POEME ÎN CRINOLINĂ

Dina Horvath

Dragă Dina Horvath,

Mi-am propus să citesc şi să prezint pe blogul meu cărţile pe care le-am adus acasă de la Zilele Caiete Silvane. Mi-a fost greu cu cartea de critică literară a d-nei Imelda Chinţa, mi-a fost mai uşor cu cărţile domnilor Györfi-Deák György, Viorel Tăutan şi cu cea a doamnei Ileana Pietrean-Păuşan şi îmi va fi foarte greu cu cartea ta de versuri (iartă-mă că te tutuiesc, dar o poţi face şi tu), „Poeme în crinolină”, apărută în Editura Caiete Silvane.

Sunt un om în vârstă şi demodat. Am crescut cu poeziile lui Coşbuc, Goga, Eminescu şi Alecsandri şi nu sunt în stare să mă adaptez la poezia modernă, postmodernă, post-postmodernă etc. care se practică azi. Recunosc că mă consider, în această privinţă, un handicapat. Despre poezia lui Nichita Stănescu eu cred ceea ce spune despre ea şi Mircea Cărtărescu, că este „două cincimi geniu şi trei cincimi nerozie”, iar despre unele din poeziile lui Mircea Cărtărescu, cele cu versuri foarte lungi şi cu distanţe kilometrice între două virgule, declar că nu am capacitate... pulmonară suficientă ca să le citesc. În situaţia mea sunt şi vor fi majoritatea românilor. De ce? Pentru că şi copiii de azi cresc tot cu poezia vechilor poeţi sau a unora noi care scriu la fel ca şi ei, cealaltă poezie fiind mult peste înţelegerea sau, mai bine zis, sensibilitatea lor, căci despre înţelegere, de cele mai multe ori, nu poate fi vorba. Crezi că sunt poezii ale poeţilor moderni, postmoderni etc., care ar putea fi tipărite în manuale şcolare, învăţate pe de rost de copii şi recitate apoi la serbările de la căminul cultural din Halmăşd, satul tău natal? Eu nu cred.

Dacă, din punctul de vedere al lui Mircea Cărtărescu doar două cincimi din poeziile lui Nichita Stănescu merită citite, restul fiind elucubraţii, în cărţile celorlalţi poeţi acest procent depinde de cititor. Referitor la poeziile din cartea ta recentă, pentru domnul Marcel Lucaciu, care-i semnează introducerea, acest procent se pare că este de sută la sută, iar pentru alţi poeţi, critici literari sau intelectuali rasaţi el poate fi tot atât de mare. Doar pentru ei scrieţi voi? „În nici un caz pentru handicapaţi”, îmi vei răspunde tu. Dacă-i aşa, înseamnă că poeţii actuali nu sunt nişte suflete caritabile! În ce mă priveşte, n-am calculat acest procent pentru poeziile tale, am citit şi recitit cartea, cu încordare la început, apoi din ce în ce mai relaxat şi m-am surprins, adesea, plăcându-mi câte un vers sau chiar poezii întregi. Pot spune, fără să exagerez prea mult, că mi-a plăcut cartea în întregul ei. Era cât pe aici ca poeziile tale, cele cu crinolina mai înfoiată, să-mi dea peste cap părerile expuse cu atâta convingere mai sus! O să las poeziile tale să vorbească, dar înainte de-a o face, vreau să te întreb de ce eşti atât de tristă şi descurajată? Uite, spui asta în poezia „Amnezie”, la data la care ai împlinit cincizeci de „cercuri”:

„am scăpat condeiul doamne,/ tocma’ când mi-era mai foame¤’/ hangerul mi l-am găsit/ într-un colţ părăginit,/ toate vin să se prăvale/ peste mâna-mi fără zale?/ Ori uitat de toţi încerci/ mie însămi, din peceţi,/ să mă smulgi, ştiind că vine/ înc-o noapte peste mine?/ Dau răvaş, să ştie toţi/ sufletu-mi că şapte coţi/ numără şi o să-ncerc/ să-l mai trec peste un cerc,/ suprapuse, adunate/ sunt cincizeci de cercuri toate,/ jumătatea dedesupt / niciodată n-a durut/ freamătă-n surdină şi/ îmi păstrează îngerii,/ jumătatea astalaltă/ fierbe, strigă şi se ceartă/ strugurii sunt acri prea/ când voieşte să îi ia,/ lumea e pe dos şi toate/ stau cu susu-n jos, necoapte/ zgribulite-n ceaţă, Doamne/ rău bogat, mai rău cu foame.”

La câteva pagini mai încolo de această poezie, am dat peste o alta, „Poate”:

„parcă de un milion de ani nu te-am văzut/ atât de dor mi s-a făcut de tine/ vin încărcată cu mult rău, cu bine/ să naştem lumea de la început// o flacără voi fi, sub ochiu-ntors/ voi ţese pentru tine un imperiu/ într-un incendiu, ca să mi te speriu/ voi izbucni, arzând până la os...// poate-n cenuşa fostului regat/ voi înnopta, venind din altă eră.../ atunci vei şti că n-am fost o himeră/ şi că mi-ai fost odată împărat!”

Să fie suspinul din această poezie cauza tristeţii tale?

Pe cartea pe care o am de la tine, mi-ai dat următorul autograf: „Domnului Artemiu Vanca, cu bucuria revederii” N-am avut curajul să-ţi spun că nu-mi amintesc când ne-am mai văzut şi de atunci şi până de curând, m-am chinuit să-mi aduc aminte. Am aflat! Ştii când? Când ţi-am citit poezia „Îngerul meu proaspăt tuns”, (o poezie de care ar fi trebuit să mă ruşinez pentru că ai lăsat-o fără crinolină!). O să-ţi spun şi de ce: mă visez adesea că sunt copil şi umblu gol pe străzi; în astfel de ocazii, este posibil să semăn cu un înger! E foarte probabil ca noi doi să ne fi întâlnit într-o astfel de împrejurare... în vis, că numai în vis pot avea loc întâmplări ca cele relatate de tine în această poezie. (M-am gândit că dacă poeziile moderne, postmoderne etc., ar fi intitulate „Vis 1”, „Vis 2”..... „Vis n”, sau „Delir1”, „Delir 2”,......”Delir n”, multe dinte ele ar avea o noimă! Nu neg că unii poeţi visează şi delirează frumos!). Pentru edificarea şi delectarea cititorilor, am să transcriu poezia despre care vorbeam:

Îmbrăcat ca-ntr-o zale-n muţenie/ fără somn ori răspuns,/ îngerul meu proaspăt tuns, năclăit de dulceaţă ca de sfinţenie/ îşi ia jucăria şi fuge pe străzi/ nu are ruşine de lume/ nu are teamă de gărzi/ de priviri ofuscate, zâmbete în doi peri/ ori blesteme/ bântuie străzile/ face foc/ taie lemne,/ dă mâncare flămânzilor/ şi un benghi jucăuş celor încruntaţi/ ori numai stingheri,/ trage scaunele de sub mărimile zilei/ adună pompieri/ să stingă incendiare polemici/ ce ard noapte şi zi cu nesaţ,/ tunde viile, văruieşte pomii-ncărcaţi/ de obidă şi arţag,/ trage cu praştia-n ciori/ (nu pot să-l prind să-l îmbrac)/ aruncă priviri în văzduh/ face scări/ trepte/ punţi/ sparge geamuri/ şi etichete lipite pe frunţi,/ desenează mustăţi şi perciuni/ celor nebuni/ ignoră şedinţe/ adunări/ protocol/ nu poartă costum/ umblă cu capul gol/ îi place chitara, un pic şi moda punk/ trece prin urechile acului/ cum ar trece pe bulevard/ ară în lung şi în lat cartierele lumii/ oraşele căzute în plictis/ îngerul meu e cuprins/ de-o văpaie de revoltă şi arţag/ nu pot să-l prind/ să-l adorm/ să-l îmbrac/ ori să-l schimb cu un semen de al lui,/ mai de soi/ pe mine însămi m-a furat/ şi nu mai vrea să mă dea înapoi.

Titlul unui articol al doamnei Corina Ştirb Cooper din „Adevărul de Seară Zalău”, intitulat „ Dina Horvath, poet până în măduva oaselor”, cred că este formula de încheiere cea mai bună pentru postarea mea.

Cu încântare,

Artemiu Vanca

P.S. Îmi pare rău că nu pot semna Nicolae Manolescu. Şi ţie, nu-i aşa?