UNGURII (1)

 

1.Demitizări
Am cumpărat cartea lui Paul Lendvai, apărută în traducere românească la Editura Humanitas, în 2013, ne ştiind cine-i autorul, curios să aflu cât mai multe despre poporul de care vrând nevrând am fost legaţi noi românii, mai ales cei ardeleni. Am aflat, după aceea, că autorul cărţii este un evreu maghiar, ziarist şi scriitor şi că trăieşte, după 1956, în Austria. Este acuzat că a fost un colaborator al Partidului Comunist Maghiar.

 Pe coperta a patra a cărţii scrie  că el  abordează „cu exemplară obiectivitate istoria Ungariei”. Nu trebuie să fii istoric, tobă de istorie maghiară, ca să-ţi dai seama că nu face asta. De fapt nici nu cred că un istoric poate fi sută la sută obiectiv. El  poate să fie cel mult sincer şi  cinstit, adică să creadă în tot ce susţine şi să nu mintă nici  chiar prin omisiune.

Am avut prilejul să citesc şi  compendiul „Istoria Ungariei”, scris de András Gherghely şi tradus în româneşte. Eram deci oarecum edificat despre felul cum îşi văd istoria lor ungurii.  Paul Lendvay nu o vede esenţialmente altfel, el vine însă cu mult mai multe amănunte şi unele recunoaşteri şi dezvăluiri care m-au surprins. Citindu-le, mi-am zis că probabil este la modă ca istoricii de pretutindeni să înceapă să demoleze o serie de mituri legate de istoria şi personalităţile istorice ale neamului lor, la fel cum o face şi Lucian Boia în ce ne priveşte pe noi românii. Voi încerca să  redau şi să  comentez  unele dintre ele. Mă întreb cum au reacţionat la aceste dezvăluiri ungurii? Faptul că autorul lui i-a fost conferită în anul apariţiei cărţii (2003) cea mai înaltă distincţie a statului maghiar, Crucea Comandorului cu Stea, Ordinul de Merit al Republicii Ungare, denotă că i-a fost apreciată cartea.

Afirmaţia din carte care m-a surprins cel mai mult a fost următoarea: În orice caz, se poate spune fără exagerare că puţine sunt naţiunile (poate cu excepţia sârbilor)cărora să li se potrivească mai mult decât ungurilor cuvintele lui Ernest Renan:”Nici o naţiune fără falsificarea propriei sale istorii” (pag. 70).

Falsificarea istoriei lor începe  cu începutul: „descălecatul” ungurilor în Câmpia Panoniei şi, mai târziu, cucerirea de către ei a Transilvaniei. Sursele documentare ale istoricilor unguri privind această perioadă sunt legendele şi cronicile lui Anonymus şi Simon Kézai. Din ele, ei iau doar ceea ce le convine. Nu le convine existenţa pe acele teritorii, în acele timpuri, a unei populaţii româneşti, menţionată de Anonymus, ei o neagă, iar, din păcate, Paul Lendvay o trece pur şi simplu cu vederea. Romancierul Jókai Mór, pe care autorul îl citează, susţine o chestiune de bun simţ:  legenda şi istoria se întreţes  în aşa fel, încât trebuie ori să le acceptăm în întregime, aşa cum face opinia publică, ori să le respingem în totalitate (pag.31).

S-a încercat ( şi se mai încearcă încă) să se susţină identitatea veche dintre secui, huni şi maghiari. Autorul cărţii este categoric: secuii nu sunt rude cu hunii, originea şi evoluţia lor rămânând până în ziua de azi mai degrabă o problemă deschisă (pag.31). Lendvai neagă şi orice legătură între huni şi maghiari (pag.68).

