ANUL NOU 2012

2012

LA MULŢI ANI!

Citeşte mai mult >>

DEGETE MICI

Un alt scriitor în vogă la noi în ţară este Filip Florian. I-am citit de curând romanul „Degete mici”. Este romanul pentru care scriitorului i s-au decernat câteva premii pentru debut (în anul 2005), aflat acum la a patra ediţie, tradus în SUA şi în mai multe ţări europene. O carte care s-a bucurat de un asemenea succes, nu poate fi decât bună, nu-i aşa? Majoritatea celor care au ţinut să se pronunţe în legătură cu ea au spus că-i bună, dar, au fost şi voci care au susţinut contrariul!

Înainte de a mă pronunţa şi eu în legătură cu ea, vreau să fac menţiunea că nici părerea mea şi nici părerile altora, precum nici recenziile care i s-au făcut şi i se vor mai face, nu sunt judecăţi infailibile. Ele reprezintă gusturile celor care s-au pronunţat cu privire la carte, iar gusturile sunt totdeauna subiective. Sigur, se pune mai mare preţ pe părerile persoanelor cu oarecare prestigiu în materie, cum ar fi criticii şi istorici literari, în cazul de faţă. Eu nu sunt nici una nici alta, motiv pentru care, recunosc, părerea mea are un înalt grad de subiectivism.

Cred că este o carte bună, dar, menţionez că lectura ei nu m-a entuziasmat! Din ce cauză? Pentru că acţiunea este prea monotonă, pentru că scriitorul se pierde, uneori, în prea multe amănunte şi, pe ici pe colo, cele relatate îţi dau senzaţia de neverosimil. Ea nu este o carte pe care n-o poţi lăsa din mână. Atunci, vă veţi întreba, ce-o face , totuşi, să fie atât de apreciată? Ei bine, cartea aceasta este una îndelung elaborată şi şlefuită, ceea ce înseamnă că autorul a revenit de multe ori la ea pentru ştersături şi adaosuri. Deşi nu are nici 200 de pagini, scriitorul, un talent indiscutabil, a lucrat la ea aproximativ cinci ani! Limbajul în care este scrisă este curgător şi foarte corect literar, nici un cuvânt în plus, nici unul în minus, frazele sunt rotunde, personajele sunt interesante şi foarte bine creionate, informaţiile pe care le primim, deşi după părerea mea prea multe, sunt instructive, iar tema abordată este şi ea interesantă.

Fac o paranteză ca să menţionez că un alt scriitor contemporan la modă, Mircea Cărtărescu, susţine că el scrie fără să revină niciodată la textul deja pus pe hârtie! La el durează mult, aşa cum am dedus din jurnalul său, perioada de gestaţie. El îşi ia un avânt prelungit, înainte de-a începe să scrie. Ştiu, din experienţă proprie, că este dificil să faci adausuri într-un text deja scris. Există riscul să creezi discontinuităţi. Adausurile sunt, uneori, ca nişte grefe pe care organismul le respinge şi la care te vezi obligat să renunţi ca să eviţi sincopele.

Acţiunea cărţii lui Filip Florian se petrece într-un orăşel de munte din România, staţiune climaterică, după 1990. Pe un şantier arheologic, se descoperă o groapă comună cu foarte multe schelete umane. Întrebările care s-au pus au fost cui aparţin ele, de când sunt acolo şi care a fost cauza morţii celor îngropaţi acolo? În jurul răspunsului la acesteîntrebări se desfăşoară acţiunea cărţii. S-a presupus că ele aparţin unor persoane executate de comunişti în anii ’50, din motive politice. Se dovedeşte, însă, că ele sunt ale unor oameni răpuşi de ciumă cu câteva sute de ani înainte. Unul din personajele cărţii, un maniac, a subtilizat degetele mici de la mâinile scheletelor, ceea ce a creat, la un moment dat, probleme celor care le examinau şi trebuiau să se pronunţe cu privire la cauza morţii celor îngropaţi acolo. Acest incident a fost, totuşi, unul secundar şi m-am mirat că autorul a ales să-i dea cărţii acest titlu! A vrut, probabil, să epateze cu el şi să atragă, încă de la copertă, atenţie asupra cărţii. Este o tactică bună. Eu pledez, totuşi, pentru titluri simple, care, dacă se poate, să sintetizeze acţiunea cărţii.

Filip Florian este autorul a încă două cărţi („Băiuţeii”, scrisă împreună cu fratele său, Matei Florian şi „Zilele regelui”), amândouă bucurându-se de succes în ţară şi în afara ei.

