Sf. Cruce – semnul ce a schimbat destinul unei lumi
Duminica dinaintea Înălțării Sf. Cruci (Ioan 3;13-17)
Dacă ar fi să separăm crucea de Cel ce s-a răstignit pe ea, adică de Hristos, ne-am da seama că ea nu mai are nici o valoare. Dacă L-am separa pe Mântuitorul Hristos de cruce, i-am ”fura” lui Dumnezeu cea mai concretă dovadă a dragostei nemărginite, pe care a arătat-o omenirii prin acest act de ultima instanţă – jertfa Fiului Său. Momentul răstignirii, dincolo de aspectele sale patetice, aduce în prim plan unul din elementele existenţiale pe care Dumnezeu L-a trăit: credinţa, dar de data aceasta credinţa lui Dumnezeu în om, în posibilitatea reînnodării dialogului și a dragostei lor distruse de păcat, credinţa pe care Dumnezeu o va cere la rându-i de la oameni, ca mijloc de confirmare și răspuns la iubirea dumnezeiască.
Tocmai pornind de la ideea că Dumnezeu ştia dintru început că omul va cădea în păcat, s-a născut o povestire în care autorul, își închipuie sfatul Sf. Treimi la facerea omului: Dumnezeu Tatăl ar fi spus: ”Să facem om după chipul și asemănarea noastră”,”Da, dar omul acesta va cădea”- zice Duhul Sfânt, ”iar Tu Fiule, va trebui să mori pentru el … Să-l facem dar, sau să nu-l facem?” a întrebat Tatăl. ”Să-l facem” – a zis Fiul. Aşadar în logica lui Dumnezeu, crucea nu este tortură, ci este fața Sa îndreptată către oameni, este iubirea nestăvilită a lui Dumnezeu, care este gata de a face orice pentru ca omul să se bucure veşnic de dragostea Părintelui său. În cadrul libertăţii sale omul s-a înstrăinat de Dumnezeu prin păcat iar crucea asumată de Hristos este cel mai convingător act al dragostei dumnezeieşti care ne cheamă liber la o relaţie de iubire față de Dumnezeu. De aceea, crucea devine imboldul puternic care ne poate scoate din egoismul nostru, arătându-ne că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine.
Hristos fără discriminare, implică întreaga omenire în jertfa Sa și împacă o situaţie aparent contradictorie, în care, după dreptate omul căzut în păcat trebuia să moară, dar după iubire, Dumnezeu nu-și putea distruge creaţia. În cazul acesta Dumnezeu își asumă umanitatea noastră cu toată vina ei și va izbăvi firea umană de păcat, acţionând din interior ca om si Dumnezeu, folosind aceleaşi mijloace pe care le-a folosit și diavolul atunci când l-a ispitit pe om, ca să nu existe elemente de acuzare. În acest sens Sf. Ioan Gura de Aur zice: ”Semnele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul și moartea. Fecioara a fost Eva (care nu cunoscuse încă pe bărbat),lemn a fost pomul, iar moarte pedeapsa dată lui Adam. Și iată iarăşi: fecioară, lemn si moarte, aceste semne ale înfrângerii au ajuns semne ale biruinţei. În locul Evei Maria, în locul pomului cunoştinţei binelui si răului, lemnul crucii, în locul morţii lui Adam moartea lui Hristos.” De aceea spunem că Hristos a pătimit pentru noi și a murit pentru noi și că ”prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat”(Is.53;5) că noi am săvârşit păcatul, iar Hristos a spălat vina noastră pe lemnul crucii cu scump sângele Său. Faptul acesta că Dumnezeu din dragoste pentru noi, se lipseşte de cinste și de slavă, numai pentru ca noi să ne recăpătăm cinstea dintâi, ne aduce aminte de un personaj din romanul ”Mizerabilii” de V.Hugo, de mama eroină care ajunge să-și vândă până și părul capului numai ca fiica ei să aibă cele necesare traiului.
Nu este oare respingătoare și oarecum compătimitoare imaginea unui Dumnezeu întrupat și răstignit? Nu! Am putea argumenta acest lucru tot printr-o întrebare: oare poate să fie respingător un tată care are fața brăzdată de arșită și ploi, și mâinile bătătorite de muncă pentru pruncii săi? Credem că nu. Nici Hristos nu poate fi respingător în starea Lui de jertfă, ea este semnul biruinţei asupra morţii, garanţia învierii, dar și semnul dragostei Sale față de oameni(In.3;16). Prin cruce Hristos dă lumii o altă perspectivă și anume aceea a continuităţii dupa moarte. Moartea nu mai este punctul final al vieţii, ea chiar dacă rămâne, prin jertfa lui Hristos devine virgula care desparte fraza numita Viata (viata-moarte-viata vesnica), iar în această trecere în veşnicie omul nu mai este singur ci împreună cu Hristos, iar acolo unde dispare singurătatea dispare și frica – ”Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi înviez împreună cu Tine”(din Cântările Învierii).
Aceasta schimbare existenţială realizată de Hristos prin jertfa Sa, ne implică și ne responsabilizează pe fiecare dintre noi, căci de acum suntem chemaţi să-L imităm pe Hristos, în jertfa și dragostea noastră față de semeni, dar și să răspundem iubirii lui Dumnezeu prin dragostea și recunoştinţa noastră. De aceea jertfa lui Hristos se actualizează mereu în Sf. Liturghie, arătându-ne permanent dragostea Sa și împărtășindu-ne mereu puterea mântuitoare izvorâtă din jertfa de pe cruce.
Când ne rugam înaintea Ta in liturghii,
Din ceruri Tu cobori si pentru noi devii
O jertfă, care de-a pururi aminte ne aduce
Că dragostea lui Dumnezeu, s-a arătat… pe Cruce.
Pr. Câmpean Augustin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu