GREŞELI GRAMATICALE

Categoric, sunt partizanul corectitudinii gramaticale a textelor, mai ales a celor literare. Sunt convins, în acelaşi timp, că nu gramatica trebuie să fie principala virtute a acestora. Mario Vargas Llosa m-a convins, că o operă literară trebuie, în primul rând, să placă şi să convingă. Am mai spus-o asta şi o s-o repet de câte ori voi avea prilejul. Redau, încă odată, şi citatul din cartea lui „Scrisori către un tânăr romancier”, referitor la gramatică:

Nu contează câtuşi de puţin dacă stilul este corect sau incorect; ci el trebuie să fie eficace, adecvat sarcinii sale care consistă în a insufla o iluzie de viaţă – de adevăr –istoriilor povestite. Există romancieri care au scris extrem de corect, conform canoanelor gramaticale şi stilistice în vigoare la vremea lor, precum Cervantes, Stendhal, Dikens, Garcia Márquez, şi alţii, la fel de mari, care au violentat cât au putut acele canoane, comiţând tot felul de încălcări gramaticale şi al căror stil e plin de aberaţii din punct de vedere strict academic, fără ca asta să-i împiedece să fie buni, ba chiar excelenţi romancieri, cum ar fi Balzac, Joyce, Pio Baroja, Céline, Cortázar şi Lezama Lima.

Toţi cei care scriu fac greşeli; o fac fie din neştiinţă, fie din neatenţie. Chiar dacă îşi citesc şi recitesc de zeci de ori textele, nu reuşesc să-şi depisteze, totdeauna, greşelile. De aceea, este nevoie şi de ochiul altuia, de preferinţă de cel al unui specialist. Editurile, care se respectă îndeajuns, au corectori. Una din acestea edituri este Humanitas. Cartea lui Mircea Cărtărescu, „ Frumoasele străine”, apărută în 2010 la această editură, deşi este o carte format A5 şi are doar 298 de pagini, a avut trei corectori.

Eu nu mă consider un campion al gramaticii, motiv pentru care cele două cărţi ale mele au fost şi ele corectate, pe cheltuiala mea, de către doi specialişti. Dacă au mai rămas, totuşi, câteva greşeli, ele mi se datorează în totalitate; în calitate şi de tehnoredactor al acestor cărţi, am omis să le operez în text. Greşelile pe care mi le impută Tiberiu Vanca, în mod categoric nici el un campion al gramaticii, nu sunt greşeli şi iată de ce:

Cuvintele vale, deal, pod se scriu cu litere mare în asociaţiile Valea Banului, Dealul Magiarului, Podul Magiarului, odată pentru că, în ficţiunile mele, ele fac parte din nume proprii, iar în al doilea rând, pentru că există o regulă gramaticală care impune ca numele comune care intră în componenţa unor denumiri geografice să se scrie cu literă mare atunci când sunt urmate de un substantiv la cazul genitiv.
În ce priveşte cuvântul Coaste, el este un toponim şi, în consecinţă, se scrie cu literă mare

Cuvintele tată, mamă, bunic se pot scrie şi ele cu literă mare, în semn de respect pentru persoana la care se referă.
Din DOOM, reproduc următoarele: Pentru unele situaţii există reguli obligatorii; în altele, scrierea cu literă mică, respectiv mare este facultativă, scrierea ocazională a unor cuvinte contrar regululor obişnuite nefiind totdeauna o greşală.

Limba română este, într-adevăr „dulce ca mierea”, aşa cum spune Tiberiu Vanca, atunci când ea nu este folosită pentru a arunca cu noroi în altcineva.

O altă imputaţie pe care fratele meu mi-o aduce este folosirea abuzivă în cărţile mele a perfectului simplu. Am avut ocazia să-i mai spun, că (citez dintr-o carte de gramatică) : În naraţiuni perfectul simplu este folosit de scriitorii din toate părţile ţării pentru a exprima o acţiune trecută şi terminată, nu o acţiune terminată de curând. Majoritatea scriitorilor procedează aşa. Nici Marin Sorescu nu face excepţie ( am făcut această precizare pentru T.V.).

Atunci când am început să scriu „Comoara din Dealul Magiarului”, nu cunoşteam şi nu am respectat această recomandare. Corectorul meu mi-a cerut ca pentru trecutul verbelor, în naraţiune să folosesc imperfectul, perfectul simplu sau mai mult ca perfectul, iar în dialog perfectul compus. Văzând că majoritatea scriitorilor procedează aşa, m-am conformat şi eu. Pe viitor, voi încerca să fiu mai flexibil în aplicarea acestei recomandări.

Tiberiu Vanca îmi mai reproşează şi folosirea în exces, în cărţile mele, a unor cuvinte din jargonul urban. Vă asigur că sunt doar câteva astfel de cazuri, regretabile, de altfel . Poate că din această cauză ca şi din cauza greşelilor reale sau imaginare remarcate de el, îmi califică cele două cărţi ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât „spăimoase”. Ajutat de fiul meu Vlad, am reuşit să pun cărţile pe blog şi oricine doreşte poate să le acceseze făcând un click pe coperţile lor, situate în partea dreată a spaţiului în care se postează. Veţi avea ocazia să vă convingeţi, citind barem o pagină, cât sunt ele de spăimoase.

Fratele meu îşi declară, în unul din comentariile lui veninoase, consideraţia pentru criticul literar Imelda Chinţa, dar, în acelaşi timp, o bănuieşte că ar fi compus textul de pe spatele ultimei coperte fără să citească cartea. Îi face o mare nedreptate. Sper ca domna Chinţa să demonteze această calomnie, mai ales că domnia ei cunoaşte adresa acestui blog.