Referitor la  regele Ştefan I, creştinătorul ungurilor, sanctificat la 1083, autorul se întreabă: A fost el oare bun şi „cel mai evlavios”, cum l-au caracterizat cronicarii germani de la Curtea lui, sau mai degrabă necruţător şi barbar? S-a mulţumit el doar cu uciderea lui Koppany, cosângeanul lui, sau i-a mai şi tăiat cadavrul în patru? Se povesteşte că din ordinul lui Ştefan, trei părţi din trupul căpeteniei au fost pironite una la porţile oraşului episcopal Vezprém din apropiere, a doua la Györ, iar a treia la Székesfehérvár, în timp ce a patra a fost trimisă, ca avertisment, trufaşului său unchi Gyula la GyulaFehérvár (Alba Iulia din Transilvania) (pag.38). Dacă asta nu este suficient ca să aflăm cât de evlavios a fost Ştefan I, am mai putea adăuga:  Ştefan l-a pedepsit crunt (pe Vászoly, vărul său n.n.) : a pus să fie orbit, să i se toarne plumb topit în urechi şi să i se surghiunească cei trei fii în Polonia, respectiv la Kiev (pag.45). Credem că Ştefan I al ungurilor a fost tot atât de sfânt ca şi Ştefan cel Mare al românilor, despre care Grigore Ureche spunea: Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fară giude că era iute la mânie şi pedepsea fără judeţ şi despre care mai ştim că şi-a presărat ţara cu biserici şi cu copii din flori.

Despre „coroana lui Ştefan”, autorul cărţii afirmă: Se poate însă constata chiar acum că Ştefan n-a putut  niciodată să poarte coroana venerată de secole şi expuse în zilele noastre la Muzeul Naţional din Budapesta,, deoarece partea ei inferioară, aşa zisă parte „grecească”, a fost confecţionată abia în 1074, deci aproape la patru decenii după moartea lui, iar partea superioară, „latinească”, probabil abia în secolul al XIII-lea. Unii istorici unguri perseverează în a trece sub tăcere faptul că Henric III, după tulburările din Ungaria şi după  victoria lui asupra răsculaţilor (1044, în apropiere de Györ), a luat ca pradă coroana şi a trimis-o la Roma (pag.40).

Din dinastia Arpád, din care făcea parte şi Ştefan I, au mai fost sanctificate alte şapte persoane, printre care şi Ladislau cel Sfânt, înmormântat la Oradea şi pe mormântul căruia se depuneau jurăminte de cei judecaţi de Capitlul Episcopiei Romano Catolice de acolo. El a săvârşit fapta oribilă de al orbi pe fratele său şi pe Béla, fiul cel mic al acestuia, pentru a-i asigura propriului său fiu succesiunea (pag.49. Din fericire, Vlad Ţepeş al nostru, a cărui cruzime este cunoscută, n-a fost declarat şi el sfânt, deşi a ctitorit şi el biserici, este adevărat, nu atât de multe ca Ştefan cel Mare.

O sfântă din aceeaşi dinastie a fost şi Elisabeta, căsătorită cu Ludovic al IV-lea de Turingia, călugărită după moartea soţului ei şi decedată şi ea la vârsta de 24 de ani. Ea s-a remarcat prin activități caritabile în favoarea bolnavilor și săracilor. Am văzut, înainte de Paşti, anul acesta, la Opera Naţională din Bucureşti, opera Tannhäuser de Richard Wagner, în care se împletesc două legende: una despre cavalerul Tannhäuser, alta despre Sfânta Elisabeta de Ungaria.

 Dinastia arpadiană se stinge în 1301. Referitor la perioada care a urmat, Paul Ledvai declară: În cei 225 de ani până la catastrofa de la Mohács, n-a existat decât un singur rege de baştină din Ungaria: Mátyás (Matei) Hunyadi, numit Corvinul. Şi chiar şi acest – după legendă – foarte popular ungur era, pe linie paternă, român (pag.71). Când este vorba însă de tatăl regelui, Iancu de Hunedoara, autorul declară, fără a mai face referire la legendă: Se înscrie , desigur, printre multele contradicţii uimitoare din  istoria acestei ţări faptul că în  momentele cruciale s-au ivit strategi, oameni de stat sau poeţi al căror „arbore genealogic” şi devenire nu se pretează nicicum la teorii naţionaliste şi cu atât mai puţin la unele rasiste. Astfel Hunyadi se trage şi el dintr-o familie românească (după unele izvoare şi slavă) emigrată din ţara Românească în Transilvania. Numele unguresc vine de la Vajdahunyad (astăzi Hunedoara, în România) din Transilvania. Această cetate împăratul Sigismund i-o face cadou tatălui lui Iancu, Voicu, un român din mica nobilime (pag.84).  Această realitate continuă să fie negată de către unii istorici, scriitori şi oameni politici unguri, în loc ca ea să fie considerată ca o punte de legătură între unguri şi români, obligaţi de istorie şi geografie să trăiască unii lângă alţii sau amestecaţi unii cu alţii.

(va urma)