EPISODUL 5. MONOGRAFIA

1.2 Antecedente literare (continuare)

Sunt foarte puternic legat, afectiv, de satul meu natal, Bănişor, din judeţul Sălaj. Cam prin 1982, m-am hotărât sa scriu monografia satului şi am început o susţinută campanie de documentare. Deşi foarte ocupat cu serviciul, pe vremea aceea, am găsit timp să citesc, să merg pe la biblioteci şi arhive în căutare de materiale şi să discut cu toţi cei care puteau să-mi ofere informaţii. Am adunat un maldăr impresionant de fişe. Pe baza acestui material, în perioada în care eram contaminat de morbul versificării, am reuşit să scriu o cronică rimată de 120 de strofe, intitulată „Bănişor – tablouri istorice”. Am recurs la această formă considerând-o mai accesibilă şi mai atractivă pentru consătenii mei. Am scris-o în stilul naiv al perioadei de început, cu stângăcii şi cu câteva greşeli, din păcate.

În paralel cu mine, profesorul de istorie Violin Sterian, de la şcoala din sat, făcea acelaşi lucru. Îşi alesese să scrie monografia satului ca teză pentru obţinerea gradului I didactic. Mai motivat decât mine, a terminat monografia înainte ca eu să încep s-o redactez.

M-am întâlnit cu Violin Sterian în 2002 şi ne-am hotărât edităm împreună monografia: dumnealui monografia propriu zisă, eu o cronică rimată la care i-am adăugat un substanţial material informativ, un capitol de amintiri, un dicţionar de „bănişorisme” şi încă câteva materiale. A apărut în 2003, pe cheltuiala şi sub îngrijirea prietenului meu, arhitectul Ioan Mocanu.

Reproduc primele cinci strofe (primele două tablouri) din această cronică, versuri reproduse şi pe ultima copertă a cărţii:

BĂNIŞOR
(tablouri istorice)

1.Satul în care m-am născut
Se numeşte Bănişor.
Aşa a fost el dezmierdat
De un ctitor simţitor.

Este un nume ce te îndeamnă
Să-i zâmbeşti şi să-l mângâi,
Este un nume ce te cheamă
Să-l iubeşti şi să-l susţii

2.Satul este aşezat
În nord-vestul ţării
Acolo unde munţii Meseş şi Şes
Se pierd în depărtarea zării,

În srăbuna ţară a Silvaniei
Cu dealuri acoperite de codri străbuni,
În bătânul judeţ Sălaj
Cu livezi multe de pruni,

Pe două dealuri mici
Scăldate-n lumină,
Pe Valea Banului
Cu apă puţină.

La puţin timp după ce a apărut cartea, am constatat, pe pielea mea, care sunt plăcerile şi neplăcerile unui astfel de eveniment: unii te laudă, alţii te critică, unii încearcă, nici mai mult nici mai puţin decât să te desfiinţeze. Nu vă descurajaţi! Ar fi cea mai mare satisfacţie pe care le-aţi da-o detractorilor voştri. Străduiţi-vă însă, tot timpul, să scrieţi mai bine. Despre această „poezie”, o persoană, foarte apropiată mie, mi-a scris că e sub orice nivel şi că ea „spurcă” monografia. Cu alte cuvinte am murdărit, am profan cartea, cu versurile mele. Mi s-a părut exagerat şi nedrept! Dacă spunea că versurile sunt proaste, cred că era decent şi suficient. Ce părere aveţi?

Din păcate, manuscrisul cărţii n-a trecut şi printr-o operaţie de corectare gramaticală şi a fost tipărit cu mai multe greşeli de redactare. Este foarte jenant, mai ales pentru autori, să descopere aceste greşeli în textele lor, după tipărire. De aceea, de şi am zis că nu voi da sfaturi, îndrăznesc să vă recomand ca, înainte de-a fi tipărite, să vă încredinţaţi totdeauna textele unei persoane calificate pentru a fi corectate, chiar dacă sunteţi profesori de limba română. Nimeni nu este un corector perfect pentru textele proprii! Editurile care se respectă fac corectura din proprie iniţiativă, indiferent de numele autorului.

In continuare redau primul capitolul din materialul intitulat:

AMINTIRI, MĂRTURII, DOCUMENTE

„Ceea ce urmează constituie pasaje din manuscrisul început în 1982 şi intitulat „Cronică de familie”, pasaje care se referă la perioada copilăriei mele, completate cu mărturii ale părinţilor şi consătenilor mei, colegi de generaţie şi cu câteva documente referitoare la aceiaşi perioadă sau la perioade apropiate. Colegii care mi-au furnizat informaţii sunt Ioan Mocanu, Ioan Mercea, Florian Maioş şi Ioan Coste. Informaţii foarte utile despre familia Vicaş şi Szabo am primit de la preotul Ionel Deac. Diverse date solicitate mi-au mai pus la dispoziţie soţii Eremia şi Aurelia Şimon. Le sunt tuturor recunoscător.

Perioadă la care mă refer în amintirile de faţă, cuprinsă între anii 1945-1955, a fost o perioadă grea şi agitată. Toate greutăţile pe care familia mea, consătenii mei şi întregul popor român, au trebuit să le suporte în aceşti ani de după război, nu ne-au alterat, în mod esenţial, copilăria. Erau atâtea lucruri noi pe care ni le oferea , zi de zi, natura, satul şi oamenii lui si atâtea lucruri repetabile care continuu să ne fascineze! Eram încă prea mici ca să înţelegem şi să ne lăsăm copleşiţi de zbuciumul acelor ani, în care, un nou mod de viaţă îşi făcea loc cu măciuca, în care se inversau valorile, decădeau familiile care au stat ani de-a rândul în fruntea satului, se ridicau altele care, însă, nu vor reuşi să se ridice, din nici un punct de vedere şi, în primul rând din punct de vedere moral, la înălţimea celor dinainte.

Cedarea în 1940 a Arealului de Nord ungurilor, ca urmare a dictatului de la Viena, a provocat o spaimă teribilă tuturor românilor, spaima că acest teritoriu s-ar putea să fie definitv rupt de la patria mamă. Au urmat patru ani grei de persecuţii etnice, ani în care s-a reluat procesul de maghiarizarea românilor, întrerupt în 1918. Au plecat ungurii, după care consătenii mei au asistat la retragerea trupelor nemţeşti şi apoi la venirea ruşilor. Nimeni nu-şi închipuia atunci ce avea să însemne venirea acestora din urmă: instaurarea regimului comunist, care va teroriza ţara timp de 45 de ani.

Mai întâi au venit cotele care cu an ce trecea erau tot mai mari, tot mai usturătoare. Ţăranilor nu le rămânea aproape nimic.

Apoi a venit prigoana chiaburilor, prigoana celor care constituiau fruntea satelor, a celor mai înstăriţi , mai vrednici şi mai harnici ţărani din sat. În Bănişor erau doar câteva familii care aveau cu ceva mai mult decât 10 ha de pământ arabil şi care ar fi trebuit să fie declaraţi chiaburi, după acest criteriu arbitrar care funcţiona atunci.. Au fost declaraţi chiaburi şi familii care se situau sub pragul celor 10 ha. Când, bieţii oameni nu reuşeau să facă faţă cotelor foarte mari la care erau impuşi, erau arestaţi, torturaţi, întemniţaţi.

Consătenii mei, ca de altfel toţi românii din vremea aceia, sperau că se va pune capăt acestei stări de lucruri. Sperau că „ceva”, „cineva” va face ca lucrurile să fie, din nou, ca odinioară. Mult timp, acest „cineva” sperau să fie americanii. Toată lumea spera, din toată inima, că vor veni americanii cu sabia într-o mână şi crucea în alta, asemenea unor arhangheli, vor face dreptate şi vor repune lucrurile la locul lor. Pe măsură însă ce timpul trecea şi nu se întâmpla nimic, locul speranţei a fost luat la început de deznădejde, apoi de resemnare. Celor care mai sperau că o să vină americanii, li se răspundea: „ Apoi de-ar fi plecat cu carul cu bivoli şi tot ar fi trebuit să ajungă până amu. Bag sama însă că ne-au lăsat în voia sorţii” Şi lucrurile s-au întâmplat chiar aşa. Atât noi românii cât şi celelalte naţiuni din Estul Europei, am fost lăsaţi la cheremul nesăţioasei şi hulpavei Rusii Sovietice, care, mai ales în primii ani după război, a supt aproape tot ce aveam şi toată vlaga din noi.

