Între rutina si superficialitatea vieţii
(Luca 5:1-11)
În pofida faptului că se implementează programe și proiecte sociale puse in slujba îmbunătăţirii condiţiei de trai, proiecte care de altfel sunt susţinute de specialişti din diverse domenii de activitate, ele n-au reuşit să schimbe prea mult lucrurile căci au un numitor comun – superficialitatea. Se pune de cele mai multe ori accent doar pe latura exterioară a umanității, pe încadrarea socială care se încearcă să fie cât mai confortabilă și se ocolesc aproape în totalitate nevoile lăuntrice ale omului. Este ca și cum în loc să aduci un cuvânt de mângâiere și îmbărbătare celui ce a pierdut pe cineva drag, tu ii oferi un cadou. Oamenii au nevoie de oameni, au nevoie de căldură sufletească, de dragoste, de afecțiune, de înțelegere, de respect și ce este mai important: oamenii au nevoie de Dumnezeu. Lipsa lui Dumnezeu din interiorul nostru, produce un gol existențial ce nu poate fi umplut cu nimic. Noi însă, am devenit foarte superficiali și nu mai sesizăm acest lucru, încercăm fel de fel de surogate care nu au nici un efect. Suntem superficiali nu numai în relațiile cu alții ci și în relația cu noi înşine. De multe ori singura preocupare a noastră se reduce doar la a ne procura hrana necesară traiului și sporirea confortului caselor noastre, canalizându-ne toate resursele în acestă direcție și încercăm să ignorăm de fiecare dată acea nelinişte și nemulţumire pe care o resimțim atunci când am atins un obiectiv ce trebuia să ne facă fericiţi și care totuși nu și-a împlinit rostul. Aşadar, suntem în fata unei situaţii aparent paradoxale: avem o societate a bunăstării, in care poţi avea tot ceea ce-ți doreşti, gustând orice plăcere, dar in acelaşi timp o societate nefericită.
Puțini ştiu că fericirea înseamnă armonie, adică a trăi in armonie cu tine însuți, in armonie cu semenii tăi și in armonie cu Dumnezeu. Dar ca să ajungi la această armonie e necesar de multe ori să renunţi la propria ta opinie și să asculţi. Să asculţi de glasul conştiinţei tale pe care nu-l auzi in vacarmul cotidian, fapt pentru care ai nevoie de clipe de linişte. Să asculţi de semenul tău, care poate avea uneori o părere mai avizată decât a ta. Să asculţi de părinţii tăi, atunci când experienţa de viață și dragostea lor pentru tine, intuiesc mai repede greşeala pe care eşti gata să o faci. Să asculţi de Dumnezeu, care neîncetat te caută pe cărările vieţii, să-ți vorbească despre cum sa fii fericit. Acorda-i câteva momente și …vei vedea.
Intr-o astfel de postură se găseau Simon (care mai târziu va deveni apostolul Petru) și Andrei fratele său. Pescari dintotdeauna, profesionişti (am zice noi) in acest domeniu, după o noapte de trudă zadarnică, se revoltă tacit atunci când Învățătorul Hristos, rămas in barca lor dupa ce învățase mulţimile, ii îndeamnă să arunce din nou mreaja. La început au fost răniţi in orgoliul lor: ”Toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic”, dar ascultarea de porunca lui Dumnezeu și indemnul indirect de a nu fi superficiali:”Mână mai la adânc”, ii umplu de bucuria unui succes nemaiîntâlnit. Iată aşadar, două coordonate de baza ale vieţii noastre: ascultarea și cercetarea în profunzime a lucrurilor, amândouă ţinute active, ne pot feri de greşeala și de autosuficiența de sine pe de o parte iar pe de alta, de rutina profesională dar și de rutina propriei noastre vieţi.
O ieşire din rutina și uneori din tumultul cotidian, este încercarea conştientizării că Hristos, cu toate că S-a înălțat la cer, El nu ne-a părăsit, El este și in mijlocul nostru. Dacă zicem și noi împreună cu Toma: ”Domnul meu și Dumnezeul meu” cu toată credinţa noastră, nepipăind trupul Său fizic ci gustând trupul Său euharistic, prin Sf. Împărtășanie, acest ”meu”, este garanţia că Hristos Domnul poate deveni un ”bun” al nostru, foarte personal și foarte intim, pe care Îl purtăm fiecare in inimile noastre. Astfel, conştienţi de această realitate și dorind a o trăi, se produce o comuniune lăuntrică intre noi și Dumnezeu, care naşte o bucurie negrăită, ce nu are termen de comparaţie cu celelalte bucurii ale lumii. Într-o forma lirică, această bucurie o remarca și L.Blaga atunci când zicea:”O, vreau sa joc, cum niciodată n-am jucat!/ Sa nu se simtă Dumnezeu / in mine/ un rob in temniţă – încătușat.”(Vreau sa joc!) arătând la rândul său, că de multe ori noi putem fi cauza propriei noastre nefericiri.
Nu uitaţi un lucru! Orice scuză care încearcă să acopere îndepărtarea noastră de Dumnezeu, începând cu deja celebra ”nu am timp”, nu fac decât să fie in defavoarea noastră. De ce? Tocmai pentru că Dumnezeu poate scoate la suprafaţă ceea ce este mai bun din noi și nimeni altcineva nu poate să facă acest lucru. Dacă Petru nu L-ar fi întâlnit pe Hristos pe malul lacului și nu L-ar fi ascultat, ar fi rămas și ar fi murit ca un simplu pescar. Dacă ceilalţi semeni ai săi vedeau in el doar un pescar cu inima mare și nimic mai mult, Hristos a văzut in Petru un lider, un adevărat apostol care va vorbi lumii ca un adevărat teolog. Orice clipă de amânare a acestei întâlniri om – Dumnezeu, la nivelul lăuntrului omenesc, nu face decât să întărească ideea inutilităţii vieţii noastre pământeşti.
Pr. Augustin Câmpean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu