În zilele de 23 şi 24 martie, anul acesta, am participat la Zalău şi la Mănăstirea Srâmba din Sălaj, la "Zilele Caiete Silvane", o manifestare culturală de suflet a sălăjenilor cu o substanţială participare din afară, mai ales din judeţele limitrofe Sălajului. În prima zi, la sediul Centrului de Artă şi Cultură a Judeţului Sălaj, au avut loc lansări de carte şi sărbătorirea poetului Viorel Mureşan, la împlinirea vârstei de 60 de ani. În cea de a doua zi, la Mănăstirea Strîmba, a avut loc un simpozion pe tema "Artă şi Credinţă" , la care eu am prezentat un rezumat al comunicării de mai jos.
*
Drăgănescu
este un sat situat la 30 de kilometri de Bucureşti, pe malul lacului de
acumulare al Hidrocentralei Mihăileşti, de pe râul Argeş. În acest sat există o
bisericuţă, construită în 1870, pe locul pe care a mai existat, înaintea ei,
una de lemn luată de apele Argeşului.
Bisericuţa, construită din cărămidă şi acoperită cu tablă, ar fi rămas
anonimă, dacă nu s-ar fi întâmplat ca ea să fie pictată de părintele Arsenie
Boca.
Reamintesc
că părintele Arsenie Boca s-a născut în
anul 1910 la Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, a făcut liceul la Brad, a absolvit Academia Teologică din Sibiu şi
Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. S-a călugărit în anul 1939, iar în
1942, a fost hirotonisit preot. A fost, pe
rând, stareţul mănăstirilor de la Sâmbăta de Sus şi Prislop şi, în calitatea sa
de ieromonah care a ştiut să se apropie de oameni , să-i mângâie şi să-i îndrume, a atras la cele două mănăstiri,
apoi peste tot pe unde l-a purtat viaţa, mii de credincioşi. Comuniştii nu i-au
putut ierta asta şi născocind alte motive, l-au deţinut între anii 1951-1952 la
Canalul Dunărea- Marea Neagră şi Ocnele Mari. L-au mai privat de libertate
între 1955-1956, iar în 1959, l-au scos abuziv din preoţie. După această dată a
lucrat ca pictor de icoane în Atelierul
Patriarhiei de la Schitul Maicilor din
Bucureşti. S-a pensionat în anul 1968 şi s-a stabilit în satul Drăgănescu. În
1989 s-a retras la Mănăstirea Sinaia, unde, în acelaşi an, încetează din viaţă.
A fost înmormântat la Mănăstirea Prislop.
Părintele
academician Dumitru Stăniloaie, fost şi rector al Academiei Teologice din
Sibiu, a spus despre el: „Arsenie Boca a fost un fenomen unic în
istoria monahismului românesc, o personalitate de o statură monahală cum n-a
mai avut Biserica Ortodoxă Română”. Se afirmă şi că a fost „cel mai mare duhovnic din Biserica Ortodoxă Română al secolului
douăzeci”,iar după moartea lui, i se mai spune şi „Sfântul Ardealului”.
Stabilit la
Drăgănescu, Arsenie Boca a pictat, de unul singur, timp de 15 ani, biserica din
acest sat. A fost prima şi ultima biserică pictată de el. Ce-a reuşit el să
facă acolo este unic în pictura bisericească de la noi şi poate unic în pictura
bisericească de pretutindeni. Cu o răbdare de sfânt, şi-a aşternut pe pereţii
şi iconostasul bisericii credinţa în Dumnezeu şi dragostea lui faţă de oameni. A lucrat în tempera, tehnică deprinsă de el ca
pictor de icoane. N-a respectat întotdeauna şi ad litteram erminiile şi canoanele. A pictat după capul
şi sufletul lui.
Mitropolitul
Ardealului, Laurenţiu Streza, spune despre pictura din biserica Drăgănescu că
este una „vizionară” şi că Arsenie
Boca „a creat ceva ce iese din rânduiala
obişnuită”.
Nichifor Crainic, care a văzut pictura, îi
mărturiseşte părintelui: „…este un stil
nou, o pictură nouă, după viziunea pe care o porţi în suflet”şi a mai
adăugat: „Sfinţia Ta ai înţeles să faci o
pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera
lumea feerică de dincolo. Biserica Drăgănescu iradiază lumina raiului”.
Episcopul de
Vârşeţ, Daniil Stoenescu, învăţăcel al părintelui Arsenie Boca, găseşte pentru biserica de la Drăgănescu câteva frumoase
metafore, dintre care citez: „Liturghie
arhierească, veşnică şi nevăzută”; „Evanghelie a lui Hristos, zugrăvită în
lumini cereşti”; „Capela sixtină a Ortodoxiei româneşti”; „Voroneţ al Munteniei
şi podoabă a Bucureştilor”.
Pictura din
biserică se caracterizează şi prin mulţimea de text scris, care împreună cu
imaginile transformă pereţii bisericii într-un catechism viu. Textul, având şi
o funcţie decorativă, este preluat de părinte din Biblie, din stihurile şi
troparele religioase, dar şi din gândirea proprie.
Am vizitat
biserica Drăgănescu în prima duminică din această lună. A fost o zi însorită,
frumoasă. Am făcut drumul cu maşina. Când am ajuns, în faţa bisericii erau o
mulţime de maşini purtând numere de Bucureşti, Giurgiu, Ilfov, Teleorman şi
Prahova. Bisericuţa, albă şi frumoasă, strălucea în lumina Soarelui. Slujba
începuse, iar biserica era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în fiecare
duminică sau zi de sărbătoare. Am pătruns greu înăuntru şi în cele două ore şi
jumătate cât a durat slujba, abia am reuşit să ajung de la uşă până în mijlocul
bisericii. Am avut timp suficient să examinez pictura şi să mă bucur de
frumuseţea ei. Nu mai văzusem ceva care să mă fascineze în aceeaşi măsură!
