată cu plecarea lui Homo sapiens din Afica, începe aşa zisa Revoluţie Cognitivă (a cunoaşterii). Sapiens cunoşteau deja focul.  Între 70.000 şi 30.000 de ani în urmă, ei inventează ambarcaţiunile, lămpile cu ulei (grăsime), arcurile, săgeţile şi acul (esenţial pentru a coase haine călduroase). Din această perioadă datează şi primele obiecte de artă şi bijuteriile, religiile, comerţul şi stratificarea socială. Autorul consideră că Revoluţia Cognitivă a  avut loc ca urmare a unor mutaţii genetice întâmplătoare, care au modificat structura creierului sapiens-ilor şi  le-a conferit acestora mai multe capacitaţi,  care i-au ridicat deasupra celorlalte specii umane. În primul rând, le-a conferit o vorbire mult evoluată faţă de stadiul anterior şi faţă de alte specii, care le-a permis planificarea şi executarea unor acţiuni complexe şi constituirea lor în grupuri până la 150 de indivizi, cu legături mai puternice între ei, cooperarea cu străinii şi inovaţii rapide în privinţa comportamentului social. Astfel de  mutaţii genetice n-au mai avut loc de atunci până în prezent. Evoluţia sapiens-ilor se pare că s-a terminat şi că istoria şi-a declarat independenţa faţă de biologie.

Cu 12000 de ani în urmă,a avut loc Revoluţia Agricolă.  Înaintea acesteia, sapiens a dresat câinele şi a continuat să trăiască ca vânător-culegător, iar numărul lor de pe întreaga planetă se apreciază că nu depăşea populaţia oraşului Cairo de azi (9,5 milioane locuitori). Ei erau mai puţin supuşi la înfometare şi malnutriţie decât ţăranii de mai târziu şi erau mai înalţi şi mai sănătoşi decât aceştia. Sufereau mai puţin din cauza bolilor infecţioase (variola, rujeola, tuberculoza) de care s-au molipsit mai târziu, de la animalele domestice. Aveau obiceiul să-i abandoneze şi chiar să-i ucidă uneori pe bătrânii sau infirmii care nu puteau ţine pasul cu ceata. Înseamnă că nu aveau principii morale, sau chiar dacă avea, nu semănau cu ale noastre de azi. Atât bărbaţii cât şi femeile puteau să-şi schimbe partenerii după voie.  Să nu fi existat atunci masculi alfa care să deţină monopolul fecundării femelelor? Nu-mi vine să cred. Credeau că plantele şi animalele au conştiinţă şi sentimente şi pot comunica direct cu oamenii (animism). Sunt tentat să cred şi eu asta, mai ales referitor la animale. Erau violenţi şi se războiau între ei. Trăind cu fructe şi vânat  şi călătorind de ici acolo continuu au modelat lumea din jurul lor. „Au fost forţa cea mai importantă  şi mai distructivă pe care a produs-o vreodată regnul animal”, e de părere autorul. Asta, după părerea mea, continuă el să fie şi azi, adică un fel de criminal, având în vedere câte animale sacrifică pentru a se hrăni şi câte păduri distruge pentru a se încălzi sau a face din lemnul lor case, mobilă şi hârtie. Se dă următorul exemplu: Maorii au colonizat Noua Zelandă acum 8000 de ani şi  în câteva secole au făcut să dispară majoritatea megafaunei locale şi 60% din toate speciile de păsări. Homo sapiens e considerat a fi fost un ucigaş ecologic în serie. Ei sunt într-o măsură mult mai mare responsabili de dispariţia unui mare număr de specii de animale decât condiţiile climatice care s-au schimbat şi ele. În cursul ultimului milion de ani, a existat o glaciaţiune la fiecare 100.000 de ani. Ultima dintre ele s-a întins de  acum 75.000 de ani până acum 15.000 de ani. Glaciaţiunile au făcut iniţial să scadă nivelul oceanului planetar  apoi să crească din nou. Aceasta a determinat ca între continentele şi insulele actuale să existe la un moment dat fâşii mari de uscat care au putut fi parcurse de cetele de vânători-culegători.

Revoluţia Agricolă

În timpul Revoluţiei Agricole, acum circa 10.000 de ani, sapiens  au început să se dedice manipulării câtorva specii de animale şi plante: grâul şi caprele au fost domesticite până  la aproximativ 9000 î.Hr.,  mazărea şi lintea în jurul anului 8000 î.Hr., măslinii până în 5000 î.Hr., caii până în 4000 î.Hr., viţa de vie până în 3500 î.Hr. Până în anul 3500 î.Hr., valul principal al domesticirii era încheiat.  O serie de domesticiri s-au produs în anumite părţi ale globului şi s-au răspândit peste tot mult mai târziu. Este cazul porumbului şi fasolei domesticite în America Centrală, a cartofului domesticit în America de Sud, orezul, meiul şi porcii domesticiţi în China. În paralel cu agricultura a apărut păstoritul şi triburile de păstori. Nu se ştie cine a domesticit prima oară găină, devenită azi, cea mai răspândită pasăre din toate timpurile. Vacile porcii şi oile domestice sunt pe locurile doi, trei şi patru dintre cele mai răspândite mamifere mari din lume. „Revoluţia Agricolă a fost o mare binecuvântare pentru găini, vaci, porci şi oi”, spune autorul. Nu este însă deloc de invidiat condiţiile barbare în care trăiesc ele azi, în combi natele de profil, pentru a le forţa să producă cât mai multe ouă, lapte sau carne. Nu la fel de binecuvântată a fost pentru om  nici această revoluţie şi nici cele care i-au urmat, susţine autorul, care, dacă i-ar sta în putinţă, credem că s-ar întoarce la condiţia de vânător-culegător a strămoşilor lui şi ai noştri. Acum, după ce a scris această carte, consider că şi-a îndeplinit misiunea principală hărăzită de nu ştiu cine şi e liber s-o facă.

Până în secolul I d.Hr., marea majoritate a oamenilor din cea mai mare parte a lumii erau agricultori. Erau expuşi capriciilor naturii. „Dacă era secetă sau avea loc o invazie de lăcuste sau dacă o ciupercă infecta specia care constituia alimentul de bază, ţăranii mureau cu miile şi milioanele.” Totuşi, sapiens n-au dispărut ci, din contră, au continuat să se înmulţească, şi să alerge după o viaţă mai uşoară. „Goana după o viaţă mai uşoară a dus la o viaţă plină de greutăţi, şi asta nu s-a întâmplat pentru ultima oară. Ni se întâmplă nouă astăzi…. Progresul ne-a accelerat de zece ori ritmul vieţii şi ne-am făcut zilele mai stresate şi mai agitate…Goana umanităţii după o viaţă mai uşoară a eliberat forţe uriaşe de schimbare care au transformat lumea în moduri pe care nimeni nu le-a anticipat sau dorit”, spune autorul

Societăţile de agricultori preistorice, în paralel cu agricultura, au construit, nu ştim exact cum şi în ce scop, structuri monumentale cum este Stonehenge din Marea Britanie, datând din anul 2500 î.Ch, pe care am avut prilejul să-l văd în anul acesta, fără să reuşesc să rezolv enigmele legate de el. Poate data viitoare. Vânătorii –culegători, au construit şi ei, în anul 9500 î.Ch, structurile de la Göbekli Tepe din Turcia, constând din stâlpi monumentali de piatră decoraţi cu gravuri spectaculoase. „Doar un sistem religios sau ideologic sofisticat putea susţine asemenea eforturi”, e de părere autorul