Citeşte mai mult >>

NAŞTEREA DOMNULUI

”Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște,

și pământul peștera Celui neapropiat aduce;

îngerii cu păstorii doxologesc

și magii cu steaua călătoresc;

că pentru noi S-a născut Prunc tânăr

Dumnezeu Cel mai înainte de veci.” – Condacul Naşterii Domnului

Primindu-L pe Hristos din brațele Maicii Domnului

Roman Melodul, autorul condacului mai sus amintit, surprinde intr-un mod cu totul deosebit frumusețea, importanța dar mai ales caracterul paradoxal al acestui praznic al Naşterii Domnului. Am spus paradoxal, deoarece tot ceea ce s-a întâmplat in ieslea din Betleemul Iudeii și in atmosfera acelei nopţi care a rămas crucială in istoria mântuirii noastre, este mai presus de fire, deoarece Fecioara Maria prin naştere, dă viată Celui ce este Însăşi Viața, dă ființă Celui ce este mai presus de ființă, naște pe Cel ce este ”făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Orizontul despărţitor intre cer și pământ dispare, pentru că îngerii din ceruri laolaltă cu păstorii se bucură de naşterea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate că e noapte, o stea luminoasă prevestește nașterea unui Soare luminos, care va lumina întru lumina cunoștintei pe toţi oamenii. Profețiile se împlinesc, Betleemul freamătă la auzul celor povestite de păstori, la fel cum si Ierusalimul se va tulbura la întrebarea adresată de către magi: ”Unde este Cel ce S-a născut, regele iudeilor?” Dreptul Iosif este îngândurat, nu prea înţelege ceea ce se petrece in preajma lui, Hristos se naște intr-o lume ostilă care rămâne indiferentă la venirea Fiului lui Dumnezeu. In centrul atenţiei rămâne insă Fecioara, care iși privea cu duioșie și dragoste maternă Pruncul iar vitele din staul iși cinstesc Creatorul incălzindu-L cu suflarea gurii lor.

Datorită faptului că la nașterea Domnului a participat întreaga creaţie raţională și iraţională, pământul oferind peștera, cerul steaua, staulul vitele, omenirea a pus în fata lui DUMNEZEU- Fecioara, ea este închipuirea scării lui Iacov, ea este locul fără de prihană in care păcatul existent doar in stare latentă a fost şters prin întruparea lui Hristos. In aceste circumstanţe se creionează importanța celei de a doua zi a Crăciunului, sărbătoare numită sugestiv ”Soborul Maicii Domnului”, ocazie cu care doresc sa supun atenţiei dvs. o temă pe care am intitulat-o: ”Primindu-L pe Hristos din brațele Maicii Domnului”.

Cred că oricine ar fi flatat în orice moment al vieții, de cinstea de a-l sluji în mod direct pe Dumnezeu, în primul rând s-ar gândi la putere, faimă, notorietate. În cazul Maicii Domnului n-a fost nimic din toate acestea ci mai degrabă s-a împlinit contrariul, adică rușine, batjocură, ostilitate, prigoană iar la sfârșit, la poalele crucii, durere. S-au împlinit intr-adevăr cuvintele dreptului Simion care i-a prevestit incă dintru început sabia ce-i va străpunge inima. E curios lucru că la nașterea Domnului lipsesc cu desăvârșire femeile, Maica Domnului având in preajmă doar bărbaţi nepricepuţi în a da un minim ajutor noului născut. La cruce însă, se găsesc mai mult femei neputincioase în a lua trupul lui Hristos de pe cruce și lipsesc cu desăvârșire bărbaţii care ar fi trebuit să facă acest lucru și să dea dovadă de curaj.

Colindul popular reprezentat prin strofele:

                                                      ”Nu mai plânge Maica mea

                                                        Scutecele noi ți-om da

                                                        Prea Curată,

                                                        Pruncul Sfânt de-i înfășa”,

surprinde extraordinar această ipostază în care Maica Domnului se simte părăsită și neputincioasă în fața acestei provocări a vieții iar această ipostază ne înduplecă pe fiecare dintre noi, din fiecare generație să ne implicăm în a-i veni in ajutor și a-i fi părtași la acest moment sublim al sălășluirii lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Aici se arată frumuseţea Crăciunului, în această apropiere duhovnicească de ieslea Betleemului, în această candoare sfântă în care întrezărim atât gingășia Noului Născut cât și lacrima Maicii Domnului stârnită de nepăsarea umană. Pentru aceasta ne-am pregatit cu post, ca sa ne putem apropia cu sfială de Cel Ce s-a născut, iar Maica Domnului ca o mamă cu inima plină de bucurie sfântă, dar mai ales bucurându-se de închinarea noastră în fața Pruncului, neavând ce să ne ofere în semn de recunoștință, ne oferă plăcerea și bucuria de a-L ține în brațe pe Hristos. Minunea Crăciunului, dacă este să vorbim de o minune, constă tocmai în interiorizarea bucuriei de a fi împreună cu Hristos. In acest sens o avem ca model pe Maica Domnului, care in aproape toată iconografia noastră ortodoxă apare cu Pruncul in braţe și de fiecare dată când ii privim icoana ne gândim la cel puțin trei lucruri:

