DEGETE MICI

Un alt scriitor în vogă la noi în ţară este Filip Florian. I-am citit de curând romanul „Degete mici”. Este romanul pentru care scriitorului i s-au decernat câteva premii pentru debut (în anul 2005), aflat acum la a patra ediţie, tradus în SUA şi în mai multe ţări europene. O carte care s-a bucurat de un asemenea succes, nu poate fi decât bună, nu-i aşa? Majoritatea celor care au ţinut să se pronunţe în legătură cu ea au spus că-i bună, dar, au fost şi voci care au susţinut contrariul!

Înainte de a mă pronunţa şi eu în legătură cu ea, vreau să fac menţiunea că nici părerea mea şi nici părerile altora, precum nici recenziile care i s-au făcut şi i se vor mai face, nu sunt judecăţi infailibile. Ele reprezintă gusturile celor care s-au pronunţat cu privire la carte, iar gusturile sunt totdeauna subiective. Sigur, se pune mai mare preţ pe părerile persoanelor cu oarecare prestigiu în materie, cum ar fi criticii şi istorici literari, în cazul de faţă. Eu nu sunt nici una nici alta, motiv pentru care, recunosc, părerea mea are un înalt grad de subiectivism.

Cred că este o carte bună, dar, menţionez că lectura ei nu m-a entuziasmat! Din ce cauză? Pentru că acţiunea este prea monotonă, pentru că scriitorul se pierde, uneori, în prea multe amănunte şi, pe ici pe colo, cele relatate îţi dau senzaţia de neverosimil. Ea nu este o carte pe care n-o poţi lăsa din mână. Atunci, vă veţi întreba, ce-o face , totuşi, să fie atât de apreciată? Ei bine, cartea aceasta este una îndelung elaborată şi şlefuită, ceea ce înseamnă că autorul a revenit de multe ori la ea pentru ştersături şi adaosuri. Deşi nu are nici 200 de pagini, scriitorul, un talent indiscutabil, a lucrat la ea aproximativ cinci ani! Limbajul în care este scrisă este curgător şi foarte corect literar, nici un cuvânt în plus, nici unul în minus, frazele sunt rotunde, personajele sunt interesante şi foarte bine creionate, informaţiile pe care le primim, deşi după părerea mea prea multe, sunt instructive, iar tema abordată este şi ea interesantă.

Fac o paranteză ca să menţionez că un alt scriitor contemporan la modă, Mircea Cărtărescu, susţine că el scrie fără să revină niciodată la textul deja pus pe hârtie! La el durează mult, aşa cum am dedus din jurnalul său, perioada de gestaţie. El îşi ia un avânt prelungit, înainte de-a începe să scrie. Ştiu, din experienţă proprie, că este dificil să faci adausuri într-un text deja scris. Există riscul să creezi discontinuităţi. Adausurile sunt, uneori, ca nişte grefe pe care organismul le respinge şi la care te vezi obligat să renunţi ca să eviţi sincopele.

Acţiunea cărţii lui Filip Florian se petrece într-un orăşel de munte din România, staţiune climaterică, după 1990. Pe un şantier arheologic, se descoperă o groapă comună cu foarte multe schelete umane. Întrebările care s-au pus au fost cui aparţin ele, de când sunt acolo şi care a fost cauza morţii celor îngropaţi acolo? În jurul răspunsului la acesteîntrebări se desfăşoară acţiunea cărţii. S-a presupus că ele aparţin unor persoane executate de comunişti în anii ’50, din motive politice. Se dovedeşte, însă, că ele sunt ale unor oameni răpuşi de ciumă cu câteva sute de ani înainte. Unul din personajele cărţii, un maniac, a subtilizat degetele mici de la mâinile scheletelor, ceea ce a creat, la un moment dat, probleme celor care le examinau şi trebuiau să se pronunţe cu privire la cauza morţii celor îngropaţi acolo. Acest incident a fost, totuşi, unul secundar şi m-am mirat că autorul a ales să-i dea cărţii acest titlu! A vrut, probabil, să epateze cu el şi să atragă, încă de la copertă, atenţie asupra cărţii. Este o tactică bună. Eu pledez, totuşi, pentru titluri simple, care, dacă se poate, să sintetizeze acţiunea cărţii.

Filip Florian este autorul a încă două cărţi („Băiuţeii”, scrisă împreună cu fratele său, Matei Florian şi „Zilele regelui”), amândouă bucurându-se de succes în ţară şi în afara ei.