Admir foarte mult sculptura oamenilor primitivi! Ei ştiau să surprindă trăsăturile esenţiale a unei fiinţe şi să o reducă la nivel de simbol, ceea ce se străduiesc din răsputeri să facă azi, cu şanse  mici sau mai mari, artiştii plastici de azi.   (în poză Coloana de la  Göbekli Tepe)             

A apărut şi proprietatea privată şi stratificarea în clase sociale. Pretutindeni au apărut conducători şi elite care trăiau din surplusul de hrană al ţăranilor şi le lăsau doar atât cât să poată subzista. Până în epoca modernă târzie, mai mult de 90% din   oameni erau ţărani care se trezeau în fiecare dimineaţă ca să are pământul cu sudoarea frunţii lor. Surplusul pe care îl produceau hrănea minoritatea minusculă a elitelor – regi, funcţionari guvernamentali, soldaţi, preoţi, artişti şi gânditori –  căpuşe care umplu cărţile de istorie. „Istoria e ceva ce au făcut foarte puţini oameni în timp ce toţi ceilalţi arau câmpurile şi cărau găleţi cu apă”, afirmă autorul.

Ca să-şi păstreze aceste privilegii şi ca să ţină unită prostimea exploatată, clasele privilegiate au creat mituri şi legi,  despre care au spus că reprezintă voinţa  zeului în care masele credeau şi erau convinşi că, aşa cum li s-a spus, au fost scrise la dictarea acestuia. Culmea este că, în cele din urmă,  proştii au crezut în ele sau s-au prefăcut că cred  şi cei care le-au creat. „Creştinismul nu ar fi dăinuit 2000 de ani dacă majoritatea episcopilor şi preoţilor nu ar fi crezut în Hristos. Democraţia americană  nu ar fi durat 250 de ani dacă majoritatea preşedinţilor şi congresmenilor nu ar fi crezut în drepturile omului. Sistemul economic modern nu ar fi rezistat o singură zi dacă majoritatea investitorilor şi bancherilor  nu ar fi crezut în capitalism”, spune autorul.  Voltaire spunea că „nu există Dumnezeu, dar nu-i spune asta servitorului meu, ca nu cumva să mă omoare la noapte.” Sub aspectul moralizator şi coagulator, religiile au fost şi sunt utile. Capacitatea lui sapiens de a crede în mituri şi convenţii abstracte (ficţiuni) a fost una dintre calităţile lui fundamentale, care i-a permis să progreseze.

  Evoluţia societăţii umane a dus, pe de o parte,  la creşterea volumului de cunoştinţe şi legi care trebuiau memorate, iar pe de altă parte la necesitatea de a putea dovedi înţelegerile de tot felul. Oamenii au simţit nevoia unui sistem artificial de memorare. Această nevoie a dus la apariţia scrisului, a numerelor şi a operaţiile cu ele. Scrisul a apărut în Mesopotamia (scrierea între anii 3500 şi 3000 î.Ch, şi cam în aceiaşi perioadă,  în Egipt, scrierea hieroglifică, iar oamenii de azi sau chinuit rău ca să reuşească să le descifreze. Mai târziu, romanii inventează alfabetul latin. În secolul al IX-lea d.Ch. apar cifrele arabe. Destul de recent a apărut scrierea binară computerizată, compusă din doar două semne: 0 şi 1.

                                                    Scrierea cuneiformă                                         

                                                              Scriere hieroglifică

„Nu există dreptate în istorie” spune autorul şi mai spune că „este un fapt dovedit că majoritatea oamenilor bogaţi sunt bogaţi pentru simplul motiv că s-au născut într-o familie bogată, în timp ce majoritatea oamenilor săraci vor rămâne săraci pe tot parcursul vieţii pur şi simplu pentru că s-au născut într-o familie săracă.”  Pe lângă inegalitatea dintre bogaţi şi săraci au apărut, din păcate şi inegalităţi legate rasă,  religie şi etnie care au creat tot felul de discriminări. Aceste inegalităţi erau justificate în fel şi chip, justificări care de care mai gogonată şi mai puţin credibilă. Astfel, referitor la negrii, autorul menţionează: „teologii au argumentat că africanii se trăgeau din Ham, fiul lui Noe, blestemat de tatăl său ca urmaşii lui să fie sclavi, biologii au susţinut că negrii sunt mai puţin inteligenţi decât albii, iar sistemul lor moral mai puţin dezvoltat, doctorii au afirmat că negrii trăiesc în mizerie şi răspândesc boli.” În SUA, înainte de abolirea sclaviei, dar şi după aceea în unele state rasiste, negrilor le era interzis să se amestece cu albii. Iată ce povesteşte autorul, legat de asta: „Clennon King, un elev care a candidat la un loc la University of Mississippi în 1958, a fost internat forţat într-un azil de boli mintale. Preşedintele completului de judecată a hotărât că un negru trebuie să fie cu siguranţă nebun ca să creadă că  poate fi admis la University of Mississippi.”

Femeile au fost discriminate şi ele şi mai sunt încă în unele societăţi. „Oamenii de pretutindeni s-au împărţit în bărbaţi şi femei. Şi aproape pretutindeni bărbaţii au ieşit în câştig, cel puţin de la Revoluţia Agricolă încoace”. Femeile erau pur şi simplu proprietatea bărbaţilor. Dacă o femeie era violată, victima era considerată  bărbatul al cărui proprietar era ea. Siluirea unei femei care nu aparţinea niciunui bărbat nu era considerată defel o crimă. Patriarhatul a fost norma în aproape toate societăţile agrare şi industriale. Din diferite motive, bărbaţii au fost consideraţi ca fiind superiori femeilor. În realitate a fi mai puternic şi mai violent nu înseamnă că eşti superior celui mai slab şi mai blând. Superioritatea o dă inteligenţa, cultura şi priceperea şi, nu în ultimul rând, bunătatea.

Autorul cărţii, care e homosexual,  pledează pentru admiterea celor care fac parte din aceeaşi categorie sexuală cu el. Spune că „un număr însemnat de culturi umane au considerat relaţiile homosexuale nu doar legitime ci chiar constructive din punct de vedere social, Grecia antică fiind cel mai notabil exemplu” şi nu uită să menţioneze că şi Alexandru cel Mare a fost homosexual. El adaugă: „Cultura tinde să susţină că interzice numai ce este nenatural. Însă, dintr-o perspectivă biologică, nimic nu este nenatural. Orice este posibil este prin definiţie şi natural.”

Multitudinea de societăţi şi clase sociale care au apărut de-a lungul istoriei se deosebeau între ele prin prim miturile în care credeau, prin felul în care judecau şi se comportau, prin regulile pe care le respectau. Toate acestea luate la un loc se numesc cultură. Culturile au fost şi sunt în continuă schimbare şi încearcă să  se reconcilieze una cu alta. Autorul dă câteva exemple de caracteristici ale diverselor culturi  şi de contradicţii între ele. În Europa medievală nobilimea credea în creştinism şi în cavalerism, dar între timp ce creştinismul te îndemna să oferi şi celalalt obraz dacă primeai o palmă, cavalerismul considera palma primită o ruşine şi că e mai bine să mori decât să trăieşti cu ea. De la Revoluţia Franceză încoace, oamenii din întreaga lume au ajuns să  considere egalitatea şi libertatea ca valori fundamentale deşi ele nu s-au realizat complet nicăieri până acum. Comunismul a crezut în egalitate dar a produs tiranii care au încercat să controleze orice aspect al vieţii zilnice. „Lumea modernă nu reuşeşte să pună în acord libertatea cu egalitatea” susţine autorul, dar consideră acest lucru normal şi benefic: „ ele sunt motorul culturii, fiind responsabile pentru creativitatea şi dinamismul speciei noastre”, spune el.