În stânga mea,
pe toată înălţimea peretelui era pictura „Învierea Domnului”, una din cele mai
impresionante şi mai spiritualizate din biserică. Iisus Hristos, aproape
imaterial, înveşmântat într-un giulgiu alb transparent şi împrăştiind în jur
cercuri de lumină albă albăstruie, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în
mâna stângă o cruce, se înalţă din mormânt prin lespedea acestuia. Pe toţi cei
din biserică îi pătrunde cu privirea lui fermă şi în acelaşi timp blândă,
aceeaşi cu cea din compoziţia „Iisus Hristos Pantocrator” de pe bolta naosului,
aceeaşi cu cea din icoana împărătească
de pe iconostas, aceeaşi cu cea din „Iisus Hristos Judecătorul” de pe peretele
din dreapta mea, aceeaşi cu cele din alte câteva compoziţii. Este privirea cu care se spune că ne urmăreşte nu numai în biserică ci oriunde
ne-am afla. În dreapta şi stânga
mormântului scrie: „Precum Te-ai născut:
păzind cheile Fecioarei şi precum ai intrat la ucenici prin uşile încuiate, aşa
ai înviat din mormânt nestricând peceţile.”
În partea
dreaptă a absidei altarului, în compoziţia intitulată „Teologia icoanei”,
Sfântul Ioan Damaschin , un mare al apărător al icoanelor din perioada
iconoclastă, desfăşoară un sul cu următorul text: „Nu am prea multe cărţi şi nu am nici timp liber ca să citesc, intru în
Biserică, spitalul obştesc al sufletului, înăbuşit de gânduri ca de nişte
spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează privirea ca o vorbă
şi pe nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet” Nu se putea o
descriere mai bună a rolului picturii în biserici şi care să se potrivească
atât de bine bisericii din Drăgănescu.
În biserică se
făcuse foarte cald şi era o atmosferă de saună. A trebuit să-mi dezbrac haina
groasă cu care venisem, deoarece transpirasem. M-am întrebat: „Oare pictura n-a
transpirat? Nu-i dăunează umiditatea din
aer?”. Citisem despre pictura în tempera că este rezistentă la umiditate şi
schimbări de temperatură, dar am remarcat că, în unele locuri, scrisul se desluşea
greu, din cauză că se ştersese. Am observat şi câteva mici cojeli şi câteva
fisuri.
Mulţi oameni, convinşi
că pot cumpăra îndurarea lui Dumnezeu, veniseră să dea acatiste. Aceştia, cu o lumânare aprinsă în mână, se
aliniau la uşa diaconească din stânga altarului, iar din când în când preotul
venea şi le lua plicurile şi lumânările. Veneau mereu alţii, aşa încât în
biserică au ars lumânări tot timpul slujbei. Mai mult, când a sosit momentul
împărtăşaniei, credincioşii ce urmau să
se cuminice purtau în mâini câte o
lumânare aprinsă.
Într-o
însemnare a sa din timpul petrecut la Mănăstirea Sinaia, Arsenie Boca
povesteşte cum la un moment dat, în timp ce zugrăvea biserica, pictura devenise
aproape invizibilă din cauza fumului de la lumânări şi că a fost nevoie ca ea
să fie ştearsă, centimetru pătrat cu centimetru pătrat, cu miez de pâine şi gumă. Lumânările au fost
scoase atunci din biserică, dar după cum se vede, nu complet.
Este lesne de
priceput că această extraordinară operă de artă pe care ne-a lăsat-o moştenire
părintele Arsenie Boca nu este în siguranţă. Cred cu tărie că biserica din
Drăgănescu ar trebui să devină muzeu şi că pentru săteni ar trebui să fie construită
una nouă. Cred chiar că aceasta ar fi, pentru Biserica Ortodoxă Română, o
prioritate mai mare decât Catedrala Neamului, pentru că, sunt sigur, că ea va
deveni, în curând, un obiectiv religios şi artistic foarte căutat, cu care noi
românii ne vom mândri.
Pisania
Bisericii din Drăgănescu se încheie cu următoarea frază, aparţinându-i
părintelui Arsenie Boca:
„Celor ce ne
urmează le lăsăm rugămintea să păstreze cu sfinţenie ceea ce le dăruim,
realizat cu atâta dragoste şi trudă”.
Artemiu
Vanca - martie 2013
5 comentarii:
Buna idee. Bun articol.
Era nimerit daca postati si cateva fotografii; oricum titlul este genial!
Felicitări pentru articol!
Mulţumesc.
Mirel , intr-adevar "titlul" l-ai selectionat genial ! articolul este pe masura titlului !! meriti FELICITARI CUM LAUDE !!! fotografiile de maestru in domeniu imi lipsesc si mie ,,, !!!!imi place ca impartasesti filosofia lui Iisus care ne indeamna la cumpatare si modestie atunci cind iei pozitie in fata "grandomaniei neamului " ,,, aceste "mici bijouterii" sunt mult mai valoroase decit marile gogomanii ... mai cunoastem una , aici in Tara Sfinta ... kanonim
Mulţumesc, dragă Kety. Felicitarea ta face cât o decoraţie.
Trimiteți un comentariu