1. Dacă la Buna vestire Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei făcând posibilă întruparea Mântuitorului Hristos, la fiecare botez acelaşi Duh Sfânt îl face prezent pe Hristos in sufletele noastre iar noi devenim ”hristofori” adică purtători de Hristos

2. Dacă Maica Domnului a fost mamă a Domnului Hristos ea devine și mamă a noastră, căci prin Sf. Euharistie noi ne împărtășim cu Trupul lui Hristos care e luat din trupul Maicii Domnului, iar noi devenind una cu Hristos devenim și fii ai ei

3. Dacă Maica Domnului a fost prigonită pentru faptul că ”Irod căuta Pruncul ca să-l omoare”, de-a lungul timpului s-au găsit și se vor găsi mulți irozi care să caute să ucidă acest odor in sufletul tău. Lupta cu păcatul nu este altceva decât lupta de a rămâne împreuna cu Hristos, spovedania e recunoașterea înfrângerii suferite in fata diavolului, e revitalizarea noastră pentru o noua încercare de a deveni biruitori și împăraţi peste propriile noastre suflete dar supuşi fii ai Tatălui ceresc. Noi nu vom moşteni împărăţia lui Dumnezeu pentru simplul fapt că am fost doar botezaţi, nimeni sa nu se amăgească cu aceasta, Arsenie Boca spunea că: cel ce și-a îngropat talantul este cel ce a primit botezul și n-a făcut nimic, dacă Maica Domnului s-a dus pana la cruce, noua ni se cere sa ne asumam crucea si sa urmam lui Hristos.

In încheiere as vrea să va prezint un fapt care merită toată atenția. Daca acum icoana Naşterii Domnului, ne arată că Fecioara tine in brate in chipul unui prunc pe Mântuitorul Hristos, in icoana Adormirii Maicii Domnului, vedem faptul invers: Mântuitorul tine in braţe sufletul Maicii Domnului in chip de prunc. Este ceea ce spune si Sf. Ioan Botezătorul: ”Acesta trebuie să crească iar eu să mă micşorez!” Dacă Hristos se naşte umil in ieslea din Betleem, lasă-L să crească in sufletul tău, nu veţi putea crește împreună numai in măsura in care voia Lui se va impune in viața ta, iar voia ta va fi din ce in ce mai puţin auzită. Asta înseamnă ca El să crească, iar tu să te micşorezi, dar de fapt creșteți împreună. Aceasta este smerenia de care tot vorbim si ea devine incitantă prin faptul ca ea generează următorul paradox: creşti in măsura in care te ştii micşora.

Aşadar prin Maica Domnului, Hristos se naşte, pentru ca și noi să ne naştem din nou, Hristos se face ca noi pentru ca si noi să devenim ca și El, se pogoară pe pământ ca să ne îndrepte privirea spre cer și S-a smerit(Filip.2:7-9) ca să ne invețe și pe noi smerenia, căci numai prin aceasta duhul nostru se va umple de prezenta lui Hristos făcându-ne să exclamăm împreună cu Sf.Ap. Pavel: ”De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește intru mine”. La această bucurie a întâlnirii cu Hristos la ieslea Betleemului, care a rămas peste veacuri Biserica și la purtarea Lui în potirul sufletelor noastre, ne cheamă praznicul de azi. De aceea am și venit fiecare dintre noi la sf. biserică, arătându-ne uimirea și mulţumirea deopotrivă pentru acest gest de iubire al lui Dumnezeu care:

                                                     Pe Fiul în al Său nume

                                                    Tatăl L-a trimis în lume

                                                    Să se nască

                                                    Și să crească

                                                    Să ne mântuiască.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

CRĂCIUN 2011

CRĂCIUN  FERICIT!

