RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (13)

NUCUL

Ana a venit acasă, acum vreo cinci ani, cu două nuci.

- Uite ce nuci mari!, s-a lăudat ea.

Am luat una în mână şi am examinat-o. Da, era neobişnuit de mare! „O fi având ceva în interior?, m-am întrebat şi, fără să stau pe gânduri am spart-o, pe masă, cu pumnul. Nici n-a trebuit să dau prea tare: avea o coajă foarte subţire  şi, surpriză, un miez mare cu multe circumvoluţiuni! Ana voia să facă acelaşi lucru cu nuca ei.

- N-o sparge!, am sărit eu, ca ars.

- De ce?

- Vreau s-o prăsim.

- Cum?

- O pun în pământ, într-un ghiveci, iar după ce răsare nucul, îl transplantez la Runcu.

Aşa am făcut, după care am aşteptat şi tot aşteptat, nu mai ştiu exact cât şi minunea s-a înfăptuit: din ghiveci şi-a scos capul un lujer mititel, plăpând. Nu semăna a nuc! „O fi vreo buruiană!”, mi-am zis. Am avut inspiraţia să-l miros. Din nou, surpriză: plăpânda arătare mirosea a nuc.

- A răsărit nucul!, am transmis, imediat, vestea.

Începând de atunci, l-am vegheat şi oblojit până s-a făcut primăvară şi el se înălţase de o palmă. L-am dus, cu ghiveci cu tot, la Runcu, acolo l-am scos împreună cu pământul şi l-am plantat în fundul grădini, în faţa barăcii devenită hangar pentru sculele şi maşinile mele agricole.

A început o nouă perioadă de observaţie, de oblojeală de bucurii şi decepţii referitoare la puiul de nuc. De câteva ori i-au căzut frunzele şi ne era teamă că l-am pierdut. Tot de atâtea ori însă, i-au ieşit altele şi apoi, parcă dintr-o dată, nucul a ţâşnit pe verticală şi , până toamna era înalt de o jumătate de stat de om. „ O fi rezistând iernii?”, m-am întrebat. A rezistat, iar în următorul an a început să crească ca Făt Frumos din poveste. La sfârşitul anului era mai înalt decât mine! După încă un an, era mai ănalt decât baraca. La sfârşitul celui de al treilea an, era cât casa. De rodit însă, nici vorbă!

- La anul o să rodească, am declarat eu, cu toată convingerea.

A venit şi următorul an şi, pentru a treia oară, surpriză: nucul făcuse…… trei nuci. Pe două le-au golit de miez coţofenele, una, printr-o minune , a rămas întreagă! Era la fel de mare ca şi mama nucului nostru şi cu un miez la fel de mare şi de deştept.

- La anul o să fie plin, m-am consolat eu.

Aiurea! În anul care a urmat a făcut doar vre-o zece nuci, care, mai mult de jumătate au fost dijmuite de păsările acelea colorate în  alb-negru cu cozi lungi. A făcut, în schimb, un car de frunze pe care le-am evacuat de sub el, cu roaba, în toamna trecută.

nul acesta nu se vede în el nici o nucă.

- Taie-l!, s-a enervat Ana.

Ar merita, dar nu mă îndur.

- Ce-ai de gând l-am întrebat?

- Cândva, o să te răsplătesc pentru răbdarea ta, mi-a răspuns el.

Când va fi acel „cândva”, numai Dumnezeu ştie!