Ucenicie literară: EPISODUL 9. ANUAR NR.4

1.2 Antecedente literare

Mi-a plăcut totdeauna cum vorbesc oamenii din Bănişor şi, când sunt între ei, fără să mă străduiesc prea mult, vorbesc ca şi ei. Dicţionarul de bănişorisme, de 400 de cuvinte, pe care l-am publicat în monografie, l-am scris din memorie, la aproape 30 de ani de la plecarea din sat. În cărţile mele, a căror acţiune se petrece numai în sat - cazul romanului Comoarea din Dealul Magiarului -, sau parţial în sat - cazul romanului Secretul comorii - am încercat să folosesc, pentru personajele mele ţărani, un limbaj care să semene cu cel local şi să aibă aceeaşi muzicalitate.

În povestirea pe care o reproduc mai jos, înregistrată şi transcrisă de mine, o să faceţi cunoştinţă cu dialectul bănişorean din anii aceştia. Pe vremea copilăriei mele el era împănat cu arhaisme într-o măsură mult mai mare.

O POVESTIRE DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Povestirea care urmează este una 99% adevărată. Ea mi-a fost relatată de Ioanea Nicolaii Horlaii (Stoica Ioan), eroul principal al acestei povestiri. Evenimentele relatate au avut loc pe front, imediat după 23 August 1944. La vremea aceea Ioanea avea 19 ani, azi, badea Ioane are respectabila vîrstă de 81 de ani.

După ce, la 23 August 1944, armata română a întors armele împotriva armatei germane, a cărei aliat a fost până atunci, romînii din Ardealul cedat ungurilor în 1940, care făceau parte din armata ungară, au fost dezarmaţi, dezechipaţi de uniforme şi trimişi în tabere de muncă.

Nicolaie Horlaii,tatăl, în vârstă de 55 de ani şi Ioanea Nicolaii Horlaii , fiul, erau în tabere de muncă diferite situate la câteva sute de kilometrii una de alta, în zona subcarpatică din partea de nord-est a Ungariei de atunci. Teritoriul respectiv a fost răpit în 1940 Cehoslovaciei şi aparţine acum Ucrainei. În continuare îl las pe badea Ioane să povestească ce s-a întâmplat atunci.

Eram în lagăr cu încă tri bănişoreni: Ioanea lui Fişuc, Văsălica Onuţului şi a Florii Vilii fecior. Tăiem lemne la pădure care tăte, tăte luau drumul Germaniei. Până la pădure merem cu o mocăniţă (tren de linie ferată îngustă n.n) cale de vreo opt kilometri. Ne-au împărţât în echipe de câte tri inşi, ne-au dat un firez (ferestrău n.n) şi câte un topor la fiecare şi trăbuie să tăiem un metru cub în fiştecare zâ. Dacă nu-l tăiem, nu ne dădeu de mâncare. Mâncare nu era cine ştie ce, dar nu te putei lipsâ de ea. În fiştecare zâ ne dădeau zamă de ceapă şi oarece mâncare mai groasă un ptic. Căte odadă ne dădeu brânză plină de viermi. O mâncam după ce dădem viermii la o parte. În primele zâle n-am reuşit să ne facem norma şi am avut de pătimit, până când am văzut cum făceu alţâ şi am început să facem şi noi la fel: din metru cub făcut cu o zâ înainte comlpectam ce nu reuşem să facem în zâua cee , după care îl derajam să nu să vadă că l-am descomplectat - îl hâiem, de pildă, ca şi cum ar fi căzut un lemn păstă el. Ne luau la întrebări şefii de pluton, dar reuşeam de fiştecare dată s-o scoatem la capăt. De multe ori să făceu şi ei că nu văd.

Nu ştiem să vorbim bine ungureşte. Am mai învăţat un ptic la şcoală şi la levente (premilitărie n.n), unde voroveu cu noi numa ungureşte. Când nu ştiem ce să spunem pe ungureşte o dădem pe româneşte. Ne alejem cu ocări şi sudălmi , dar n-avem alta ce face .

Tata era şi el concentrat. Împreună cu alţ nouă români lucra undeva , departe de noi, la refacerea liniilor de telefon pe care le tăieu partizanii. Zona era plină de partizani. Făceu tot felul de stricăciuni ca să saboteze frontul nemţesc. De căteva ori ne-au lăsat fără mâncare. Au atacat maşina care ne aduce mâncare şi-au luat cu ei tăt. Maşina era însoţâtă de doi tri soldaţ, dar aştia nu puteau face faţă unui atac a lor. Partizanii umblau îmbrăcaţ în uniforme nemţeşti sau ungureşti, aşe că nu-i putei deosebi de aceştia şi te luau prin surprindere.