Autorul se întreabă: „Are istoria o direcţie?” întrebare la care răspunde tot el: „Istoria avansează neîncetat către unitate”, şi demonstrează că de la începuturile lumii şi până azi a existat un proces de coagulare a sumedeniei de lumi umane izolate. Fenomenul se numeşte globalizar

„Cel mai mare cuceritor din istorie, care a transformat oamenii în discipoli înflăcăraţi ai lui, sunt banii” afirmă autorul. Ei au apărut în jurul anului 3000 î.Ch. La început, rolul banilor l-au jucat diferite obiecte cum ar fi boabele de cereale rare, scoicile mai deosebite,  minerale şi metalele rare. În anul 640 î.Ch., s-au bătut primele monede. Mut timp, plăţile se făceau doar cheş, iar după ce au apărut băncile şi prin virament. Au apărut astfel banii virtuali. Azi mai bine  de 90% din toţi banii  există doar pe servere. Dacă clienţii unei bănci s-ar hotărî într-o zi să-şi retragă economiile, banca nu ar avea suficient cheş şi ar da faliment.

De-a lungul istoriei au existat mai multe imperii: atenian, macedonean, roman, chinez, persan, arab, spaniol, otoman, habsburgic, rusesc, britanic, francez, belgian,  olandez, american, în Europa şi Asia şi aztec şi  incaş în cele două  Americi. Deşi cuceritorii în primul rând au prădat şi exploatat ţările cucerite, ei susţineau că le-au cucerit în interesul acestora. Adevărul este că

Primele monede

imperiile au fost atât distructive cât şi benefice pentru naţiile pe care le-au încorporat în ele. Destrămarea imperiilor a dat naştere la o mulţime de state independente. Multe din statele dintre ele pe lângă faptul că au împrumutat o mulţime de elemente civilizatoare de la foştii stăpânii, le vorbesc azi limba lor sau una derivată din aceasta.  Ca urmare a stăpânirii romane , de exemplu, „limba latină s-a răspândit în centrul şi vestul Europei, apoi s-a fărâmiţat în dialecte locale care au devenit ele însele în cele din urmă, limbi naţionale”, spune autorul. Acesta este şi cazul nostru, al românilor.  În viitor, susţine autorul e de presupus că întreaga omenire va trăi într-un imperiu global.

Religii

Religiilor le consacrat în carte un capitol mare. Religiile au unit în principal oamenii dar au şi fost, şi continuă să fie, o sursă de discriminare, dezacord şi dezbinare. Autorul defineşte religia ca fiind un sistem de norme şi valori umane care se întemeiază pe o credinţă într-o ordine supremă. Mii de ani după Revoluţia Agricolă, cultul religios  a constat  în principal în faptul că oamenii aduceau miei, vin, turte ca ofrande puterilor divine, care făgăduiau în schimb recolte bogate şi turme fertile. Primele religii au fost politeiste. Imaginaţia oamenilor a creat tot felul de zei.  Aceşti zeii aveau  un „şef”, care până la urmă a rămas singur şi a dat naştere religiilor monoteiste, printre care se numără mozaismul, creştinismul şi islamismul.  Monoteiştii au încercat să se impună peste tot, exterminându-şi  în mod violent oponenţii.

Despre creştini autorul nu are păreri prea bune şi dă în ei de câte ori are prilejul. Printre altele, susţine: „În cei 300 de ani de la răstignirea lui Hristos şi până la convertirea împăratului Constantin, împăraţii romani politeişti nu au iniţiat mai mult de patru persecuţii generale împotriva creştinilor. Prin comparaţie, în cursul următorilor 1500 de ani, creştini au măcelărit creştini cu milioanele pentru a apăra interpretări uşor diferite ale iubirii şi milei” şi dă exemplul masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, când au fost măcelăriţi de catolici între 5000 şi 10.000 de protestanţi în mai puţin de 24 de ore şi afirmă: „mai mulţi creştini au fost ucişi de fraţii lor creştini în aceste 24 de ore decât de Imperiul Roman politeist în întreaga sa existenţă”  Faptele au existat, cu siguranţă, nu ştiu însă dacă şi cifrele sunt exacte. Despre creştinism mai susţine că „şi-a creat propriul panteon de sfinţi, al căror cult diferea foarte puţin de cel al zeilor politeişti”. Asta-i adevărat. Ortodocşii noştri au făcut sfinţi pe uni care au făcut multe biserici, dar au fost păcătoşi în viaţa de zi cu zi, sau au murit ca nişte martiri deşi, la rândul lor s-au făcut vinovaţi de moartea multor oameni.  N-ar fi exclus ca Gigi Becali să fie sanctificat după moarte.

Autorul îi ironizează şi pe conaţionalii săi scriind că iudaismul susţinea că Dumnezeu era interesat mai ales de „minuscula naţiune evreiască şi pământul obscur al lui Israel”, punând pe planul doi tot restul lumii, care, în vremurile biblice, se reducea  la ţările din jurul Israelului. În multe alte privinţe, autorul se abţine să comenteze istoria şi prezentul ţării sale.

Politeişti au dat naştere şi religiilor dualiste, care susţin existenţa a două puteri opuse: binele şi răul. Mai susţin că răul este o putere independentă care nu este creată de Dumnezeu  şi nici nu-i este subordonată lui. Această teorie vine să-l absolve pe Dumnezeu de răul, nenorocirile şi calamităţile din lume. Autorul pune însă întrebarea: „Când binele şi răul se înfruntă, căror legi comune se supun ele şi cine a creat aceste legi?” El e de părere că nu se poate răspunde la această întrebare, decât astfel: „Există un singur Dumnezeu omnipotent care a creat întregul univers, dar El este rău”. În accepţiunea evreilor,  creştinilor şi musulmanilor forţa răului este Diavolul sau Satana.  Ei cred că Dumnezeu are nevoie de ajutorul oamenilor ca să lupte împotriva lui, ceea ce a inspirat între altele apelul la jihad şi cruciade. Credinţa în rai (împărăţia zeului bun) şi iad (împărăţia zeului rău) este de origine dualistă. „Nu există nici o urmă a acestei credinţe în Vechiul Testament, care în plus nu afirmă nicăieri că sufletele oamenilor continuă să trăiască după moartea trupului”, afirmă autorul şi eu îl cred.

În mileniul I î.Ch., au apărut jainismul şi budismul în India, daoismul şi confucianismul în China şi stoicismul, cinismul şi epicurismul în bazinul mediteraneean, caracterizate de indiferenţa faţă de zei. Ele susţineau că ordinea supraumană care guvernează lumea este produsul legilor naturale şi nu a voinţei şi capriciilor divine. Budismul e cea mai importantă dintre aceste religii. Ea susţine că suferinţa nu e cauzată de nenoroc, de nedreptatea socială sau de capriciile divine şi că originea ei este în mintea noastră şi provine din dorinţă. Dacă nu dorim nici să fim sănătoşi, nici să fim bogaţi şi nimic altceva, nu putem fi nefericiţi, pentru că nefericirea provine din neîndeplinirea unei dorinţe. Cine reuşeşte să scape de orice dorinţă atinge nirvana, echivalentă cu fericirea. Ea se poate atinge prin abstinenţă şi meditaţie.  Doar 1% din budişti reuşesc asta.