PARCUL TITAN DIN BUCUREŞTI

CIŞMIGIU

TÂRGU JIU

Citeşte mai mult >>

PELERINI CĂTRE BETLEEM, ÎN GLAS DE COLINDĂ

 

Sărbătoarea Naşterii Domnului sau Crăciunul, este una dintre sărbătorile cu o încărcătură emoţională remarcabilă şi este aşteptată cu multă nerăbdare şi cu multă căldură sufletească atât de cei mari cât şi de cei mici. E sărbătoarea bucuriei, după cuvântul îngerului ce se arată păstorilor zicându-le: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot norodul, că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul…”(Lc.2,10-11) , iar corul îngeresc confirmă această bucurie mărind pe Dumnezeu în colindul lor:” Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire.”(Lc.2,14)

Cuvântul „Crăciun” are o obârşie destul de interesantă, după unii ar proveni de la latinescul calationem care înseamnă chemare, convocare, întrunire pentru a serba un eveniment important şi se pare că exista chiar o sărbătoare cu acelaşi nume în lumea romană, care se ţinea la începutul anului şi în cadrul căreia se anunţau principalele sărbători din anul respectiv. Cea mai plauzibilă etimologie însă pare a fi cuvântul creatio, -creationem tot din limba latină care înseamnă creaţie, căci ”Naşterea Domnului” înseamnă începutul unei noi creaţii a lumii din punct de vedere spiritual prin „Adam cel Nou” adică Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aşadar Hristos se naşte, adică Dumnezeu se face om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca umanul din noi să participe la viaţa divină, ca omul să se ridice la demnitatea cu care a fost cinstit mai înainte de păcat. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului, ca omul să se reîntoarcă la demnitatea lui de fiu al lui Dumnezeu, să se reîntoarcă acasă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi vine să-l caute: „Cel nematerialnic se întrupează, Cuvântul se face trup, Cel nevăzut se vede, Cel nepipăit poate fi atins, Cel fără de timp intră în timp;” acesta este Iisus Hristos permanent acelaşi, ieri, azi şi în veci. Astfel descoperim taina Crăciunului: Dumnezeu se face om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” prin har.

La începuturile creştinismului, în special în Răsărit, această sărbătoare se prăznuia împreună cu Botezul pe 6 ianuarie şi se numea Epifania adică Arătarea Domnului, pentru că în mentalitatea creştină primitivă, puternic marcată de cea păgână, accentul se punea pe ziua morţii şi a învierii divinităţilor adorate iar nu pe ziua naşterii lor. Astfel se explică lipsa la început a acestei sărbători ca prezenţă de sine stătătoare. Istoricii consideră că pentru prima dată sărbătoarea Naşterii a fost despărţită de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia în jurul anului 375, după care s-au aliniat şi celelalte Biserici astfel încât astăzi doar armenii mai serbează Naşterea Domnului pe 6 ianuarie. La fixarea zilei de 25 decembrie s-a avut în vedere şi faptul că aproape toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 dec.), sărbători care erau asociate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creştină mai ales cultul lui Mitra, zeul Soarelui, un cult oriental foarte răspândit prin sec. al III – lea îndeosebi în rândurile armatei romane. Sărbătoarea marca ziua de naştere a zeului Soare, învingător în lupta împotriva frigului şi a întunericului. Această sărbătoare păgână a fost dată la o parte de ziua naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, cel care a fost numit de prooroci: „Soarele Dreptăţii”(Mal.4,2) de imnografi „Răsăritul cel de sus” iar de dreptul Simeon „Lumină spre descoperirea neamurilor”.(Lc.2,32)

Înainte de a trăi bucuria întâlnirii cu Hristos care se naşte în ieslea Betleemului, Biserica a rânduit şase săptămâni de post . Acest post închipuie perioada vechi – testamentară în care toţi proorocii începând de la Moise au trăit cu nădejdea venirii lui Mesia. Să înţelegem că lipsa Lui a constituit într-o oarecare măsură o perioadă de post, de privaţiuni, de lipsă a oricărei bucurii duhovniceşti, iar naşterea a fost aşteptată cu multă nerăbdare de fiecare generaţie a poporului evreu. Noi prin post trăim această perioadă a „nerăbdării”, pentru ca în final întâlnirea cu Hristos să constituie explozia de bucurie că L- am găsit pe cel care este „dulceaţa vieţii” noastre. Postul Crăciunului este unul paradoxal: este o perioadă de jertfă pentru noi, dar ne transmite foarte multă bucurie şi speranţă. Este un post al zâmbetului, al deschiderii prieteneşti spre alţi oameni, un post al generozităţii şi al cântecului. El nu se impune ca o regulă bisericească severă , ci ca o încercare de acordare între zgomotul şi tulburarea din sufletul nostru, cu atmosfera liniştită şi generatoare de pace a Betleemului. Acest post este şansa creştinului de a nu rata tocmai esenţialul unei mari sărbători, în care bucuria nu coboară din sania trasă de reni a moşului îmbrăcat în roşu, ci din discreta întrezărire a aripilor de înger ce ne ating pe frunte, din când în când, în entuziasmul şi aglomeraţia nevăzută a unui Betleem ce se întinde cât toată lumea.

