AMINTIRI DEGHIZATE (1)

Ovid. S. Crohmălniceanu, un inginer constructor devenit profesor universitar de istorie a literaturii române şi un critic literar valoros, a fost o personalitate controversată: colaborator al comuniştilor în epoca stalinistă, de care s-a îndepărtat după aceea. El a publicat, în 1994, nişte amintiri despre scriitorii din epoca sa, denumindu-le „Amintiri deghizate”. Le-a numit aşa pentru că, explică el, ele s-au voit să fie mai degrabă fragmente de exegeze ale operelor scriitorilor despre care scrie decât amintiri în înţelesul strict al cuvântului.

După părerea mea, scriitorii, atunci când nu scriu, sunt oameni ca noi toţi: dorm în pijamale, se folosesc de hârtia igienică, se scobesc în nas, râgâie când au mâncat prea mult şi pot fi închipuiţi, oportunişti, afemeiaţi, cu un comportament histrionic etc . În plus, ei se cred mai deştepţi şi mai talentaţi decât sânt,  sunt orgolioşi de mama focului şi invidioşi pe succesul confraţilor cât încape. Iată ce povesteşte despre câţiva din ei  „exegetul” O.S. Crohmălniceanu:

Talentatul şi valorosul scriitor Camil Petrescu se considera mai deştept decât restul lumii. Avea păreri despre toate, era gata să dea sfaturi la toată lumea şi îşi aroga prioritatea în multe cele, chiar în ce priveşte unele invenţii. Ironizându-l, Contimporanul din 10 iunie 1922, publică următoarele:

 „D. Camil Petrescu inventatorul armei Manlicher, model 1893 şi al pălăriei automate (care salută singură). Descoperitorul sforii de tăiat mămăliga şi a chibritului cu gămălia pe partea cealaltă. Actualmente lucrează la perfecţionarea paharului de bere cu mânerul în stânga.”

Ştie toată lumea că marele poet Tudor Arghezi a fost un oportunist. De nicăieri nu rezultă mai bine asta decât din istorioara povestită de Radu Popescu şi redată în cartea sa de Crohmălniceanu:

„Un grup de tineri liberali se răzvrătiseră împotriva bătrânilor conducători ai partidului şi erau pe cale să iniţieze o acţiune disidentă. Anunţaseră că va apărea curând o gazetă a lor, în care cititorii vor găsi zilnic semnătura lui Arghezi. I.G. Duca l-a poftit la el pe poet: "Domnule Arghezi, am auzit că veţi apărea zilnic la gazeta tinerilor noştri." "Da, a răspuns poetul, sânt băieţi buni, patrioţi !" "Ii cunoaşteţi mai demult ?" a vrut să ştie Duca. "Bineînţeles, l-a asigurat prompt Arghezi, sânt băieţi buni, patrioţi." "Şi cât vă plătesc colaborarea ?" - a insistat Duca. "Atâta şi atâta" - a precizat Arghezi. "Nu e puţin ?" - a îndrăznit Duca. "Da - a convenit interlocutorul său -, dar sânt băieţi buni, patrioţi." "Domnule Arghezi - a revenit la atac şeful partidului liberal, înscriind ceva pe o hârtie. Treci dumneata pe la caserie. E de trei ori cât ţi-ar oferi ei un an întreg. Lasă-i în plata Domnului şi vezi-ţi dumneata de literatură." La această propunere, Arghezi nu stătu nici o clipă pe gânduri. "Aveţi dreptate, răspunse, dă-i în pizda mamei lor de lichele !" şi întinse mâna după hârtie.”

Un poet special  şi un matematician valoros, Ion Barbu a fost şi un mare afemeiat căruia îi plăcea să se laude cu aventurile sale amoroase.  O. S. Crohmălniceanu relatează următoarea discuţie avută cu el pe această temă:

 I-am relatat o discuţie pe care o avusesem cu Ieronim Şerbu, fără a destăinui că el fusese interlocutorul meu. Obiectul îl constituise cine dintre scriitori adunase mai răsunătoare victorii în câmpul amoros. Barbu s-a arătat subit foarte interesat de concluzii: „Maestre, i-am declarat perfid, eu am fost gonfalonierul dumneavoastră, dar până la urmă a trebuit să plec steagul". „În faţa cui?" şi-a zburlit mânios mustaţa Ion Barbu. „A prietenului dumneavoastră, Ion Vinea", am continuat eu cu  un calm de torero, fentând cornul taurului. „E o infamie, a replicat  Barbu. Lancea mea a străpuns trei mii de nimfe. (Cifra era  precizată  mult  mai  exact, cu sutele, zecile şi  unităţile respective,  dar am uitat-o.)

Lui George Călinescu, marele nostru om de cultură, critic literar şi scriitor, îi plăcea să joace teatru în viaţa de toate zilele. Simţea nevoia să fie văzut, ascultat, aplaudat. Reuşea să pară altceva decât era în realitate, reuşea, însoţindu-şi spusele cu gesturi să dea un alt înţeles la ceea ce spunea. Era un colaboraţionist al sistemului şi  lăsa impresia de disident. Iată ce spune despre el autorul cărţii:

·        Călinescu uza de efecte oratorice studiate,cânta puţin, ridicând foarte sus vocea, ca să trântească o remarcă paradoxală, dupăcare, cu un zâmbet complice către auditoriu, revenea la tonul normal.

·        …semnala spiritelor avizate:”nu luaţi în considerare ceea ce spun, urmăriţi cum mă strâmb.”

·        Găselinţele scăpărătoare ale criticului erau reţinute, circulau în săptămânile următoare prin mediile intelectuale, ajungeau să fie materie de colportaj monden.

·        Călinescu scotea mai ales efecte bufe din utilizarea parodistică a „limbii de lemn”.

·        …el nu pierdea nici o ocazie ca să-şi întreţină imaginea de personaj recalcitrant, imprevizibil, care poate juca oricând renghiuri puterii.-------Gesturile lui de frondă se păstrau bineînţeles în interiorul anumitor limite. Erau, fără discuţie, tolerate în schimbul altora de gudurare compensatoare.

Faţă în faţă cu moartea, ne trădăm adevăratul caracter. În această situaţie, Călinescu „Plângea în hohote, nu voia să moară”, spune despre el, George Ivaşcu.