Statuie a lui Budha

S-a încercat ca locul religiilor de care am vorbit până aici să fie luat parţial sau total de cultul omului (umanismul). El a fost sau este practicat de liberalism, comunism, capitalism, naţionalism şi nazism.

Liberalismul acceptă existenţa lui Dumnezeu, dar sanctifică oamenii. El crede în natura liberă şi sacră a fiecărui individ, în sufletele individuale libere şi eterne şi are ca scop o libertate cât mai mare cu putinţă oamenilor individuali. Cu alte cuvinte, umanitatea este individuală şi rezidă în fiecare om individual. Oamenii de ştiinţă care se ocupă de anatomia umană n-au reuşit însă să descopere sufletul şi susţin că compartimentul uman nu este dictat, la fel ca în cazul tuturor animalelor,  de o forţă supranaturală ci de hormoni, gene şi sinapse.

Comunismul crede într-o ordine supraumană a legilor naturale şi imuabile care trebuie să călăuzească acţiunile omeneşti.  Aceste legi au fost descoperite  de Karl Marx, Friderich Enghels şi Vladimir Ilici Lenin. Ele proclamă egalitatea tuturor oamenilor, deci umanitatea este colectivă şi se referă la oameni în totalitatea lor. Comunismul a avut martiri, războaie sfinte şi erezii precum troţkismul. Comunismul sovietic era o religie fanatică şi misionară, iar cel chinez contemporan e mai pragmatic şi mai puţin închistat în vechile dogme.

Capitalismul nu este perfect, dar este cea mai de succes dintre religiile moderne. El lasă legile naturale (cum ar fi, învinge cel mai bun, mai puternic sau mai abil)  să acţioneze libere. În condiţiile acestea nu poate evita inegalitatea socială, dar  are grijă ca, pe cât posibil,  toate acţiunile membrilor societăţii să se desfăşoare cu fairplay, creând pentru asta un cadru juridic corespunzător.

  

Simbolul libertăţii capitaliste

Nazismul, o religie criminală, susţinea  că umanitatea nu este ceva universal şi etern ci mai degrabă o specie supusă schimbării care poate evolua sau degenera. Omul poate evolua în supraom sau degenera în subom. El mai susţinea că rasa ariană este cea mai avansată formă a umanităţii, motiv pentru care trebuie apărată şi stimulată, pe când tipurile degenerate, precum evreii, romii, homosexualii şi bolnavii mintali, trebuiau să fie izolate sau chiar exterminate. Naziştii combăteau umanismul liberal, drepturile omului şi comunismul. Societatea de azi nu-şi mai propune să extermine anumite rase sau oamenii inferiori, dar n-a renunţat la ideea creierii de supraoameni, cu ajutorul ingineriilor genetice.

·         Imaginile sunt luate de pe Internet

( Va urma)

Citeşte mai mult >>

NU TE LĂSA!

 "Nu te lăsa!" este titlul ultimului meu roman, apărut în luna iulie 2018 la Editura Caiete Silvane  din Zalău. Postez mai jos prefaţa cărţii scrisă de profesorul Eugen Velican.

PREFAŢĂ

Artemiu Vanca îşi rotunjeşte creaţia literară cu o nouă carte, „Nu te lăsa!”, aparţinând romanului tradiţional sau doric - aşa cum îl defineşte Nicolae Manolescu -, cu un narator omniscient, omniprezent şi omnipotent. Faptele sunt preferate psihologiei, epicul domină analiza, personajele sunt luptători, nu contemplativi ca în romanul ionic. Este dincolo de orice îndoială că autorul valorifică experienţa sa de viaţă, ceea ce ne îndrituieşte să-i considerăm romanul ca pe unul al autenticităţii dar şi al experimentalismului, concept propus de Petru Comarnescu, în perioada interbelică, având ca model proza lui Mircea Eliade. Autorul se foloseşte şi de reflectori şi colaje, specifice romanului ionic,  dar şi de împrumuturi de personaje, ceea ce ar putea fi considerată o inovaţie.

Acţiunea romanului se petrece în perioada obsedantului deceniu în Bucureşti. Cornel Straja, un alter ego al autorului, deuteragonistul din „Poate îngerii”, romanul anterior al lui Artemiu Vanca, devine protagonist. După o nereuşită la examenul de admitere la Politehnică, în 1954, din pricina căreia a suferit mult, el se angajează la o mare uzină bucureşteană. Imediat după angajare,  vizitează uzina, pe care autorul o prezintă cu vocaţia unui reporter. Elementul cognitiv este dublat de cel afectiv, ceea ce reprezintă însăşi esenţa artei.

Oamenii pe care îi va cunoaşte sunt de o mare diversitate. Unul dintre ei este subinginerul Ionescu, alias Papá, şeful lui direct. Între cei doi se conturează, încă din primele pagini, cuplul maestru-ucenic prelungit chiar şi după pensionarea maestrului. Atunci când, descurajat de eşecul suferit, pe Cornel îl bătea gândul să o ia pe altă cale în viaţă, îl sfătuieşte să nu renunţe la intenţia iniţială de a se face  inginer, laudă această profesie şi-i dă ca exemple pe părinţii uzinei, pe Patron şi pe Henry Hogaş.

Află de la Papá, unul dintre reflectori, că Patronul fusese un om cum rar se nasc pe aceste meleaguri. Absolvise Politehnica la Karlsruhe, una din cele mai bune şcoli din Germania, unde se dovedise un student strălucit. Fusese născut nu doar să conducă, ci şi să construiască din nimic. A cumpărat din Germania o fabrică  de locomotive  căreia i-a adăugat un laminor de ţevi şi secţii de muniţii şi maşini de luptă. Până în 1944, ea ajunsese cea mai mare uzină din România. Remarcabile au fost şi construcţiile lui pe plan social şi cultural: cantina, căminul, clădirea liceului, un spital, sediul Asociaţiei Generale a Inginerilor din România. A ajutat Societatea Scriitorilor Români, a sprijinit editarea „Enciclopediei României”; a acordat burse de studii. A fost un manager fără egal, nevoit, în 1948, să fugă în America pentru a-şi salva libertatea şi chiar viaţa. „Cine a fost el şi cine ne conduce acum! Pe Putină ar trebui să-l ardă la fund scaunul pe care a stat Patronul”, conchide Papá. Putină era un fost strungar, devenit  director.

 Henry Hogaş era o personalitate a Uzinei, veritabilă legendă vie a acesteia, proiectantul şef al ei în perioada  în care se petrece acţiunea. A fost colaborator apropiat al Patronului, cu studii temeinice în Germania, de serviciile căruia comuniştii nu se putuseră lipsi. 

După ce inginerul Silviu Mănescu, aflat într-o delegaţie în Elveţia,  a rămas  acolo, ca o măsură de prevedere  conducerea comunistă a Uzinei  l-a pensionat pe Papá, iar pe Henry Hogaş l-a trecut într-o funcţie inferioară. În locul lui Papá a fost numit delatorul Fulga, ulterior arestat fiindcă fusese legionar şi participase la Rebeliunea din 1941.  Cât de potrivită este epigrama lui Păstorel Teodoreanu pentru a satiriza o stare de lucruri mai generală: „Căpitane nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist.”

Romancierul apelează şi la un reflector originar din Senegal, coleg de cameră cu Aurel Gordan, consăteanul lui Cornel, student la Medicină. Tehnica utilizată ne duce cu gândul la „Scrisori persane” de Montescquieu, unde străinii devin simboluri ale obiectivităţii. Senegalezul, dezamăgit de ceea ce se întâmplă la noi, intenţionează să se întoarcă acasă. Nivelul de trai scăzut, situaţia politică şi economică precară, lipsa democraţiei, prezenţa trupelor sovietice confereau României acelaşi statut ca al Senegalului, adică de colonie. În timpul periplului său prin uzină, Cornel are ocazia să observe secţii cu condiţii grele de muncă, cum ar fi Forja Mare, Turnătoria şi Oţelăria, care-l duc cu gândul la Iad. Atmosfera din ele era dominată de praf amestecat cu gaze, zgomot asurzitor, trepidaţii, căldură de nesuportat. Infernul dantesc ar putea fi mai confortabil decât munca acolo, remarcă el.

Că Artemiu Vanca este un prodigios  creator de personaje o dovedeşte modul în care prind contur Cornel, Nicolae, Flavia, Ioana etc.

Fiul de preot, Nicolae Dragu, aspirant la calitatea de scriitor,  cu dosarul respins la facultate pe motiv de origine socială „nesănătoasă”  lucrează în uzină o vreme sudor, apoi strungar. El este unul dintre personajele principale ale cărţii,  pentru construcţia căruia autorul l-a luat ca model pe scriitorul Nicolae Breban şi de la care împrumută, pentru eroul său, mai multe date biografice. Pe un perete al camerei sale, atârna o foaie de hârtie pe care era scris cu litere mari: „Nu te lăsa!” La această deviză de viaţă vor adera Cornel şi alţi eroi ai cărţii, cramponându-se de ea cu încăpăţânare. Temperamentul de luptător îl va ajuta pe Nicolae să intre la facultate şi să devină un prozator celebru, iar pe ceilalţi să lupte pentru a-şi atinge şi ei ţelurile pe care şi le-au propus. Nicolae îl convinge pe Cornel că nu orice eşec în viaţă e o catastrofă şi că n-ar trebui să ia în tragic cel pe care-l suferise el. Nicolae va fi pentru el un adevărat catalizator, ajutându-l cu îndemnurile sale să depăşească mai multe obstacole şi să ajungă student la Politehnica din Bucureşti. Cum Cornel era pasionat de literatură şi din străfundurile fiinţei sale simţea chemarea să devină scriitor, între el şi Nicolae au loc câteva discuţii pe teme literare, atât generale cât şi referitoare la viaţa literară din perioada aceea. De la el a aflat şi că oricine poate deveni scriitor, dar nu şi unul mare; pentru a fi mare, e nevoie de talent, trebuie să fii inteligent şi cult, să ai imaginaţie, să posezi ştiinţa de a crea personaje şi situaţii; să-ţi placă să scrii mai mult decât orice altceva şi să stăpâneşti arta de a povesti.

Printre cei care au aderat la deviza „Nu te lăsa!” s-au numărat Flavia şi Ioana. Flavia este construită după modelul Francisca din romanul omonim al lui Nicolae Breban, a cărei acţiune se petrece în aceeaşi uzină şi aproximativ în aceeaşi perioadă cu a celui de faţă. Senzualitatea catifelată a ei, o anume nobleţe a acesteia constituie motive de atracţie pentru bărbaţi. Nicolae este unul dintre pretendenţii fără succes la inima fetei, dar va face din ea eroina primului său roman. O inexplicabilă apropiere va avea loc între Flavia şi Chilman, personaj preluat din acelaşi roman al lui Breban, modificat pe ici-colo şi el, despre care Cornel afirmă că este  „singurul comunist integru pe care l-a cunoscut”.  

Expresia feminităţii desăvârşite rămâne însă Ioana. Căldura ei iradiantă, puritatea, extraordinara vitalitate îl vor face pe Cornel să se îndrăgostească de ea. Asemenea marilor iubiri, nici a lui Cornel şi a Ioanei nu se va împlini din cauza unui accident tragic, în care fata moare, alături de părinţii săi adoptivi. Totuşi, iubirea lor rămâne un episod însorit în nişte vremuri predominant înnourate.

Pagini străbătute de lirism sunt şi cele în care este  prezentată vizita de trei zile a mamei lui Cornel la Bucureşti. Fiul ei îşi ia liber pentru a o conduce ca un veritabil ghid prin capitală, un  bun prilej pentru el de a-şi mărturisi nu doar iubirea, ci şi admiraţia faţă de mama sa, şi unul de-a comenta interesant şi  adesea acid cele văzute.

Conflictul între Cornel şi directorul uzinei se soldează cu arestarea lui, apoi cu desfacerea contractului său de muncă şi angajarea sa la o filatură de bumbac, urmate de eşecul trecerii lui de la cursurile fără frecvenţă a Politehnicii Bucureştene la cele de zi. Deznădăjduit, Cornel îşi încearcă alinarea în braţele unor femei, alunecând pe o pantă periculoasă, vecină cu imoralitatea. 

Emoţionantă este revenirea lui Cornel în Ardeal, în satul unde locuiau părinţii, unul aproape idilic, înconjurat de dealuri cu vii şi păduri,  unde, deşi majoritatea locuitorilor erau unguri, între ei şi români nu existau neînţelegeri, iar şcoala unde preda mama se  afla la marginea localităţii într-o fostă casă boierească.  Între Cornel şi părinţii lui au loc discuţii diverse dar şi unele moralizatoare menite să-l readucă pe drumul cel bun. Reuşesc să-l convingă, însă prea târziu:  Cornel este înjunghiat de un consătean,  împreună cu care aspira la farmecele aceleiaşi unguroaice din sat, şi ajunge să se zbată între viaţă şi moarte.

Romancierul consemnează şi principalele evenimente sociale şi culturale care s-au derulat de-a lungul obsedantului deceniu: împovărătorul plan cincinal, defilarea de 1 Mai, Vizita lui Nichita Hruşciov la Bucureşti, mişcarea revoluţionară din Ungaria, acordarea Premiului Nobel lui Hemingwai, a Premiilor de Stat, apariţia romanelor „Străinul” de Titus Popovici şi „Moromeţii” de Marin Preda, sărbătorirea a 75 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, înlocuirea la catedra de literatură de la Universitatea Bucureşti a lui George Călinescu cu   Ion Vitner, moartea lui George Enescu şi a lui Nicolae Labiş.

 Fireşte că nu marcarea acestor evenimente este interesantă, cât mai ales aprecierile asupra lor, semnificaţia care li se atribuie, faptul că anumite întâmplări au marcat destinul unor tineri. Este  cazul lui Auraş-Aurel Gordan , un student eminent şi o persoană credincioasă, întemniţat de comunişti. Este de menţionat aprinsa discuţie pe teme religioase care a avut loc între el şi Nicolae.

Artemiu Vanca  se conformează tradiţiei oferind cititorilor săi un roman doric onorabil.  Utilizarea  inspirată a mottourilor, care ţin loc de titluri de capitole, şi atât de adecvată a epigramelor, menite să amplifice filonul satiric, sunt noutăţi care  ţin de dorinţa de a reforma un roman care şi-a dovedit vitalitatea. Tot o noutate este şi împrumutarea unor personaje, pe care autorul le modifică puţin şi le pune în situaţia să-l întâlnească pe primul lor autor, devenit unul dintre eroii principali ai cărţii.

