UNGURII (4)

 4. Limba maghiară şi maghiarizarea

Prima limbă oficială a Regatului Maghiar a fost, până la 1698, latina, a urmat apoi germana şi abia din 1843 maghiara. Ungurii au trebuit să se lupte între ei, dar mai ales cu habsburgii ca să-şi impună limba. Cu toate astea, ei n-au ezitat, ca la rândul lor, să încerce s-o impună cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat. În  1842, István Szécheny atrăgea atenţia că  cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să-i faci altuia ceva ce nu ne-ar plăcea să ni se facă nouă.

Evoluţia Ungariei în sensul unei „autocraţii generale a limbii de învăţământ şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91, spune Lajos Gogolák (pag.310).

Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale (pag.311).

Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le-a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 până în 1910……..Într-o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinând naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este „destinul maghiarimii” să-i „asimileze, să-i absoarbă în masa unui popor superior (pag.311).

În ciuda „şovinismului lingvistic maghiar”(Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sângeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei) trebuie să spunem două lucruri de bine despre unguri: maghiarizarea sau asuprirea naţionalităţilor n-a fost niciodată condiţionată „etnico-rasial”, ci cultural. Atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba. (pag.313). Din păcate , ceea ce susţine aici Pal Lendvay că atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba, vine în contradicţie cu ce am citat înainte din Béla Grünwald şi cu realitatea.

Numai un singur deputat, Lajos Mocsáry,  a căutat cu admirabilă consecvenţă să pună în gardă faţă de urmările maghiarizării;  numai el a cerut insistent, în clarvăzătoarele luări de poziţie, egalitate, toleranţă şi transpunerea în viaţă a legii naţionalităţilor. Acest nobil maghiar, incoruptibil şi neînfricat ca om şi ca politician, a fost exclus din propriul său partid şi alungat din viaţa politică (pag 315-316).

Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate „epoci de înflorire” a unui naţionalism romantic au găsit imitatori. Modul lor de a gândi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate  (pag.316). Din păcate,  acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat  la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi România de azi.

(va urma)