De tata nu ştiem mnică de când l-au concentrat şi-i purtam grije. Într-o zâ, numa mă trezăsc că vine la mine un fecior pă care nu-l cunoştem, ştiem numa că-i în companie cu mine. Mi-o spus că-i de-a Goncii, din Pria şi că vine cu o carte (scrisoare n.n) de la tata. I-am luat repede carte ceia şi-am citit doar atât: „ Nu ştiu nimnic de acasă. Hai neapărat până la mine. Avem de vorovit”. Tata nu ştie să scrie şi să citească. De bună samă cartea i-o scris-o un camarad. L-am descusut cât am putut pe feciorul cela din Pria. Am aflat că a avut un drum până acolo şi că l-a întâlnit din întâmplare pe tata . Vorovind de una alta, tata a aflat de la el că este din aceiaşi companie cu mine, adică din compania 2061. Nu ştiu de unde-mi ştia tata numărul companiei mele! A mai aflat ca în aceiaşi zâ se reîntoarce la compania lui. Atunci tata l-a rugat să mă caute, i-a dat carte şi i-a mai dat 400 de grame de pită neagră, raţie lui pe o zâ, şi o conservă de peşte. Am mai aflat de la el că tata se află într-o localitate numită Akonem, la 200-300 kilometri de unde eram io. M-am hotărât, pe loc, să ajung la tata, orice-ar fi şi oricine ce-ar zâce. Îmi era şi mie foarte dor de el şi apoi eram tare doritor să aflu ce are să-mi spună.

Zâs şi făcut. A doua zâ m-am dus la lazloşu (sublocotenent n.n) care ne era comandant de companie, să cer o permisie, ca să mă pot duce la tata. Lazloşul era un ungur al dracului, din Crasna. M-am prezentat şi i-am spus despre ce-i vorba. Ca şi altă dată, am început pe ungureşte şi-am terminat pe româneşte. N-am apucat bine să termin ce aveam de spus că a început să răcnească la mine, m-a dat dracului, m-a făcut căcat, român puturos şi m-a dat afară. M-am dus atunci la la şeful de pluton, un plutonier, tot ungur şi tot din Crasna, un om bătrân, de toată isprava şi care vorove cu noi româneşte.. I-am povestit ce mi s-o întâmplat şi i-am mai spus că eu sunt hotărât să mă duc la tata, cu permis sau fără, orice s-o întâmpla după ace. O încercat el, în tot chipul, să mă facă să mă răzgândesc. Mi-a spus ba că-i prea departe şi trenurile nu mărg, ba că m-ar pute prinde partizani şi face prizonier, ba că nu ştiu ce altceva mi s-ar pute întâmpla. N-a fost chip să mă facă să renunţ. Văzând el asta, s-a dus personal la lazloş şi nu ştiu ce şi cum o vorovit cu el, bugăt a fost că mi-o pus în mână un permis de 24 de ore. După asta a început să mă instruiască. Multe mi-o spus el dar, ţân bine minte următorul sfat, că mi l-a repetat de mai multe ori şi mi s-o părut şi mie foarte important: „Stoica ! Să nu spui nimănui că eşti român. De te-o întreba orecine să-i spui că eşti ungur”.

Cu o straiţă în mână, în care am pus merindea primită pentru cele 24 de ore de permisie, însoţât de plutonierul cel de omenie, am ieşit în uliţa principală a satului pe care să scurge un convoi fără capăt de maşini nemţeşti în retragere. Plutonierul mi-o explicat că numa c-o maşină de asta oi pute ajunge la tata. A început să le facă semne de oprire. A trecut multă vreme până ce un camion s-o îndurat să oprească. A coborât din el un gradat cu care plutonieul a început să vorbească pe nemţeşte, i-a arătat permisul meu şi i-o spus că mărg în misiune şi că-i musai să mă ieie. A reuşit să-i convingă. A apucat să-mi mai spună să bat cu pumnu în cabina şoferului când om ajunge în localitate cee şi, numa ce văd că după ce gradatul cela face sămn şi zâce oarece pă limba lui, vin doi soldaţi, mă ie unul de-o mână, celalalt de-un picior şi mă aruncă, ca p-un hoit, în camion . Camionul, acoperit cu prelată, era plin de soldaţ întinşi pe podeauă, din care unii dormeau. M-au aruncat păstă iei. Cei care dormeau s-au trezit şi au început să mă rugucească şi să boscorodească ceva pă limba lor, să mă suduie, bag samă. Unul s-o uitat fix la mine, după care m-o întrebat: „Rumänich?”, „Magyar, magyar”, mă grăbesc să-i răspund eu. S-a mai uitat odată lung la mine, nevenindu-i parcă să creadă, după care s-o întins la loc pă podeaua camionului. Am răsuflat uşurat.

Pă drum coloana de maşini a fost de câteva ori atacată de avione ruseşti. Când să întâmpla asta, ne oprem, ne dădem repede jos şi ne adăposteam care unde putem. Nemţii îi suduieu pă ruşi, de mama focului, şi-i ameninţau cu pumnu. Păstă tăt pă unde trecem să vedeu urmele bombardamentelor. De câte ori intram într-o localitate, scotem capul de sub prelată să văd ce scrie pă tabla de la intrare. După aproape o zâ de mărs, cătă sară, numa ce văd scris pă tabla cee, Akonem. Bat repede cu pumnu în cabină, să opreşte camionu şi vin iară cei doi de la început şi mă ajută să mă dau jos. Mi-am făcut cruce şi i-am muţămit lui Dumnezău c-am ajuns cu bine.

Fecorul cela din Prie mi-o mai zâs că tata stă , laolaltă cu ceilalţ români, la şcoală. Tot întrebând, am ajuns şi la şcoală. Acolo mă ie în primire o santinelă. Îi spun io ce şi cum, după care el mă ie mă duce la un lazloş. Mă prezint, după care-i povetesc lazloşului, ba pă ungureşte ba pă româneşte, ce caut acolo. Îmi cere foaie de permisie, se uită la ie, vede că-i în regulă, îmi zâce că tata şi ceilalţi nu s-au întors de la lucru şi că mă va duce sentinela în dormitor, unde-l voi aştepta pă tata. Dormitorul era o sală de clasă, cu paie pă jos şi păstă paie ţoale şi perini militare. Mă uit de jur îmrejur şi numa ce văd traista tatii pusă într-un cui în părete şi lângă ie dosul (prosopul n.n) pă care l-o luat de-acasă. Mă stăpânesc greu să nu plâng şi mă aşez pă patul tatii în aşteptare. Nu mult după asta încep să intre în dormitor oamenii întorşi de la lucru: murdari, transpiraţi, obosâţi. Nu trece mult şi-l văd şi pă tata. Mă reped la el şi-l iau în braţe. De cum mă vede că mă îndrept cătă el, tata începe a plânge. Plâng şi io, iar pă cei care să uită la noi îi văd şi pă ei ştergîndu-şi lacrămile. Apoi ne aşezăm amândoi jos, pă paile cele. Multă vreme după acee tata să uita la mine şi nu pute spune nimnic. Şi eu avem un nod mare în gât. Toţi camarazâ lui stăteu în jurul nostru şi nu spuneu nici ei nimnic. Într-un târzâu, tata mă întrabă dacă nu mi foame. Dau din cap în sămn că da. Tomna le aduceu mâncare de sară. Mi-au pus şi mie o porţie şi am început să mâncăm. Tata a scos din buzunar câţva pengö (monedă ungurească n.n) ,din cei economisâţ din soldă, şi a rugat pă cineva să ducă după o iagă de vin. Abia după ce am băut amândoi câte un pahar, ni s-au dezlegat cu adevărat limbile. I-am povestit ce facem noi acolo la tăiet de lemne şi tot ce ştiem de acasă, iar el mi-o povestit ce fac şi cum o duc ei acolo.

Încă nu terminasem de mâncat, când a început să sune alarma. Au fugit care încotro. Tata m-a luat de mână şi-am alergat amândoi până afară din sat. Nu era departe. Ne-am culcat pe burtă, pe un răzor. Tata s-a aruncat păstă mine să mă protejeze. Ori cât am protestat, a stat aşe până ce o încetat alarma. Tot timpul cât o ţânut alarma , o fost iadu pă pământ. Din avione lansau nişte rachete luminoase după care urma ploaie de bombe. Au bombardat în sat şi pă şosea. Noi n-am păţât nimnic. Aici, după ce o încetat bombardamentul, mi-o spus tata ce ave să-mi spună: „ Mă pruncule, mi-o zâs el, dacă om rămâne amândoi pă front, nu ştiu ce s-o întâmpla cu noi. Ruşii şi românii nu sunt tare departe de aci. Mâine, poimâne ar pute fi păstă noi. Am pute peri dacă o să aibă loc lupte pă acolo pă unde om fi şi noi sau ar pute să ne ieie prinzoneri ceea ce ar fi aproape la fel de rău. Nu mai sta aici! Fă ceva şi te du acasă şi nu te mai întoarce la unitate. Războiul nu mai poate dura tare mult. Tu poţ reuşi asta mai bine ca mine. Eşti cel mai mare dintre copiii mei şi maică-ta şi ceilalţi fraţi au nevoie de tine”

Ne-am întors la şcoală. Tata mi-o zâs să rămân pânâ diminineaţa şi să dorm acolo. Io i-am spus că n-am permisie decât pe 24 de ore şi că mâne diminiaţă trăbă să fiu la unitate, aşe că musai să plec mintenaş. Trenurile nu circulau. Ne-am dus împreună la o ocazie. Tata, care vorove destul de bine ungureşte, o reuşit să convingă pe comandantul unei tanchete ungureşti să mă ieie şi pă mine. Am călătorit tătă noapte şi dimineaţa m-am prezentat la unitate.

Păstă puţân timp de la vizita pă care i-am făcut-o lui tata, am aflat că urmează să se deie permisii de două săptămăni, un fel de concediu, pântru mai mulţ militari. Mi-am zâs atunci că ocazâie mai bună ca asta să fac ce m-o sfătuit tata n-oi mai ave şi m-am hotărât să acţionez. Din plutonul mneu nu m-or pus nici pă mine şi nici pă alt bănişorean pă listă, cu toate rugăminţile noastre. Atunci, în zâua când s-or înmânat permisele, după ce toţ cei strâgaţ au ieşit în faţa frontului ca să primească permisele, m-am aşezat şi io acolo. Când or ajuns la mine şi le-am spus cum mă cheamă, au văzut că nu sunt pă listă. Lazloşu şi-o amintit că tot io, nu cu mult timp înainte, i-am cerut permisie cee de 24 de ore. Nici nu pot spune în ce fel m-o ocărât, gata, gata să mă ieie la bătaie. Io li-am explicat că de la noi din sat n-o fost învoit nime, că nu mai ştim nimnic de-acasă de când am fost concentraţ şi că-i musai să plece unul din noi, să ducă şi să aducă veşti din sat. Mi-o sărit în ajutor plutonerul cel de omenie, din Crasna. L-o rugat pă lazloş să mă lese să plec că are de trimăs oarece acasă, la Crasna, şi de adus ceva înapoi şi că numa în mine are încredere. L-o convins pe lazloş şi mi-or dat şi mnie permisie. Tot plutoneru ne-o învăţat pă toţ cei care plecam în permisie cum să facem să nu dăm actele personale la plecare şi să le luăm cu noi. Am făcut cum ne-o învăţat şi am reuşit să plec cu actele.

Am călătorit până la Şimleu cu trenul. Am făcut două zâle pă drum. De acolo, pînă acasă, m-am dus pă jos, păstă Bic. Tare mult s-or bucurat cei de-acasă de sosâre me, şi bucurie o fost cu atât mai matre cu cât am putut să le dau de veste şi despre tata. A doua zâ de la sosâre acasă m-am pezentat la primar. Era primar Ioane Sfătului. Lui i-am spus că nu vreu să mă mai întorc la unitate. El mi-o zâs „ Fă cum vrei. Eu n-am auzât mnică. Fă în aşe fel ca după cele 14 zâle de permisie să nu mai stai în faţă la nime, până n-or veni ruşi”. Asta să întâmpla la sfârşitul lui august. Aşe am făcut. După ce or tecut cele 14 zâle, am stat tot timpul ascuns. Dormeam sub o fârcitură (căpiţă de fân n.n,) în ogradă. În octombrie s-au retras, pă la noi pîn sat, nemţâ, la o zâ după asta au venit şi ruşii. Şi , mulţam lui Dumnezău, tata s-a întors şi el acasă de Crăciun.