Sărbătoarea Naşterii Domnului sau Crăciunul, este una dintre sărbătorile cu o încărcătură emoţională remarcabilă şi este aşteptată cu multă nerăbdare şi cu multă căldură sufletească atât de cei mari cât şi de cei mici. E sărbătoarea bucuriei, după cuvântul îngerului ce se arată păstorilor zicându-le: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot norodul, că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul…”(Lc.2,10-11) , iar corul îngeresc confirmă această bucurie mărind pe Dumnezeu în colindul lor:” Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire.”(Lc.2,14)
Cuvântul „Crăciun” are o obârşie destul de interesantă, după unii ar proveni de la latinescul calationem care înseamnă chemare, convocare, întrunire pentru a serba un eveniment important şi se pare că exista chiar o sărbătoare cu acelaşi nume în lumea romană, care se ţinea la începutul anului şi în cadrul căreia se anunţau principalele sărbători din anul respectiv. Cea mai plauzibilă etimologie însă pare a fi cuvântul creatio, -creationem tot din limba latină care înseamnă creaţie, căci ”Naşterea Domnului” înseamnă începutul unei noi creaţii a lumii din punct de vedere spiritual prin „Adam cel Nou” adică Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aşadar Hristos se naşte, adică Dumnezeu se face om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca umanul din noi să participe la viaţa divină, ca omul să se ridice la demnitatea cu care a fost cinstit mai înainte de păcat. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului, ca omul să se reîntoarcă la demnitatea lui de fiu al lui Dumnezeu, să se reîntoarcă acasă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi vine să-l caute: „Cel nematerialnic se întrupează, Cuvântul se face trup, Cel nevăzut se vede, Cel nepipăit poate fi atins, Cel fără de timp intră în timp;” acesta este Iisus Hristos permanent acelaşi, ieri, azi şi în veci. Astfel descoperim taina Crăciunului: Dumnezeu se face om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” prin har.
La începuturile creştinismului, în special în Răsărit, această sărbătoare se prăznuia împreună cu Botezul pe 6 ianuarie şi se numea Epifania adică Arătarea Domnului, pentru că în mentalitatea creştină primitivă, puternic marcată de cea păgână, accentul se punea pe ziua morţii şi a învierii divinităţilor adorate iar nu pe ziua naşterii lor. Astfel se explică lipsa la început a acestei sărbători ca prezenţă de sine stătătoare. Istoricii consideră că pentru prima dată sărbătoarea Naşterii a fost despărţită de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia în jurul anului 375, după care s-au aliniat şi celelalte Biserici astfel încât astăzi doar armenii mai serbează Naşterea Domnului pe 6 ianuarie. La fixarea zilei de 25 decembrie s-a avut în vedere şi faptul că aproape toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 dec.), sărbători care erau asociate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creştină mai ales cultul lui Mitra, zeul Soarelui, un cult oriental foarte răspândit prin sec. al III – lea îndeosebi în rândurile armatei romane. Sărbătoarea marca ziua de naştere a zeului Soare, învingător în lupta împotriva frigului şi a întunericului. Această sărbătoare păgână a fost dată la o parte de ziua naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, cel care a fost numit de prooroci: „Soarele Dreptăţii”(Mal.4,2) de imnografi „Răsăritul cel de sus” iar de dreptul Simeon „Lumină spre descoperirea neamurilor”.(Lc.2,32)
Înainte de a trăi bucuria întâlnirii cu Hristos care se naşte în ieslea Betleemului, Biserica a rânduit şase săptămâni de post . Acest post închipuie perioada vechi – testamentară în care toţi proorocii începând de la Moise au trăit cu nădejdea venirii lui Mesia. Să înţelegem că lipsa Lui a constituit într-o oarecare măsură o perioadă de post, de privaţiuni, de lipsă a oricărei bucurii duhovniceşti, iar naşterea a fost aşteptată cu multă nerăbdare de fiecare generaţie a poporului evreu. Noi prin post trăim această perioadă a „nerăbdării”, pentru ca în final întâlnirea cu Hristos să constituie explozia de bucurie că L- am găsit pe cel care este „dulceaţa vieţii” noastre. Postul Crăciunului este unul paradoxal: este o perioadă de jertfă pentru noi, dar ne transmite foarte multă bucurie şi speranţă. Este un post al zâmbetului, al deschiderii prieteneşti spre alţi oameni, un post al generozităţii şi al cântecului. El nu se impune ca o regulă bisericească severă , ci ca o încercare de acordare între zgomotul şi tulburarea din sufletul nostru, cu atmosfera liniştită şi generatoare de pace a Betleemului. Acest post este şansa creştinului de a nu rata tocmai esenţialul unei mari sărbători, în care bucuria nu coboară din sania trasă de reni a moşului îmbrăcat în roşu, ci din discreta întrezărire a aripilor de înger ce ne ating pe frunte, din când în când, în entuziasmul şi aglomeraţia nevăzută a unui Betleem ce se întinde cât toată lumea.