O geană de speranţă a mijit cu prilejul alegerilor din 1946, atunci când situaţia noastră, a românilor, nu se degradase încă prea rău. Satul meu a fost şi el martorul propagandei electorale dinaintea alegerilor şi apoi martorul celor mai „democratice” alegeri din istoria ţării.

Au venit mai întâi comuniştii, au montat o estradă în curtea şcolii de pe care au rostit cuvântări şi au susţinut un program artistic. Laitmotivul manifestării a fost „Votaţi soarele!”, soarele fiind sigla în alegeri a Frontului Democraţiei Populare, condus de comunişti. Au participat oficialităţile satului şi mulţi curioşi.

Au venit şi ţărăniştii, cu mare priză, în vreme aceea, la populaţia din Bănişor şi din întreg Sălajul. Asta nu numai pentru că Iuliu Maniu, preşedintele lor, era din Bădăcin, ci pentru că politica şi programul acestora era mai aproape de mintea şi sufletul ţăranului român. Au fost primiţi de ţăranii de frunte din sat. Întâlnirea electorală, care a avut loc în curtea Căuaciului, s-a bucurat de o participare foarte numeroasă. Au fost doar cuvântări, aplaudate din toată inima, a căror temă a fost, bineînţeles, „Votaţi ochiul!”, sigla în alegeri a Partidului Naţional Ţărănesc.

Au venit şi alegerile. Votările au avut loc la şcoală, într-o sală de clasă. A participat aproape tot satul. Nici nouă copiilor nu ne-a fost greu să ne dăm seama că marea majoritate a bănişorenilor au votat cu ţărăniştii. Spre marea noastră stupoare, au fost declaraţi învingători comuniştii! Se ştie acum, cu siguranţă, că rezultatul votării a fost inversat. Lucrurile s-au întâmplat la fel în majoritatea circumscripţiilor electorale din ţară. Speranţa poporului român, care a pâlpâit ca flacăra unei lumânări, s-a stins ca suflată de vânt.

A venit apoi seceta din 1947 şi foametea din Moldova, ca să se adauge la necazurilor românilor. Pe lângă cotele obişnuite, luate în contul datoriei contractate la încheierea armistiţiului cu sovieticii, în 1944, şi în alte conturi, necunoscute nouă, au început să se strângă cote suplimentare pentru ajutorarea populaţiei înfometate a Moldovei. Dintre toate cotele, aceasta se dădeau fără să se cârtească. În toată ţara s-au adus copii din Moldova pentru a fi repartizaţi în familiile celor dornici să-i primească şi să-i hrănească, până la trecerea flagelului. În Bănişor s-au adus vreo 12 copii care au fost repartizaţi în familiile care au optat pentru ei.

Regimul dictaturii proletariatului n-a lovit numai în proprietatea şi bunăstarea românilor ci i-a şi rănit adânc sufleteşte pe unii din ei, lovind în credinţa şi religia lor. Toate satele româneşti din Sălaj erau de confesiune greco-catolică. După cum se ştie, biserica greco-catolică ţine de Roma. Acest fapt n-a convenit deloc comuniştilor şi, atunci, au hotărât „reîntoarcerea” la ortodoxism . Reîntoarcerea, pentru că, de la Marea Schismă şi până la 1700 marea majoritate a românilor au fost ortodocşi. Trecerea la greco catolici a avut loc în Transilvania şi s-a făcut din raţiuni sociale şi politice, nu fără împotrivirea credincioşilor. Revenirea a provocat din nou împotrivirea celor ce s-au născut şi au crescut în această religie. Înaintea trecerii propriu-zise, a avut loc o susţinută campanie de lămurire dar şi de ameninţări: preoţii greco-catolici care nu vor accepta să treacă la ortodoxism, riscau să-şi piardă slujbele şi parohiile, funcţionarii riscau să fie destituiţi, ţăranii vor avea şi ei de suferit”.

Remarcă:
Am reprodus ediţia II-a din 2005 a Monografiei