Prof. Eugen Velican

Citeşte mai mult >>

„BĂTRÂN, DAR NU MORT”*

Artemiu VANCA

Titlul articolului este şi numele unui club dintr-un cămin de bătrâni, despre care a scris Hendrik Groen, un scriitor olandez, în cartea a cărei poză o alătur. Am primit-o cadou, în luna iunie, când am împlinit şi eu 83 de ani. O prietenă a remarcat că pe lângă faptul că eu şi autorul avem aceeaşi vârstă şi  seamăn cu el.

 Din club făceau parte opt persoane, bărbaţi şi femei, printre care şi autorul cărţii,  decişi toţi să nu ia în serios bătrâneţea.  Ei organizau activităţi comune, în afara căminului, cum ar fi excursii, vizitări de muzee, participarea la spectacole, mese comune, partide de golf sau petanque. De organizarea lor se ocupa, pe rând, câte un membru al clubului. Acţiunea cărţii se petrece în Amsterdam,în anul 2013, preponderent în casa de bătrâni pomenită. 

Dacă ar exista şi pe la noi astfel de case, n-aş sta pe gânduri să mă internez într-una dintre ele, dacă aş rămâne singur.  Acolo ai la dispoziţie un fel de garsonieră şi poţi să participi la programele întocmite de administraţia casei sau poţi să ieşi în oraş şi să-ţi faci de cap. Autorul, Henk, cum îi zic prietenii, descrie cu mult umor şi sarcasm casa şi pe bătrânii din ea, motiv care mă determină să vă fac şi vouă, colegilor mei de generaţie, cunoscute câteva dintre aprecierile lui, pentru că o să ne regăsim în multe dintre ele.

Încep cu ce spune el despre bătrâni: „Corpul îţi scârţâie din toate încheieturile. Multe componente se apropie de data de expirare sau au depăşit-o deja. Nimic nu poate opri declinul. În cel mai bun caz, mai ai uneori câte o zi când o suferinţă sau alta devine mai puţin sâcâitoare, însă cu adevărat bine n-o să mai fie niciodată. Părul n-o să înceapă dintr-o dată să crească din nou. Cel puţin, nu pe cap, mai degrabă în nas şi urechi. Arterele nu se curăţă singure. Nu dispare nici o cocoaşă, iar robinetul de jos nu se opreşte din picurat.”

Apropo de „robinetul de jos”. Henk se plânge de incontinenţă urinară: ”Mă scap pe mine tot mai des. Chiloţii albi sunt foarte potriviţi pentru a scoate în evidenţă petele galbene. Mi-e chiar ruşine de doamnele de la spălătorie. De aceea, înainte de-a da rufele la spălat, le spăl cu mâna ca să scot petele cele mai urâte.”

El se plânge şi de alte afecţiuni, cum ar fi:dureri de picioare, ameţeli, bube, eczemă. Nu-i prea păsa însă de ele. Însuşi doctorul îi încuraja pe bătrâni spunându-le: „Consolaţi-vă cu gândul că întotdeauna sunt mai multe boli pe care nu le aveţi decât cele pe care le aveţi.” Toţi ştiau că vor muri nu peste mult timp, dar ar fi vrut ca doamna cu coasa să-i surprindă sănătoşi, în somn. „Dacă moartea se lasă prea mult aşteptată, sfârşeşti ca un copil bătrân, în scutece şi cu muci la nas”, atenţionează autorul. Unii dintre bătrâni purtau o brăţară pe care scria, „Nu mă reanima!” Pe unii îi bătea gândul sinuciderii.  Mulţi ar fi dorit să poată beneficia de eutanasiere la cerere.

În cămin se murea destul de des.  Când le murea câte un prieten, bătrânii sufereau. Când murea câte un necunoscut îşi ziceau doar, cu oarecare satisfacţie: „L-am mai lăsat pe încă unul în urmă”.

 Ceva despre mâncare. Nu era obligatoriu să mănânci la restaurantul casei. Bucătarul de acolo avea, spune autorul, un singur defect: nu ştia să gătească. Apoi, acolo, într-o zi  mâncarea nu venea la timp şi era prea fierbinte, iar în ziua următoare venea prea devreme şi nu era îndeajuns de caldă. Meniul era: luni-andive, marţi-conopidă cu vreun terci, miercuri-zi de carne tocată, joi-fasole verde, vineri-peşte, sâmbătă-supă cu pâine,  şi duminică-friptură de vită. Pentru a-l varia, membrii clubului mâncau foarte des la câte un restaurant din oraş s-au îşi găteau singuri feluri sofisticate de mâncare. Îşi puteau permite, pentru că  majoritatea aveau bani destui, pe care se străduiau să-i cheltuiască înainte de-a da ortul popii. Nu era nici prea plăcut să iei masa  la restaurantul casei de bătrâni  ca să auzi cum le cleampănă comesenilor protezele în gură sau să vezi  cum ele le cad unora dintre ei în farfurii.

„Sunt oameni care simt un dispreţ profund pentru tot ce-i bătrân, cărunt şi lent”, se plânge autorul.  Dar nici unii despre alţii, bătrânii, n-au păreri prea bune. Ei sunt mai degrabă sâcâitori şi enervanţi decât simpatici, ne asigură el. „Hărţuirea în şcoli şi pe internet e un subiect popular în ziare şi la televiziune, însă despre căminele de bătrâni nu se ştie prea multe. Nişte bătrâni respectabili n-au cum să se hărţuiască. Ce eroare! Vino să stai aici o zi şi ai să te convingi că nu-i aşa. Combinaţia bătrân şi înţelept e mai degrabă excepţia de la regulă”. În discuţii,  subiectul lor predilect era despre bolile de care suferă, despre ce fel de pastile iau, despre cum stau cu scaunul şi tranzitul intestinal sau bârfesc pe unul şi pe altul.  Majoritatea, mai ales femeile, au foarte tocit simţul ridiculului sau nu-l mai au deloc. Vinerea, când era zi de fitness, bătrâneii se îmbrăcau în cele mai stridente costume sportive. „Doamnele chiar că nu mai ştiu de nici o ruşine, astfel că imaginea oferită nu e deloc plăcută. Colanţi roz traşi peste nişte picioare subţiri, osoase sau, dimpotrivă, grase, cu osânza tremurând, tricouri strânse peste rămăşiţele triste a ceea ce odată erau sânii…Celor mai multe dintre ele li se pare că sunt încă destul de atrăgătoare. Cunoaşterea de sine se împuţinează serios odată cu vârsta.”

Bătrânii au şi un miros specific, nu prea plăcut. Ei nu se sesizează de asta pentru că majoritatea şi-au pierdut mirosul. Acesta este motivul pentru care, „îşi dau drumul la vânturi fără nici o grijă, iar igiena orală le lasă mult de dorit, de parcă nu li s-ar da de mâncare decât resturi menajere”. Unii sunt îngălaţi. Poartă fulgarine cu pete şi gulere soioase. Consideră că e păcat să-şi cumpere lucruri noi dacă  n-o să aibă timp să le ponosească. Poartă costume şi rochii de acum patruzeci de ani, pantofi uzaţi şi şosete cu găuri. „Începutul pierderii demnităţii”, trage concluzia autorul. El se străduia să se îmbrace îngrijit şi să miroase frumos.