Mulţi cataloghează acest post ca un post al bucuriei deoarece această perioadă este una cu totul specială faţă de restul anului. E vremea colindelor şi în această privinţă poporul nostru a ştiut dintotdeauna să transpună în melodii de cea mai adâncă vibraţie sufletească şi în versuri pline de înţelepciune, adevărul credinţei sale. Colind, este un cuvânt atât de familiar nouă, de parcă nu ar avea nevoie de nici o definiţie şi înseamnă a merge din loc în loc, a căuta ceva, a insista chiar, a urmări prin căutare atingerea unui scop.
Colinda nu-i altceva decât o „evanghelie populară”, o Biblie nescrisă a Naşterii lui Hristos, în care evenimentele din Betleemul Iudeii se transpun pe plaiurile româneşti, al casei sau chiar al sufletului românului. Se poate spune că „ Buna vestire” a Crăciunului la noi o fac colindele, intonate pe tot cuprinsul ţării de copiii care, în duhul evanghelic al cuvintelor : „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”, înalţă adevărate „liturghii” către Dumnezeu în care îi cuprind şi pe cei mari. Această vestire a Naşterii lui Hristos de către copii, cuprinde în colindă atât simplitatea cuvintelor venite din popor însă pline de profunzime, cât şi melodicitatea înrudită cu doina sau balada, genuri folclorice specifice poporului român.
Aşadar, primii colindători au fost îngerii, care grupaţi în cete cântau slava lui Dumnezeu, iar mai apoi au fost păstorii din părţile Betleemului şi magii de la Răsărit, iar de-a lungul timpului toţi cei ce cred în Hristos până în ziua de azi. În fiecare an ne încredinţăm de această naştere miraculoasă şi o vestim şi celorlalţi semeni ai noştri prin colindă, iar ei ne-o vestesc la rândul lor în acelaşi mod.
În acelaşi timp, Hristos Domnul, din iesle în lume, din lume pe cruce, de pe cruce în mormânt, din mormânt spre Înviere, de pe pământ la cer, nu conteneşte să cutreiere, să colinde, drumurile ce duc spre sălaşul mântuirii noastre. Ajuns la uşă, bate uşor şi cere găzduire. Nu l-ai primit de dimineaţă, El vine la amiază, iar dacă nici atunci n-ai avut răgaz pentru El, prea învăluit cu cele vremelnice griji, bucuros e să cineze cu tine în ceas târziu de noapte.(Apoc.3,20) El nu oboseşte în nădejdea că ne vom lăsa aflaţi de El. Ne cercetează în seara de Crăciun, venind la noi în glas de colind duios. În acest timbru neprihănit, nealterat şi sfios al colindelor noastre şi al cântecelor de stea, Hristos ne împărtăşeşte bucuria, seninătatea, pacea Sa sfântă, toate învăluite în parfumul curăţiei noastre lăuntrice şi toate străbătute de fiorul sfânt, pe care nici un cuvânt omenesc nu-l poate exprima.
Pr. Câmpean Augustin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu