RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (3)

MEŞTER DE VOIE SAU DE NEVOIE

Nu fac parte din acea categorie de belferi, care stau cu burta la soare şi plătesc pe unii şi pe alţii ca să le facă tot de ce este necesar într-o gospodărie. Pe lângă faptul că nu am avut această posibilitate, nici       n-am vrut. Dorinţa mea a fost să fac cât mai multe lucruri singur şi să mă bucur din plin de „iscusinţa” mea. Adevărul este că nu sunt nici prea iscusit şi nici foarte îndemânatic, dar am multă voinţă şi disponibilitate pentru efort fizic.

Ţăranii din sat, când ne-au văzut punând mâna şi săpând sau meşterind una, alta, s-au mirat. „Apoi, ăştia-s nişte pârliţi de orăşeni!” şi-or fi zis ei. Cu totul altfel îi priveau pe cei cărora le făceau alţii totul. Când au aflat însă, că lucrăm la RENEL, acolo unde o femeie de serviciu are un salariu mai mare decât un profesor universitar, cum vorbea toată lumea, şi-or fi zis: „Nu-s pârliţi, dar sunt zgârciţi!”

Într-o zi, pe când eram singur şi făceam gropi pentru stâlpii de la gardul împrejmuitor, vecinul meu de peste drum, un bătrân ursuz, m-a luat la rost:

- Te văd mereu aici, lucrând singur. Dumneata nu ai pe nimeni? Nu ai copii?

- Am, dar locuiesc departe de aici.

- Atunci, de ce nu-ţi tocmeşti pe cineva?

- Pentru că îmi place să fac singur, ceea ce fac.

S-a uitat la mine, şi-a făcut cruce şi n-a mai zis nimic. Sigur, nu   m-a crezut. „E un zgârţoman, aşa cum vorbeşte lumea!” şi-o fi zicând în gândul lui. Am aflat, mai târziu, că lumea îi zicea Bunicul.

Ca să fac de toate, aveam nevoie de scule şi de un adăpost pentru ele. Am făcut rost, de la întreprinderea noastră de montaj, de două barăci metalice, tip şef de echipă, salvate de la casare, pe care le-am amplasat la mică distanţă una de alta, pe fundul terenului fiecăruia. Aveam de acum unde ne adăposti sculele şi uneltele agricole pe care ne-am grăbit să ni le procurăm, precum şi unde dormi, dacă va fi cazul, pentru că fiecare baracă avea  şi câte un pat de fier cu  o saltea şi o pernă, uzate, e adevărat, dar ştiţi cum se zice: Calul de dar nu se caută de dinţi!

Gardul împrejmuitor l-am făcut cu panouri din plasă metalică, fixate, prin sudură, de stâlpi. Şi la gard şi la celelalte construcţii metalice de care voi pomeni, lucrările de lăcătuşerie le-am făcut eu, sudura au făcut-o alţii. Ţevile pentru stâlpi şi pentru ramele panourilor proveneau de la reparaţia cazanelor şi  le-am cumpărat la preţ de fier vechi, de la termocentralele bucureştene.  Ca să le sudăm, aveam nevoie de energie electrică. Noroc că satul era electrificat, iar pe terenul meu, la capătul din spre Calea Victoriei, era amplasat un stâlp al reţelei electrice de joasă tensiune. Puteam să cer mutarea lui de acolo sau plata unei chirii pentru găzduire. N-am recurs la nici una din soluţii şi bine am făcut.  Am comandat un dulap de alimentare cu energie electrică, pe care l-am amplasat la baza stâlpului şi problema era rezolvată atât pentru mine cât şi pentru Haralambie. Peste doi ani, când s-a realizat iluminatul stradal, pe acest stâlp s-a montat una din lămpi şi, de atunci, în toate nopţile, curtea mea a fost iluminată gratuit.

Dacă pentru operaţiunile mecanice şi în oarecare măsură pentru cele electrice, aveam noţiunile necesare, deoarece şi eu şi Haralabie suntem ingineri mecanici, pe cele de construcţii, a trebuit să le învăţăm. Mi-am făcut rost de nişte manuale pentru elevii de la liceele industriale de construcţii şi de acolo am învăţat cum se face un beton şi un mortar, cum se înzideşte, cum se zugrăveşte sau vopseşte, cum se face o instalaţie sanitară sau electrică într-o locuinţă, cum se pune gresia şi faianţa etc. Mi-a plăcut să învăţ toate astea!

În timp ce meşteream la gard şi începusem amenajarea trenului, mă trezesc într-o zi cu Ilie, un tânăr abia eliberat din armată, nepotul unui vecine, ţaţa Ioana. Făcusem cunoştinţă cu el, ne mai vizitase în câteva rânduri, aşa că nu ne-a mirat venirea lui. Am discutat cu el diverse şi, dintr-o dată, mă întreabă:

- Nu vă supăraţi, aş vrea să vă pun o întrebare.

- Nu mă supăr, pune-mi-o.

- De fapt, mamaie a zis să vă întreb. Dumneavoastră unde vă faceţi nevoile când veniţi aici?

Am rămas tablou! Nu mă aşteptam la atâta tupeu din partea flăcăului, sau a bunicii lui. Am promis însă să nu mă supăr, aşa că i-am răspuns, relativ calm:

-   Aici n-avem nevoi. Ni le facem la Bucureşti.

S-a uitat mirat la mine. Cu siguranţă, nu m-a crezut, dar n-a avut curajul să mi-o spună. De fapt, unde ne făceam nevoile, în lipsa unui closet?  Păi, noi, bărbaţii după baracă, iar soţiile în barăci, la oliţă. Din fericire, n-am avut, în toată perioada fără closet, decât nevoi mici. E clar că situaţia asta nu mai putea dura, din moment ce am ajuns subiect de discuţie în sat. Până ne vom face casa, până vom avea acolo un WC, e musai să ne facem un closet.

Am cumpărat de la Termocentrala Turceni, la preţ de deşeuri, scânduri provenite din dezafectarea ambalajelor unor utilaje. Turcenii erau, atunci, în plin proces de retehnologizare şi primeau utilaje de la firme din Vest. Din aceste scânduri am făcut cabina closetului, o construcţie care dăinuie şi azi şi de care sunt mândru. Mult timp s-a putut citi pe un perete lateral al ei: BABCOCK. Dacă te gândeşti bine, şi eşti cât de cât îngăduitor, e o mică casă! Te poţi adăposti acolo în caz de vreme rea. Noi n-am făcut-o niciodată, dar, vrăbiile, cu care am fost, încă de la început, foarte bine dotaţi, au făcut-o, pe vreme de iarnă, intrând acolo printr-un spaţiu de aerisire. Când cabina, cu un scaun încorporat, a fost gata, am săpat o groapă adâncă, am pus-o peste ea, şi closetul era gata. Ştiu că nu este o amenajare corectă, în ton cu epoca noastră, dar n-aveam o altă soluţie. În 1996, nu apăruseră încă, la noi, closetele ecologice.

Din aceleaşi scânduri am făcut şi un acoperiş nou pentru fântâna din centrul satului de la care luam şi noi apă. Şi azi se poate citi pe una din scânduri: ABB. În ce alt sat se mai putea vedea o un closet Babcock şi o fântână ABB?

Acuma, când încerc să recapitulez ce alte lucrări de construcţii şi instalaţii am făcut, sunt tot atât de mândru de mine pe cât am fost şi în momentul execuţiei lor. Le iau în ordine cronologică: un stelaj în baracă; spalieri la vie; dale din beton pentru aleea principală din grădină; am zugrăvit în interior casa şi i-am vopsit acoperişul în roşu; am lăcuit plafonul de scânduri al casei,  al pridvorului şi lateralele acoperişului;  un şopron în spatele casei, devenit depozit şi atelier cu banc şi menghină; o boltă pentru viţă de vie la intrarea în curte, menită şi să-mi ţină umbră la maşină; un eşafodaj pentru susţinerea unui rezervor de apă în aer liber, pentru udarea grădinii, amplasat lângă puţ; un acoperiş peste terasa de sub fereastra casei,  care a devenit locul nostru preferat de odihnă şi servirea mesei; o cabină de duş sub rezervorul de apă,  un cămin pentru hidrofor, un suport pentru boiler şi întreaga instalaţie aferentă, din ţevi de PVC cu îmbinări rapide şi ţevi din pexal cu îmbinări metalice. Sunt foarte mândru de această ultimă lucrare! Ea este chintesenţa a ceea ce am meşterit eu la Runcu.

Puţurile, al meu şi al lui Haralabie, le-am săpat în primăvara anului următor. Până atunci, ne-am procurat apa necesară din fântâna satului, aflată lângă şcoala cea părăsită, nu departe de terenul meu. Aici, în Regat, se fac puţuri americane, din tuburi de beton cu diametrul de 30 de centimetri.  Deşi prima pânză freatică era la adâncimea de şapte metri, puţurile noastre au 17 metri adâncime. Ni le-au săpat manual, o echipă de şapte oameni cu ajutorul unui burghiu asemănător cu cel cu care ne-am făcut găurile de la stâlpii de la gard, dar mult mai mare, întocmai cum bănuiesc că se săpau ele şi în Evul Mediu. Am dus apă la analiză, ca să ne convingem că e potabilă. Deşi biologic era corespunzătoare, concentraţia mare de carbonaţi şi fosfaţi o făceau nepotabilă. Aşa că am folosit-o doar la udat grădina, iar apă de băut ne-am adus, tot timpul, de la Bucureşti. La început am scos apa din puţ cu găleata, mai târziu şi cu pompa.

Dacă în Facultate m-am specializat în maşini termice, la Runcu  m-am specializat în pompe. După ce a fost gata puţul , mi-am cumpărat, de la o tarabă din Obor, o pompă rusească submersibilă, cu membrană, ca să avem cu ce ne uda culturile. Nu m-a ţinut prea mult, motiv pentru care am mai cumpărat una, apoi încă una şi tot aşa până s-au făcut vreo patru. Nea Costică, un inginer de la „Aversa” care avea şi el „moşie” la Runcu, mi-a recomandat pompa Kama, producţie a fabricii la care lucra. De mai mult de zece ani, mă chinuiesc cu acest tip de pompă, pe care am băgat-o şi scos-o de sute de ori din puţ, pe care am amorsat-o tot de atâtea ori, pe care am demontat-o şi depanat-o de nenumărate ori şi pe al cărei motor l-am dus la rebobinat de mai multe ori. Când nu se mai putea face nimic cu una din ele, cumpăram alta. Am ajuns tot la numărul patru.

Vreau să vă mai spun că am început cu câteva scule simple, de strictă necesitate (ciocan, cleşte, patent, ferestrău coadă de vulpe, bomfaier, pile et...) şi am sfârşit prin a avea bormaşină electrică, polizor acţionat electric, drujbă etc.