UNGURII (6)

6. Ungurii după 1918

La 1 martie 1920, Miklós Horthy a fost desemnat regent al Ungariei. Horthy a fost viceamiral şi comandant al marinei de război austro-ungare, unul dintre cei patru adjuncţi ai lui Franz Joseph.

Amiralul vorbea mai bine nemţeşte decât ungureşte,……a fost un bun călăreţ, vânător şi jucător de bridge,….avea un mare tatuaj care-i acoperea braţul stâng şi  o parte a corpului,….nu era nici foarte cult nici foarte inteligent,   menţionează Paul Lendvai.

Horthy este învinuit că a acoperit grupurile radicale, care au instaurat în ţară „teroarea albă”, grupuri ale căror excese au întrecut de multe ori precedenta „teroare roşie”în ce priveşte grozăvia şi  numărul de victime omeneşti, afirmă Jörg K. Hoensch, citat de autor. Victimele au fost mai ales evrei, comunişti reali sau presupuşi, dar şi mulţi ţărani care îndrăzniseră să se ridice împotriva marilor latifundiari. Nu există date exacte, dar estimările tind, pentru începutul anilor ’20 la un număr total de 2000 până la 5000 de victime. În jur de 70.000 de oameni au fost internaţi, respectiv arestaţi pe timp mai scurt sau mai lung ( pag. 394).

Au urmat mai multe măsuri antisemite, printre care o lege a lui numerus clausus. Un produs bizar al mişcării de autoconservare rasială, a fost ideea „turanismului”. Această idee îndreptată împotriva Occidentului proclama unirea lumii a treia, „turanice”, cu Europa de Răsărit. Ea susţinea necesitatea unităţii popoarelor turanice (printre care turci, tătari, bulgari, uzbeci,  finlandezi şi laponi) şi-i declara pe maghiari reprezentanţii lor cei mai vestici. „Morala nordică” şi „forţa primară turanică” urmau să constituie baza unei noi Ungarii (pag.396).

La 6 noiembrie 1921, Parlamentul maghiar a hotărât detronarea Casei de Habsburg.

Ca urmare a cursului revizionist faţă de statele succesoare şi a întăririi taberei de extremă dreaptă, Ungaria a nimerit din ce în ce mai mult la remorca politică şi economică a celui de-al treilea Reich (pag.398). În 1941, când Germania a atacat Iugoslavia, Ungaria i s-a alăturat, în ciuda faptului că încheiase, în decembrie 1940, un tratat de „prietenie eternă” cu Iugoslavia (pag.418). Drept răsplată, au primit un teritoriu de 11.475 de kilometri pătraţi, rupţi din cel al Iugoslaviei,  cu 1.030.000 de locuitori, din care doar 39% erau unguri. Ca urmare, primul ministru Teleki a dimisionat. În scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Horthy, el scria:

Alteţă,

Ne-am călcat cuvântul – din laşitate – faţă de tratatul de prietenie eternă. Naţiunea simte aceasta, iar noi am dezonorat-o. Ne-am dat de partea ticăloşilor – fiindcă nici unul dintre cuvintele despre aşa numitele atrocităţi nu este adevărat! Împotriva ungurilor, nici măcar împotriva nemţilor nu au avut loc asemenea lucruri. Devenim jefuitori de cadavre! Cea mai jalnică naţiune. Nu te-am oprit. Sunt vinovat.

3 aprilie 1941                                                                                                       Pál Teleki

Apreciez demnitatea acestui om! Horthy a rămas însă alături de Hitler şi s-a aliat militar cu el. N-a făcut-o  degeaba: ca urmare a arbitrajului din 2 noiembrie 1938 de la Viena, făcut de Ribbentrop şi Ciano,  au primit şi din Cehoslovacia un teritoriu de 11.927 de kilometri pătraţi cu 1. 600.000 de locuitori, dintre care 57% unguri. Apoi, cu ocazia zdrobirii complete a Cehoslovaciei, Horthy şi guvernul Teleki au folosit şansa oferită de Hitler şi au ocupat rapid şi în Ucraina Subcarpatică ţinutul care aparţinuse  cândva Ungariei coroanei lui Ştefan cel Sfânt. „Provincia revenită la patria mamă”  număra 12.061 de kilometrii pătraţi cu aproape 700.000 de locuitori…din care doar 10 procente erau unguri (pag.420).

După tratative bilaterale nereuşite, Ribbentrop şi Ciano au hotărât la 30 august 1940 că România trebuie să cedeze Ungariei Transilvania de nord şi Ţinutul Secuiesc, în total 43.104 kilometri pătraţi cu 2.577.000 de locuitori, din care, după date româneşti, cel puţin jumătate erau români (pag. 421). ….într-un interval de doi ani şi jumătate, Ungaria, cu sprijin german, şi-a mărit teritoriul de la 93.073 de kilometri pătraţi la 171. 753 kilometri pătraţi. Populaţia a făcut un salt de 5 milioane (din care 2 milioane de maghiari) ajungând la 14.683 de locuitori (pag. 422).

Obligată de germani, până la mijlocul lui 1942, Ungaria a trimis o întreagă armată de 207.000 de oameni pe frontul rusesc, care, prost echipată, a fost distrusă la Voronej pe Don în ianuarie 1943 (pag.429).

La 19 martie 1944, datorită neînţelegerilor dintre Hitler şi Horthy, în „problema evreiască” mai ales,  un număr de opt divizii germane au ocupat Ungaria. Nu a existat nici o  rezistenţă militară sau civilă. Nemţii au găsit destui colaboraţionişti printre unguri. Puterea a fost preluată de Ferenc Szálasi, conducătorul organizaţiei fasciste maghiare a „Crucilor cu săgeţi”, iar armata ungară ( douăsprezece divizii) a continuat să lupte alături de nemţi până la terminarea războiului. În război au murit, în total, cam 900.000 de locuitori ai Ungariei.

Autorul nu uită să menţioneze, cu ce dovezi nu ştim, despre confiscările operate de trupele sovietice şi româneşti care au cauzat  prejudicii de cinci ori mai mari decât venitul naţional pe 1938, respectiv de 40% din avuţia naţională (pag. 435). El nu a scos însă nici un cuvânt despre atrocităţile săvârşite de unguri la ocuparea Transilvaniei de Nord în 1940 şi nici despre prăzile cu care au părăsit-o în 1944, mai ales cele referitoare la tezaurul cultural şi istoric.

7. Ungurii după 1945

Nu voi insista asupra acestei perioade, deoarece după recucerirea de către trupele române şi sovietice a Transilvaniei de Nord - în  octombrie 1944 - şi reintrare Ungariei între graniţele din 1940, atât Ungaria cât şi România au devenit ţări „prietene” în cadrul lagărului socialist şi în amândouă s-au întâmplat cam aceleaşi lucruri. De menţionat  revolta populară din 1956 (curajoasa ridicare a ungurilor împotriva regimului comunist, înăbuşită în sânge de către armata sovietică) şi faptul că, după această dată, până în 1989 când amândouă i-au înlăturat pe comunişti de la putere,  ungurii au avut conducători mai inteligenţi decât românii.

(va urma)