NUŢA

Am cunoscut-o pe Nuţa la Năieni, un sat de pe dealurile Buzăului, în apropierea localităţii Pietroasele, de numele căreia se leagă tezaurul Cloşca cu Pui şi care mai e vestită pentru vinurile ei.

Are ceva mai mult de cinzeci de ani şi este încă în putere. E ţărancă, dar se poartă în tricou imprimat şi bermude, cumpărate de la „second hand” şi are telefon mobil. Doar papucii din plastic şi câţiva dinţi din viplă îi trădează condiţia socială. Deşi marcată de viaţa grea pe care o duce, se vede că a fost o femeie frumoasă! Are o poveste tristă, pe care vreau să v-o spun.

S-a căsătorit de tânără şi din dragoste, cu un meseriaş care făcea naveta la oraş, nebănuind că alesul ei va cădea, după nu prea mult timp, în patima beţiei, că va deveni brutal şi o va bate.  Au făcut repede doi copii, dar viaţa ei a devenit , în scurt timp, de nesuportat, atât de nesuportat încât, la un moment dat, a fugit cu altul, lăsându-şi soţul cu amândoi copiii. A fost blamată din cauza asta de propria familie şi de cunoscuţi.

- Cum poţi să pleci şi să-ţi laşi copiii?!, o întreba  şi se mira se mira multă lume.

- Cred că îmi luase diavolul minţile, nu mi-am dat seama ce fac, ne spune ea, acum.

S-a măritat cu cel cu care a fugit, un tractorist, după care a vrut să-şi recupereze copiii din prima căsătorie, dar justiţia n-a i-a încredinţat. A nimerit din lac în puţ! Cel de al doilea soţ s-a dovedit a fi mai beţiv şi mai brutal decât primul! A făcut totuşi, şi cu el, trei copii. Acum copiii ei sunt toţi la casele lor, răspândiţi prin diverse localităţi din ţară.

Cu şase ani în urmă, bărbatul ei de al doilea a avut un accident: a căzut cu tractorul într-o râpă. N-a mai fost bun de nimic. L-a scurt timp a trebuit să i se amputeze un picior, după care a făcut o semi pareză şi şi-l mişcă greu pe celalalt. E imobilizat în casă, şede mai mult în pat şi e complet dependent de Nuţa.

- Cum s-a purtat el cu tine, n-ar merita să-l îngrijeşti, îi spunem noi.

- N-ar merita, dar nu-l pot lăsa aşa. M-ar bate Dumnezeu şi mai rău, ne-a răspuns ea, cu  resemnare în glas.

Ea e convinsă că Dumnezeu a pedepsit-o pentru păcatul de a-şi fi părăsit copiii din prima căsătorie şi că acceptând  această penitenţă, trimisă de Sus, îşi ispăşeşte acel păcat.

- E greu, abia îl ridic din pat ca să-l pun în cărucior şi să-l mai scot afară, la aer.

 Bărbatul primeşte o pensie şi o indemnizaţie de handicapat, care abia îi ajung pentru medicamente şi….ţigări.

- Nu vrea să se lase de fumat. Spune că-i singura plăcere care i-a mai rămas, că de băut nu mai bea, ne spune Nuţa.

Înainte de-a se accidenta şi înainte de-a nu se mai putea deplasa singur, Nuţa lucra cu ziua la o fermă viticolă din sat. Lucra, de dimineaţa până seara, pentru 35 de lei pe zi. Erau puţini, dar erau banii cu care îşi mai cumpărau câte ceva de îmbrăcăminte şi de mâncare. De când el nu se mai poate deplasa neajutat, nu s-a mai dus la fermă, pentru că nu-l putea lăsa singur. Mai lucrează la rudele mele, la care am cunoscut-o, care au o  casă de vacanţă nu departe de casa ei: se ocupă de via lor, le tunde iarba din curte, le udă grădina etc. Sunt foarte mulţumiţi de ea. "Este harnică şi cinstită", mi-a declarat vărul meu.

 - Nu te ajută copiii?, am întrebat-o noi.

- Mă ajută, dar nu cu cine ştie ce, că nu au situaţii prea grozave. Cel mai mult mă ajută băiatul pe care-l am cu omul acesta, care e în Franţa, unde lucrează ca necalificat în construcţii. Îmi trimite, din când în când, ceva bani.

A încercat să obţină o indemnizaţie de îngrijitor. A făcut o cerere la comisia judeţeană de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. N-a reuşit.

- La gradul lui de invaliditate, nu are dreptul la îngrijitor, i-au spus doctorii. Să-şi pună proteză şi să se ducă la lucru!

- Dar nu poate umbla singur. Nu se poate ajuta nici de piciorul celalalt. Stă numai în pat. Schimbaţi-i gradul de invaliditate, i-a rugat ea.

- Numai dacă o să i se taie şi al doilea picior, i-au răspuns ei, parcă în derâdere.

Nuţa s-a gândit că ar fi bine să-l ducă ca să-l vadă şi ei. A făcut, cu chiu cu vai, rost de un mijloc de transport, l-a dus la Buzău, până lângă clădirea unde funcţionează comisia. Nu   l-au primit în cabinet pentru că, au argumentat ei, „l-ai adus nechemat şi neplanificat”.  S-a rugat de doctori să vină în stradă să-l vadă, ca să se convingă cât e de neajutorat. Au refuzat şi s-a întors cu el acasă fără să obţină nimic.

Soţia primarului din sat s-a oferit să-i facă un memoriu pe care să-l trimită la Bucureşti, la Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap. L-a făcut şi l-au trimis. După câteva luni a fost chemată la Buzău, împreună cu soţul. Cu chiu cu vai a făcut din nou rost de un mijloc de transport şi s-au dus.

- De data asta, l-am dus în cabinet. După ce l-a văzut şi examinat doctoriţa, aceeaşi cu cea care a refuzat să-l vadă data trecută, s-a mâniat, dar şi ruşinat, cred eu, căci şi-a dat seama de greşeala pe care o făcuse când n-a vrut să-l vadă. Mi-o spus că o să retrimită dosarul la Bucureşti cu un alt referat. Dumnezeu ştie acum cât o trebui să aştept până s-a întoarce de acolo şi până o să-mi dea şi mie ceva pentru că îngrijesc de omul acesta?, ne-a spus Nuţa.

Întâmplarea face să  cunosc persoane  care primesc indemnizaţie de îngrijitori ale unor persoane cu probleme mai mici decât ale soţului Nuţei. De ce credeţi că ea nu reuşeşte?