Mulţi cataloghează acest post ca un post al bucuriei deoarece această perioadă este una cu totul specială faţă de restul anului. E vremea colindelor şi în această privinţă poporul nostru a ştiut dintotdeauna să transpună în melodii de cea mai adâncă vibraţie sufletească şi în versuri pline de înţelepciune, adevărul credinţei sale. Colind, este un cuvânt atât de familiar nouă, de parcă nu ar avea nevoie de nici o definiţie şi înseamnă a merge din loc în loc, a căuta ceva, a insista chiar, a urmări prin căutare atingerea unui scop.

Colinda nu-i altceva decât o „evanghelie populară”, o Biblie nescrisă a Naşterii lui Hristos, în care evenimentele din Betleemul Iudeii se transpun pe plaiurile româneşti, al casei sau chiar al sufletului românului. Se poate spune că „ Buna vestire” a Crăciunului la noi o fac colindele, intonate pe tot cuprinsul ţării de copiii care, în duhul evanghelic al cuvintelor : „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”, înalţă adevărate „liturghii” către Dumnezeu în care îi cuprind şi pe cei mari. Această vestire a Naşterii lui Hristos de către copii, cuprinde în colindă atât simplitatea cuvintelor venite din popor însă pline de profunzime, cât şi melodicitatea înrudită cu doina sau balada, genuri folclorice specifice poporului român.

Aşadar, primii colindători au fost îngerii, care grupaţi în cete cântau slava lui Dumnezeu, iar mai apoi au fost păstorii din părţile Betleemului şi magii de la Răsărit, iar de-a lungul timpului toţi cei ce cred în Hristos până în ziua de azi. În fiecare an ne încredinţăm de această naştere miraculoasă şi o vestim şi celorlalţi semeni ai noştri prin colindă, iar ei ne-o vestesc la rândul lor în acelaşi mod.

În acelaşi timp, Hristos Domnul, din iesle în lume, din lume pe cruce, de pe cruce în mormânt, din mormânt spre Înviere, de pe pământ la cer, nu conteneşte să cutreiere, să colinde, drumurile ce duc spre sălaşul mântuirii noastre. Ajuns la uşă, bate uşor şi cere găzduire. Nu l-ai primit de dimineaţă, El vine la amiază, iar dacă nici atunci n-ai avut răgaz pentru El, prea învăluit cu cele vremelnice griji, bucuros e să cineze cu tine în ceas târziu de noapte.(Apoc.3,20) El nu oboseşte în nădejdea că ne vom lăsa aflaţi de El. Ne cercetează în seara de Crăciun, venind la noi în glas de colind duios. În acest timbru neprihănit, nealterat şi sfios al colindelor noastre şi al cântecelor de stea, Hristos ne împărtăşeşte bucuria, seninătatea, pacea Sa sfântă, toate învăluite în parfumul curăţiei noastre lăuntrice şi toate străbătute de fiorul sfânt, pe care nici un cuvânt omenesc nu-l poate exprima.

Pr. Câmpean Augustin



Citeşte mai mult >>

CENACLUL LITERAR „DESTINE” (2)

În şedinţa cenaclului din luna noiembrie , scriitorul Ion C. Ştefan şi-a lansat romanul „Întâlnirea de la muzeu”. L-am terminat de citit aseară, mi-a plăcut, motiv pentru care mă grăbesc să vi-l semnalez şi să vă invit să nu-l rataţi. O să vă convingeţi că este o carte frumoasă („prea frumoasă”, scrie un recenzent al ei).

Aş îndrăzni să spun că romanul lui Ion C. Ştefan este, de fapt, un basm, a cărei acţiune are loc în zilele noastre. Întocmai ca într-un basm, totul se petrece sub semnul frumosului şi a neverosimilului. Eroii principali - el profesor şi scriitor, ea profesoară şi poetă - sunt „frumoşi, educaţi, culţi şi manieraţi”. El este un fel de Făt Frumos, ea un fel de Ileana Cosânzeana! Cei doi sunt căsătoriţi. Perechile lor, tot profesori, sunt, de asemenea, „frumoşi, educaţi, culţi şi manieraţi”. Cei doi se iubesc platonic. Scrupule exagerate, intervenite accidental, îi împiedecă să-şi împlinească iubirea.

Faptul că cei doi se iubesc devine de notoriu. Înseşi perechile lor ştiu asta, însă, nu se scandalizează, îi lasă în pace, au încredere în ei. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla nici chiar în basmele adevărate!

Scrupulele ţin, în acest „basm”, locul balaurului şi chiar dacă eroii lui nu reuşesc să-l răpună, ei nu scad în ochii noştri, dar vom continua să-i compătimim.

Printr-un miracol, aşa cum se întâmplă de regulă în basme, copiii celor doi, deveniţi maturi, se întâlnesc , se iubesc şi suntem lăsaţi să sperăm că vor împlini ceea ce părinţii lor n-au reuşi să facă.

Ion C. Ştefan, profesor la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2005. A scris aproape 30 de cărţi (la fel ca eroul romanului său, căruia, în mod cert, i-a împrumutat multe elemente din biografia sa): volume de versuri, proză, comentarii literare, maxime şi cugetări.

.

Citeşte mai mult >>

20.000

Cifra din titlu reprezintă numărul accesărilor blogului meu, pe toată durata existenţei lui (mai 2009 - decembrie 2011. Sunt multe? Sunt puţine? Desigur, puteau fi şi mai multe. Sunt bloguri care înregistrează acest număr într-o zi! Un exemplu este cel al „Evenimentului Zilei”, a cărui medie zilnică este de 24.000 de vizitatori! Potrivit unei declaraţii a unui realizator al lui, succesul se datorează introducerii unor cuvinte şi expresii cheie. Bănuiesc că un astfel de cuvânt cheie, care să atragă vizitatorii, tineri în special, ar putea fi „sex”, iar o expresie cheie ar putea fi o ştire bombă ca aceea cu care Ion Cristoiu a reuşit să facă tiraj mare la ziar, imediat după apariţie.: „Găina care a adus pe lume pui vii”!

Vorbind serios şi având în vedere şi tematica blogului, ca să obţin un număr mai mare de accesări, cred că ar trebui să mă cheme Mircea Cărtărescu sau Andrei Pleşu. Nu mă cheamă aşa, prin urmare mă văd obligat să mă mulţumesc cu cât am.

Am considerat că ar fi interesant să vă comunic structura acestor accesări, pusă numai la dispoziţia administratorului blogului de compartimentul de statistică a lui. Iată cum arată ea:

1. Număr total de postări - 235

2. Postările cele mai accesate

- Ninge – 637

- Biserica din Bănişor – 570

- Weekend 5 – 283

- Colinde din Sălaj – 275

- Vizită în ţara de sub Meseş – 259

- Bănişor – Monografie. Amintiri – 188

- La Năeni – 162

- În Nordul Olteniei - 162

- Episodul3 –Anuar nr.3 - 158

- Episodul 10 – Anuar nr.5 - 110

Obs. Nu-mi dau seama de ce „Ninge”, prima mea poezie, este cea mai accesată postare?!

3. Ţările cu cele mai multe accesări

- România – 21.790

- SUA – 1.891

- Republica Moldova – 856

- Israel – 783

- Spania - 321

- Germania -214

- Rusia – 155

- Canada- 143

- Olanda – 99

4. Număr de comentarii – 199

5. Număr de persoane care m-au contactat prin e-mail - 90

Citeşte mai mult >>

CENACLUL LITERAR „DESTINE” (1)

Cu trei luni în urmă, am fost prima oară la acest cenaclu, invitat de poetul de pe scara mea, domnul Nicu Doftoreanu. Am avut surpriza să întâlnesc acolo foşti colegi ai mei din RENEL. Însuşi preşedintele cenaclului, domnul Victor Gh. Stan, este unul dintre ei. În afara lor, erau mulţi necunoscuţi: ingineri, economişti, profesori, unii membrii ai Uniunii Scriitorilor, printre care şi domnul Victor Gh. Stan, preşedinte al secţiei de copii şi tineret a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Cu ocazia celei de a trei mea prezenţă la cenaclu, am asistat la trei lansări de carte şi la lecturi din creaţiile literare ale participanţilor. Eu am citit un fragment de capitol din romanul „Comoara din Dealul Magiarului”.

Prima lansare de carte a fost a volumului de versuri „Truditorul dragostei pe drumul spre Orient – poemele iubirii” al poetului George Călin, apărută la Editura Biodova în 2011. Reproduc din volum, poemul „Creaţie”:

tina trupului meu / nu se va cerne în vânt / va deveni piatră - /o piatră neşlefuită, / o piatră din care Dumnezeu / va dăltui o inimă; / căci numai El are supremul drept, / de a întrupa un alt chip, / dându-i suflare pe pământ; /eu mă voi stinge / fără a lumina, / fără a pâlpâi..../ voi fi o candelă ce arde mocnit / în întunericul pământului - / pământ din care am fost întrupat, / primind de la acelaşi Dumnezeu: / suflare de viaţă, / Credinţă, / Nădejde, / Dragoste.....

