RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (11)

BURCUŞ

Era la puţin timp după ce cumpărasem ternul de la Runcu. Apucasem doar să-l împrejmuim, să săpăm un puţ şi să ne ducem acolo o baracă metalică în care ne ţineam sculele.

Într-o sâmbătă, abia veniţi la Runcu, am auzit un schelălăit sub baracă. Am căutat să văd despre ce este vorba şi am descoperit acolo un căţel! L-am scos afară. Era o mogâldeaţă flocoasă, gri, cu nişte  urechi mari şi clăpăuge.

-   Ce-ai de gând să faci cu el?, m-a întrebat soţia.

-   Să-l păstrez, i-am răspuns eu, fără să mă gândesc prea mult.

Voiam de mult să am un câine. Regret foarte mult că n-am avut unul când erau copiii noştri mici, ca să se joace cu el.

- Nu vezi cât e de urât? Aruncă-l peste gard, să şi-l ia al cui e.

- N-o să-l ia nimeni. Cineva ni l-a aruncat peste gard ca să scape de el.

Şi l-am păstrat. L-am botezat Burcuş, pentru că aşa îl chema pe câinele bunicului meu cu care m-am jucat când eram copil. Câteva luni de zile au avut grijă de el, în perioada în care noi nu eram acolo, muncitorii care ne construiau casa, apoi, a stat cu chirie la nea Nelu, la ţaţa Ioana, la nea Nae Cioarec sau la nea Ion, vecinii noştri. Crescuse între timp. Dacă la început era doar cât un pisic, se făcuse cât doi pisioi. N-avea să crească mai mult şi nici să se facă mai frumos decât la început. Era un câine de talie mică. 

- E un câine ţigănesc, mi-a spus ţaţa Ioana. De unde îl aveţi?

- Dumnezeu mi l-a trimis, i-am răspuns eu.

De atunci câinelui i s-a mai zis: „Burcuş, trimisul lui Dumnezeu”. I-am făcut o cuşcă, iar când s-a făcut mai mare a trebuit legat, pentru că dispărea de la domiciliul gazdelor, venea la casa noastră unde nu era nimeni şi ne aştepta. Mi-a fost milă de el să-l văd legat, dar n-am avut încotro. Era condiţia pe care toate gazdele au pus-o ca să aibă grijă de el. Suferea şi el, sufeream şi eu.

- Îmi cer iertare, îi spuneam când îl vedeam că suferă.

Se uita la mine cu privirea încărcată de reproşuri şi nu-mi zicea nimic.

Aştepta cu nerăbdare să venim şi să-l eliberăm. Gazdele  lui ne-au spus că ne simţea de cum ne apropiam de sat. Începea să schelălăie  şi să se agite cu câtva timp înainte de-a ne face apariţia. Când ne vedea, ţopăia sau făcea tumbe de bucurie. După ce-l dezlegam alerga ca un iepure până la casa noastră.

Cu toate astea, nu era un câine foarte prietenos. Îţi acorda foarte rar câte un favor: venea foarte rar să se frece de tine sau, şi mai rar, te lingea pe faţă când îl luai în braţe. Dar şi când ne răsfăţa în felul acesta, eram de multe ori mai fericiţi decât dacă ar fi făcu-o tot timpul.

Din când în când, Burcuş se mai şi scărpina.

- Are purici!, se alarma Ana.

Imediat, începeau preparativele pentru baie. Într-un lighean mare, cu apă călduţă,  eu îl ţineam, Ana îl spăla. Bietul căţel nu se opunea. Ne făcea impresia că-i place. Nu l-am stors niciodată după baie! Îl expuneam la soare şi ţineam de el până era complet uscat. De vreo două ori l-am scăpat. S-a tăvălit în ţărână şi a trebuit să repetăm baia. Odată, s-a întâmplat ca, imediat după o baie, să se scarpine din nou.

- Ce Dumnezeu are? Abia l-am spălat!, exclama, nedumerită, Ana.

- Cântă la chitară, a încercat s-o liniştească Haralabie, care de dincolo de gard vedea şi auzea tot ce se întâmplă în curte la noi, cum, de altfel, vedeam şi auzeam şi noi ce se întâmplă în curte la el.

L-am examinat atent. Am descoperit nişte băşicuţe pe pielea lui.

- Sunt de urticarie!, a constatat Ana.

Aşa a fost. Burcuş făcea alergie la ceva! La ce? Am descoperit anevoie, că făcea alergie la unele mâncăruri. De atunci în colo, de câte ori se scărpina îl controlam atenţi să vedem dacă sunt de vină puricii sau băşicuţele.

Când Burcuş avea nouă ani, Haralabie ne-a convins să-l lăsăm pe în curte. S-a angajat ca, în lipsa noastră, să-l supravegheze şi să-i dea de mâncare. A funcţionat acest aranjament câteva săptămâni, până când, în stradă, a avut loc o „nuntă” canină, la care Burcuş a dorit cu tot dinadinsul să participe. A vrut să iasă pe sub gard. O sârmă i-a străpuns buza şi, practic, l-a legat de gard. A stat acolo, nu se ştie exact cât, până când Haralambie i-a auzit schelălăielile  şi l-a eliberat tăind cu un patent sârma de care se agăţase. Un capăt din sârmă i-a rămas atârnat de buză, iar aceasta sângera.

Fac o paranteză ca să înţelegeţi de ce, bietul câine a încercat să străpungă un gard de sârmă. A făcut-o pentru a se bucura şi el de graţiile unei căţele în călduri. Burcuş era virgin. În toate încercările lui de a se apropia de o căţea, a fost dat la o parte de câinii mai mari decât el. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Leuţu, câinele în trei picioare al Bunicului. Cei doi câini se consolau călărindu-se reciproc şi simulând împerecherea. Cine i-ar fi văzut prima oară, fără să ştie despre ce-i vorba, şi-ar fi închipuit că cei doi câini suferă de deviaţii sexuale.!

La o zi distanţa, am reuşit să-i  înlătur sârma care-i atârna de buză. L-am dus la veterinar, a fost operat de două ori, dar a făcut septicemie şi a murit. Am suferit la fel de mult ca şi cum ar fi dispărut un membru al familiei.

Dacă nu-l ascultam pe Haralabie, Burcuş ar mai fi trăit vreun an sau doi. Mi-am amintit de următoarea anecdotă:

Un şoarece, umblând de colo printr-un grajd, a ajuns în dreptul cozii unei vaci, când aceasta tocmai se pregătea să se balege. Urmarea: l-a acoperit cu balega ei. La puţin timp după asta, în grajd a intrat o pisică. Văzând că sub balegă mişcă ceva, s-a apropiat. A zărit codiţa şoricelului, rămasă afară, l-a apucat de ea, l-a scos din balegă şi l-a mâncat. Morala: Nu oricine te bagă în rahat îţi vrea răul, precum nu oricine te scoate din rahat îţi vrea binele!

Eu nu i-am vrut răul lui Burcuş ţinându-l legat, iar, cu siguranţă,  Haralambie i-a vrut binele. Dar, ştiţi cum se zice: Mai binele este, uneori, duşmanul binelui!