În cămin, se organiza şi o seară de bingo. Oameni foarte bătrâni, dependenţi de jocuri de noroc, concurau pentru o cutie de bomboane de ciocolată cu cireşe ….sau pentru un lebervurşt de 90 de cenţi. Se putea juca şi biliard, dar se stătea la coadă pentru asta.

Duminica după amiaza era zi de vizită. Pe unii bătrânii îi vizitau, din când în când, copiii sau alte rude. Majoritatea venea fără prea multă plăcere şi erau nerăbdători să plece.  Totuşi, să aibă mulţi vizitatori le conferea bătrânilor un statut superior. Pe Henk nu-l vizita nimeni. Soţia lui era internată şi ea într-un spital psihiatric, avusese o fetiţă care-i murise, iar prietenii uitaseră de el. Era un individ spiritual şi probabil acesta era motivul pentru care nu-l căutau: nu-i cruţase pe nici unul de ironiile lui.

Apropo de copii. În Germania a apărut o carte cu următorul titlu: „Mamă, când ai de gând să mori odată”. Copiilor de acolo le e teamă că trăind prea mult, bătrânii îşi toacă toate economiile şi lor nu le mai rămâne mare lucru, iar dacă bătrânii n-au economii, nu se îndură să cheltuiască prea mult cu ei. Din acest cauză, unii germani şi-au plasat părinţii neajutoraţi în cămine ucrainene, slovace sau chiar thailandeze. Mult mai ieftine. Părerea mea este  că ţiganii, atât de huliţi şi detestaţi, n-ar face niciodată aşa ceva, chiar dacă şi-ar putea permite. Între ei există o solidaritate de invidiat, şi un mare respect pentru bătrâni.

Dar să vorbesc puţin şi despre cei din clubul „Bătrân, dar nu mort”. Despre Henk, preşedintele clubului, am spus deja câteva lucruri şi o să mai sun câteva, pe parcurs. Al doilea personaj era prietenul lui,  Evert, un tip cam beţiv şi mitocan, „care îşi joacă de ani de zile rolul de netrebnic”  cum îl caracterizează autorul, pentru că obişnuia să-şi cam bată joc de ceilalţi. Era însă un prieten bun, iar Henk îl preţuia pentru asta.   Suferea de diabet, căruia nu-i dădea nici o importanţă, motiv pentru care i s-au amputat mai întâi degetele de la un picior, apoi gamba acestuia.  Era însă destul de atractiv şi femeile îl plăceau. „Ar putea fi ginerele ideal, dacă n-ar fi homosexual” era de părere Henk.  După ce şi-a pierdut piciorul şi nu s-a mai putut deplasa decât cu un scaun cu rotile, membrii clubului îl luau totuşi cu ei la restaurante sau în excursii, împingându-i căruciorul.

Eefje, era o bătrânică deşteaptă şi frumoasă de care Henk s-a îndrăgostit şi nici el nu-i era  ei indiferent. Cei doi făceau ce făceau ca să stea mai mult împreună. Din păcate, ea a făcut un accident cerebral, a paralizat,  ceea ce a obligat-o să stea numai în pat, fără să se poată mişca sau vorbi. Era hrănită cu paiul. Era însă lucidă, auzea ce se vorbea, situaţie de care a profitat Henk să îşi petreacă zilnic cel puţin o jumătate de oră cu ea, în camera de spital, ţinând-o de mână, citindu-i dintr-o carte sau punându-i muzică la căşti. Înduioşător! A murit după puţin timp. „Păcat că n-am întâlnit-o cu cincizeci de ani în urmă”, regreta Henk.

Grietje era a doua doamnă care făcea parte din club. Micuţă, slăbuţă şi simpatică. Foarte curând la ea au apărut primele semne de demenţă senilă (Alzheimer). Cei care sufereau de această afecţiune erau izolaţi într-o secţie specială  a căminului. Perspectiva să ajungă acolo îi înfricoşa pe bătrâni. Grietje a făcut excepţie. Îşi acceptase  soarta  şi făcea haz de situaţia ei. Membrii clubului o încurajau, o supravegheau  şi ajutau, aşa cum au făcut şi cu Evert. Era doar îngrijorată că o să vină timpul când n-o să-şi mai recunoască chipul în oglindă, o să uite să meargă şi să vorbească. Cumplit!

Antoine şi Ria erau maeştri culinari ai clubului. Găteau excelent şi pentru că la cămin nu aveau voie s-o facă, închiriau o bucătărie de la câte un local. Mesele şi le stropeau cu vinuri alese. Nici din camerele lor nu lipsea băutura. Acolo nu aveau însă voie să ţină animale de companie, motiv pentru care unii dintre bătrâni s-au despărţit, atunci când s-au internatîn cămin, mai greu de câinele sau pisica lor decât de familie.

Edward, al şaptelea membru al clubului, vorbea foarte prost. Pocea în aşa hal cuvintele încât de multe ori nimeni nu înţelegea ce vrea să spună. L-au acceptat în club pentru că era un tip onest şi de nădejde. Trebuie spus că au fost multe alte cereri al unora care voiau să facă  parte din el, care însă au fost refuzate, pentru a nu se dilua intimitatea grupului.

 Graeme era al optulea şi cel mai neînsemnat membru al clubului. Despre el autorul a scris foarte puţin, iar eu nu consider interesant să reproduc ceva.

Şi noi suntem bătrâni, dar încă nu morţi. Acesta este motivul  pentru care vă îndemn  să nu ne lăsăm intimidaţi de vârstă şi terorizaţi de hachiţele ei.

* Articolul e scris pentru revista promoţiei 1961 de absolvenţi a Facultăţii de Mecanică, din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, din care am făcut parte şie eu.

Citeşte mai mult >>

PERFIDUL ALBION

Nu se cunoaşte exact originea expresiei. În orice caz, îi aparţine cuiva care s-a referit la metodele diplomatice întrebuinţate de Anglia pentru alcătuirea şi menţinerea imperiului ei colonial. Vă amintesc că perfid înseamnă: „care sub o înfăţişare binevoitoare ascunde răutate, viclenie; făţarnic, prefăcut, ipocrit:” (Am citat din DEX).

Am vizitat Marea Britanie în plin Brexit. Nu e primul şi probabil nici ultimul. Primul „Exit”, al Angliei, a fost cel din Biserica Catolică, sub Henric al VIII-lea, pentru a se putea căsători cu Anne Boylen, a doua soţie dintre cele şase ale lui Henric (Tăriceanu al nostru încearcă să-i egaleze recordul).  De data aceasta, constatând că Uniunea Europeană nu le aduce beneficiile scontate şi, mai mult,  că sunt ameninţaţi să fie sufocaţi de imigraţia est-europeană,  oportuniştii britanicii se retrag din Uniune. Intrând în UE, e clar că britanicii - englezii de fapt - şi-au urmărit doar propriile interese.  Ei erau obişnuiţi ca în orice alcătuire să ocupe totdeauna o poziţie privilegiată şi să-şi ia, de fiecare dată, partea leului. Au făcut asta, fără scrupule, de-a lungul istoriei. Nu puteau accepta că intrând în UE, vor fi egali cu celelalte ţări şi că vor trebui să împartă cu ele şi bunele şi relele şi asta mai ales după ce s-au trezit în aceeaşi familie cu România şi Bulgaria.  S-a văzut prima oară asta atunci când au refuzat să adopte moneta unică europeană şi apoi din tot felul de manevre la care au recurs pentru a trage spuza pe turta lor.

Britanici nu se obişnuiesc cu gândul că vremurile s-au schimbat, că roata istoriei se învârte şi că nu vor mai fi niciodată ce-au fost, adică nu vor mai avea un imperiu la picioarele lor, cu nenumărate ţări subjugate cărora să le sugă vlaga şi că nici cele cu care fac comerţ nu se mai lasă fraierite. Acum sunt într-o economie deschisă în care tendinţa este ca fiecare să primească  funcţie de ce şi dă şi în care ocupă o poziţie privilegiată cei mai buni, nu cei mai tari.

Făcând un tur rapid pe teritoriul britanic, mi-am putut da seama de câteva schimbări intervenite în viaţa şi economia britanicilor în ultimul timp. Iată despre ce e vorba:

La Londra, unde mi-am început excursia, am putut observa o mare eterogenitate etnică. Am remarcat, mai ales, numărul mare de persoane de culoare provenite, presupun, din fostele ţări ale Imperiului Britanic. Pe bună dreptate, urmaşii celor care au fost exploataţi sute de ani de britanici, au venit aici ca,  în replică, să beneficieze şi ei  de bunăstarea obţinută pe pielea strămoşilor lor. Pe români şi bulgari nu i-am putut distinge în acest melanj.  Din statistici, rezultă că 30% din populaţia capitalei britanice sunt non albi. Acest procent se diluează pe restul teritoriului britanic, dar rămâne semnificativ.  Britanicii se plâng, pe de o parte. că străinii - plătiţi mai prost decât ei - îi lasă, treptat,  fără locuri de muncă, iar pe de altă parte, că sunt obligaţi să se frece de ei la tot pasul.

Economia britanică este în uşor picaj. Vechile docuri ale Londrei, ca şi cele din Liverpool şi Glasgow, unde am mai fost cu prilejul acestei excursii, sunt părăsite. Containerizarea, care a luat un avânt nemaipomenit în ultimele decenii, a schimbat faţa porturilor. Magaziile numeroase din vechile docuri au devenit inutile şi au fost abandonate, iar odată cu ele şi vechile porturi de mărfuri, împreună cu aspectul cosmopolit şi pitoresc al lor. Au fost construite unele noi, la mare distanţă de cele vechi, cu bazine mai adânci care să permită acostarea vapoarelor de mare tonaj şi cu cheiuri mari şi macarale multe, care să permită stocarea, încărcarea şi descărcarea containerelor. Acum, vechilor docuri se încearcă să li se dea destinaţii culturale sau imobiliare.

Docul Albert, din Liverpool, a fost cel mai mare, din unul dintre cele mai mari porturi ale Angliei. Bazinul în care veneau la încărcat şi descărcat vapoarele era înconjurat de clădiri care adăposteau magazii şi birouri. În aceste clădiri s-au amenajat muzee, săli de expoziţii şi spaţii comerciale, iar bazinele au devenit porturi turistice. O serie de clădiri cu alte destinaţii, aflate mai departe de port, au fost demolate sau  sunt în continuare abandonate şi arată ca fostele uzine ceauşiste părăsite, de la noi din ţară.

În apropierea Docului Albert se află un ansamblu de trei clădiri impunătoare, numite de localnici „Cele Trei Gtaţii”, care adăposteau birurile autorităţilor maritime britanice şi pe cele ale altor societăţi, legate de comerţul şi transportul pe mare. Două dintre cele trei clădiri poartă în vârful lor câte un cormoran, păsări devenite emblema oraşului Liverpool şi a echipei de fotbal FC Liverpool, câştigătoarea din anul acesta a Champions League. Cu siguranţă tot acolo şi-a avut sediul compania engleză care, alături de altele, farnţuzeşti, portugheze, spaniole şi olandeze (exponente ale marilor democraţii contemporane) s-au ocupat cu comerţul ruşinos cu sclavi, care a adus strălucire Liverpoolului.  Este vorba de cei peste 12 milioane de negri, cumpăraţi sau răpiţi din Africa, pe care companiile din ţările citate i-au vândut nord şi sud-americanilor,  la fel ca pe orice altă marfă.

Această aripă a Docului Albert a devenit Tate Museum Liverpool

Tate este o reţea guvernamentală de muzee şi galerii de artă din Marea Britanie.  Poartă numele lui Henry Tate, fost magnat al zahărului.

Într-o altă aripă  a lor s-a amenajat Beatles Story

După cum se ştie, Beatles au fost originari din Liverpool: s-au născut şi au crescut aici şi împreună cu echipa de fotbal au contribuit la faima oraşului din ultimul secol, mai mult decât portul, şantierul său naval şi berea Guinness, luate la un loc. Casele în care s-au născut, aflate în cartierele mărginaşe ale Liverpoolului, au devenit case memoriale şi sunt organizate tururi turistice pentru cei care vor să le vadă.

Acest muzeu este destinat trecutului maritim al Liverpoolului. O secţie a lui se referă la comerţul cu slavi (un păcat recunoscut este de unii iertat; eu o să-i iert după ce o să restituie tot ce-au jefuit şi o să plătească daune morale urmaşilor  celor vânduţi ca sclavi ) Mersey este râul care străbate oraşul şi se varsă în Marea Irlandei. În estuarul lui se află portul, docurile şi şantierul naval.

O fostă dană a docului s-a transformat în port turistic

Fosta Casă a Pompelor  (devenită muzeu) şi clădiri noi construite în rada docurilor.

Cele Trei Graţii

Liverpool a avut şi un mare şantier naval. Îl mai are încă , dar nu le fel de mare şi important ca în trecut. Concurată puternic de Suedia, Germania, şi Japonia, industria britanică constructoare de nave este în declin.

Lucrând o viaţă întreagă în termocentrale pe cărbune, eram curios, desigur, să ştiu cum mai stă Marea Britanie la acest capitol. După cum se ştie, în timpul guvernării Margaret Teacher (1979-1990) a început închiderea minelor de cărbune sub motivul că termocentralele pe acest combustibil sunt poluante, iar cărbunele din import costă mai puţin decât cel indigen, provenit din mine de mare adâncime. În acel moment, producţia de energie electrică pe cărbune a Marii Britanii era de 40% din total. Închiderea minelor a provocat mari nemulţumiri minerilor. Ultima mină s-a închis în 2014. Au avut loc şi câteva mineriade, iar exemplul lor a fost urmat, mai târziu, de minerii români. Producţia de energie electrică pe cărbune se diminuează treptat, dar deţine încă o pondere importantă per total Marea Britanie. Cărbunele se importă din America, Rusia şi China. Iată cum britanicii au reuşit să-şi creeze dependenţa energetică, cu toate rezervele mari de hidrocarburi din Marea Nordului (în curs de declin).

Brexitul, dacă va avea loc fără un acord cu UE, va fi un dezastru pentru Marea Britanie. Cei care l-au provocat, nişte încuiaţi şi dezinformaţi, sunt sigur că vor fi puşi la stâlpul infamiei. Printre altele, industria auto britanică, care, de fapt, nu mai e britanică de când câteva mărci de automobile au fost preluate de nemţi, japonezi şi indieni, rămâne fără o importantă piaţă de desfacere.

Industria siderurgică britanică se diminuează şi ea, concurată mai ales de China, care a invadat lumea cu oţelul ei ieftin.

Trebuie remarcat însă, creşterea numărului fabricilor  de bere artizanale, ajunsese în 2015 la 1242,  că s-au dezvoltat foarte mult serviciile şi că au luat avânt industriile electronică, aeronautică, şi informatică.

Citeşte mai mult >>