A doua lansare, a fost volumul de versuri „Eleganţii atomi ai frumosului”, autor poetul Marian Dumitru, apărută la Editura Semne în 2011.Reproduc poemul „Portret mişcat”:

Am fost un pic urât, se pare, / Cu nas puternic şi adus, / Având în răsărit apus, / Şi-n sânge, zgomotul de soare. // M-au pizmuit, dar nu mi-au spus, / Deşi nu i-am atins cu-o floare; / Mai mult: cu tone de ardoare, / La împărţeală-am stat supus // N-am fost perfid când am jurat, / N-am jefuit vis ori palate, / Ci am suflat strofei carate // Copilăria mea din sat, / Şi mi-am dat lacrimile toate / O ploaie versului secat.

Ultima carte lansată a fost tot un volum de versuri, intitulat „101 poeme”, autor Vasile Groza şi apărută la Editura Biodava, în anul 2011. Majoritatea poemelor sunt scrise pentru copii. Reproduc poemul „Laira”:

Pe Laira toţi o ştim, / Este o căţeluşă neagră, / Iute ca argintul viu - / La copii li-i tare dragă // Sare parcă e de gumă, / Are o voce de soprană, / E ca un paznic de bună - / Nici de lup nu are teamă // Da-nt-o zi ieşind din curte, / Nici nu-ţi vine ca să crezi, / Un câine-a sărit s-o muşte – / Dintre-aceia, maidanezi // Dar Laira nu se lasă: / Când zăreşte un maidanez / E la fel de curajoasă - / Îl aleargă de nu-l vezi.

Există şi o editură „Destine”, proprietatea d-lui Victor Gh. Stan, şi o revistă „Destine”, al cărui redactor şef este, de asemenea, dl. V.G. Stan

Citeşte mai mult >>

STRADA MEA

Mă bucur că strada mea poartă numele unui scriitor, chiar dacă despre el nu se prea vorbeşte azi, şi că ea nu se numeşte Echerului, Ghiozdanului, Sapei etc. Regret doar că numele de botez al scriitorului e scris greşit: Teodor în loc de Theodor. Pe această stradă a locuit, probabil, scriitorul. Nu ştiu precis, deoarece strada nu mai e cea de altă dată. Cu ocazia amenajării bulevardului Victoria Socialismului (actualele bulevarde Unirii şi Decebal) cele mai multe case ale ei au fost demolate şi înlocuite cu blocuri. Pe cele câteva rămase, nu există nici o plăcuţă care să ateste că pe această stradă a locuit scriitorul.

Theodor Speranţia s-a născut la 4.05.1056 în Oneşti, judeţul iaşi şi a murit la 9.03.1929 în Bucureşti. Theodor Speranţia a fost doctor în filozofie şi litere, titlu obţinut la Universitatea din Liége, profesor de română la liceele Gh. Lazăr şi Matei Basarab din Bucureşti, poet, dramaturg, romancier şi, mai ales, culegător şi autor de anecdote ( bancuri, cu alte cuvinte). A scris nici mai mult, nici mai puţin decât 20 de volume de anecdote, volume care poartă nume ciudate, precum: „Anecdote afumate”, „botezate”, „de post”, „marinate”, „piperate”, „cu minuni”, „cu noroc”, „împănate”, „populare”, „nouă”, „ilustrate” etc. În această calitate, Th.Speranţia a fost foarte apreciat de Haşdeu, Iorga, Xenopol. A scris un singur roman, care se numeşte „Ferigheală” şi este vorba în el despre viaţa evreilor din Iaşi, înaintea Primului Război Mondial.

O anecdotă, reală, este legată de numele scriitorului. Pe el l-a chemat, de fapt, Nădejde, dar învăţătorul lui din Târgu Frumos, i-a schimbat numele în Speranţia, pentru că, şi-o fi zicând el, înseamnă acelaşi lucru şi sună mai frumos.(!?)

Theodor Speranţia a fost un apropiat al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, şi-i servea acestuia de medium, la şedinţele lui de spiritism.

Blocuri de pe strada actuală

Zona cu case vechi

Casă vechede pe Th. Speranţia colţ cu Chiparosului



Citeşte mai mult >>

SUNT O BABĂ COMUNISTĂ!

