POPAS DUHOVNICESC (29)

Suflete slăbănogite

(Ev. după Marcu 2,1-12

 

            ,,Mă doare sufletul…”, de multe ori este un fel de a zice, este o metaforă folosită frecvent în limbajul nostru românesc, este exprimarea unei dureri interioare pe care nu o poți explica și pe care nu o poți descrie altfel. Dar stau și mă întreb: Doare oare într-adevăr sufletul?! Trupul știu că doare, am experimentat și am gustat de atâtea ori din suferința rănilor de tot felul, dar sufletul… Cum te poate durea sufletul? Dar cei care nu conștientizează că au și suflet, sau cei care afirmă cu toată convingerea că acesta nu există și că orice discuție pe această temă este o pierdere de vreme? Ei ce simt? Sunt oare imuni la o astfel de durere?

            M-am gândit la acest lucru, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos într-o împrejurare cu totul aparte, înconjurat fiind de lume multă, i se aduce înainte un om paralizat. Fiecare ins din acea încăpere aștepta să vadă minunea vindecării slăbănogului, dar Hristos șochează mulțimea prezentă și în special pe farisei atunci când privind la slăbănog îi zice:,, Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”(Marcu2,5)

            Nu știu dacă cineva va putea să spună concret și să demonstreze practic ce este sufletul, dar știu însă că el este vitalitatea omului. Să nu uităm că sufletul este cel ce ne înflăcărează, cel ce dă imbold acțiunilor și activităților noastre de fiecare zi. Numai un suflet mulțumit poate genera adevărata stare de bucurie și de fericire pe care o căutăm noi oamenii. Sufletul este și rațiunea pentru care existăm, fără de suflet, venim de nicăieri și ne îndreptăm spre nicăieri, adică nu avem nicio țintă, nicio finalitate și nu găsim nicio justificare a propriei existențe.

            A-ți șubrezi sănătatea sufletului, înseamnă a-i tăia acestuia dorul după infinit, înseamnă a-ți înfinge privirea în pământ fără să mai privești orizontul, înseamnă a-ți reduce toată existența la materialitate, opacizând toate ferestrele sufletești prin care ar putea pătrunde lumina Duhului. Da…, putem vorbi cu adevărat de o durere a sufletului, o durere tainică și chinuită pe care nu o simți spontan, dar căreia îi poți simți efectele, este durerea asemănătoare cu cea a fătului prins în forcepsul ginecologului, durere pe care mama nu o simte, dar care va simți mai apoi neliniștea, frica și remușcarea. Un suflet bolnav se găsește într-un trup păcătos, pentru că păcatul are această nocivitate, el poate îmbolnăvi trupul dar nu se oprește doar la trup ci pătrunde până la suflet. A îngriji doar trupul bolnav fără să ții seama de suflet, este asemenea pomicultorului care s-a îngrijit de mărul bolnav curățindu-l, stropindu-l, udându-l, fără să țină seama de faptul că șoarecii îi rodeau de fapt rădăcina.

            Este important să ne aplecăm din când în când asupra nevoilor noastre sufletești, dacă am face-o, ne-am putea elucida multe din frământările existenței noastre. E adevărat că în aceste cazuri de slăbiciune spirituală, nu există o singură rețetă universal valabilă pentru toți oamenii. A formula întrebarea despre ce trebuie făcut cu un suflet bolnav în termeni generali, s-ar putea asemăna cu  următoarea întrebare pusă unui campion de șah:,,Care este cea mai bună mutare de șah?” Ruptă de situația concretă de joc și de personalitatea adversarului, o astfel de mutare, cea mai bună, sau măcar bună în sine însuși, nu există. Așa și aici. Fiecare suflet își are particularitatea sa, dar ceea ce este important, e să-ți dorești să ai un suflet sănătos pe care să-l lași să aspire către absolut. Este de asemenea important, ca în viață să nu consideri boala, bătrânețea sau o conjunctură nefericită un obstacol de netrecut în atingerea propriului ideal, viața trebuie întotdeauna să meargă mai departe, nu renunța niciodată la idealul tău pentru că toți cei ce au făcut asta, și-au grăbit sfârșitul.

                                                                       Pr. Augustin Câmpean