Auzisem despre Dan Lungu că e unul din scriitorii români cei mai traduşi şi publicaţi în străinătate. Ardeam de dorinţa să văd cum scrie! Auzisem şi de cartea lui, „Sunt o babă comunistă!” M-a incitat titlul ei şi doream să fac rost de ea şi, citind-o, să fac cunoştinţă cu scrisul lui. Norocul meu a fost să o descopăr la Gaudeamus, la standul Editurii Polirom. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri şi am început s-o citesc de cum am ajuns acasă. Primul capitol (cel mai reuşit din carte) mi-a plăcut atât de mult, încât i l-am citit cu voce tare şi soţiei, la bucătărie, în timp ce făcea mâncare. I-a plăcut şi ei şi, în continuare, am citit cartea în tandem: când o lăsam eu din mână o apuca ea, când o lăsa ea, continuam eu.

Acum, după ce am terminat-o, pot spune despre ea că e o carte bună şi că Dan Lungu scrie bine. El scrie simplu şi curgător. Nu te oboseşte cu prea multe descrieri şi analize psihologice. Face portrete sumare, schiţează tablouri în fugă, dar dă o mare atenţie atmosferei, acţiunii şi dialogului. Le face toate cu o uşurinţă uimitoare, fără să facă risipă de cuvinte şi fără să se screamă. Este uimitor că, în timp ce citeşti, toate îţi apar în faţa ochilor de parcă ai fi acolo! Eroinei principale a cărţii, Emilia Apostoae, alias baba comunistă, nu-i face nici un portret, ne lasă pe noi s-o identificăm, din punct de vedere fizic, cu una din babele nostalgice, de care ne frecăm fiecare, în viaţa cea de toate zilele. La fel face şi cu ceilalţi eroi ai cărţii şi, vă jur, pentru fiecare din ei eu am găsit un corespondent printre cunoştinţele mele. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu francezii, nemţii, italieni, grecii şi turcii, căci şi în ţările lor s-a tradus cartea?! Ei n-au avut "norocul" să trăiască în Epoca de Aur şi nu-mi dau seama cum şi-o imaginează ei pe Emilia Apostoae? Pe semne, înainte de-a citi cartea, şi-o închipuie aducând cu prototipul ţăranului, erou al muncii socialiste, care avea o coasă dublă care tăia şi la stânga şi la dreapta (fără timpi morţi), o greblă înfiptă în fund cu care strângea iarba cosită şi o lanternă fixată pe frunte ca să lucreze 24 de ore din 24. Mă mir că cititorul occidental nu este dezamăgit după ce constată că, în fond, Emilia este o femeie simpatică, descurcăreaţă, care de mică fetiţă, născută la ţară, îşi dorea să ajungă la oraş, să devină doamnă şi să-şi facă unghiile cu ojă. N-are nici o importanţă că a ajuns doar muncitoare, căci a ştiut să se descurce, dar nu pe spinarea altora, că asta ar face-o odioasă, ci pe bază de PCR (Prieteni-Cunoştinţe-Relaţii), iar când nu trăgea de fiare la serviciu, îşi făcea şi manichiura.

Emilia are şi un soţ, pe care îl cheamă Ţucu, fost lăcătuş mecanic. Amândoi sunt pensionari şi au o fată, Alice, ingineră, care a emigrat în Canada şi s-a măritat cu un canadian. Acţiunea se petrece fie în zilele noastre, fie în trecut, unde ne poartă amintirile Emiliei. În prezent, bătrânii sunt cam strâmtoraţi, iar Emilia e nemulţumită. Pentru ea era mai bine în trecut, când, la fabrică, unde ea şi colegi ei, deşi cam trăgeau chiulul şi se ocupau de ciubucuri, salariile erau bunicele, iar în afara fabricii, prin relaţiile care le avea, reuşea să menţină frigiderul de acasă plin. Pentru ea, atunci, fericirea însemna să aibă ce mânca şi mai  însemna apartamentul cu două camere de la bloc şi butelia de aragaz. Încearcă să strângă în jurul ei pe foştii colegi de serviciu şi să repună în funcţiune, dacă nu fabrica, care acum era închisă şi în paragină, cel puţin atelierul în care lucrase. Constată că, spre deosebire de ea, ceilalţi se împăcau cu vremurile noi şi că unii o duceau chiar mai bine.

Cartea îi ajută pe cei care n-au trăit în comunism să-şi dea seama cam cum a fost atunci, e plină de întâmplări nostime şi scrisă pe un ton vesel.V-o recomand cu căldură.

Citeşte mai mult >>

1 DECEMBRIE

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Citeşte mai mult >>