UNGURII (5)

5. Dualismul austro-ungar

Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848,  a fost o victorie în înfrângere. Diplomatul Alexander von Hübner spune: Ungaria cucerită cu ajutorul Rusiei a fost astfel dată în 1867 în mâinile revoluţionarilor învinşi la 1849.

Pactul dualist a satisfăcut cererile de drept statal ale maghiarilor (???), în primul rând unitatea politică şi integritatea domeniului statal istoric al „ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti. Trebuie menţionat că Transilvania a fost pentru prima oară alipită Ungariei. Înainte de 1867 ea a fost, pe rând, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat   autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte „dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l-ar avea turcii să reclame statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.

Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi românii (cu 6,4 la sută) au respins cu totul împărţirea  puterii între  germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n-a contat (pag. 294). Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cât slavii băgaţi cu forţa în imperiu (pag. 297).

În aşa zisul teritoriu al  Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sârbi), 14% români, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni. Se vede că nici în acest teritoriu, „stăpânii” nu erau majoritari. În Parlamentul ungar, dintre 413 deputaţi numai opt reprezentau naţionalităţile! (pag. 303).

Excluderea aproape totală a reprezentării legale a intereselor românilor, sârbilor şi slovacilor, ca şi drepturile croaţilor, foarte limitate şi exclusiv la drepturi de autonomie, au canalizat opoziţia naţională încă de timpuriu pe un făgaş antimonarhic, subversiv, iredentist, au transformat-o deci într-o forţă care a urmărit nu reforma naţională, ci destrămarea monarhiei austro-ungare (pag.303).

Legea naţionalităţilor (din  1968) recurgând la conceptul feudal – supranaţional - de „natio Hungarica”, stabilea că şi potrivit principiilor fundamentale ale constituţiei toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară indivizibilă, căreia îi este membru cu drepturi egale fiecare cetăţean al patriei,  indiferent de naţionalitate,….guvernele următoare, mai ales începând din 1875, au folosit legea respectivă ca pe un instrument al maghiarizării lui… (pag. 305).  Chiar oamenii de stat maghiari liberali considerau însă că nişte drepturi sau o autonomie teritorial administrativă  pentru naţionalităţi erau incompatibile cu „ideea de stat naţional  ungar” şi cu integritatea istorică a regatului (pag.306). Azi, maghiarii din România contestă cu vehemenţă caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, consfinţit prin constituţia sa, în ciuda faptului că românii sunt  majoritari pe teritoriul lor  (89,5%), şi reclamă autonomia Ţinutului Secuiesc. Cum poate fi definită o asemenea inconsecvenţă?

Ungurii n-au fost niciodată complet mulţumiţi de statutul ţării lor în Imperiul Austro-Ungar. Considerau Ungaria ca un fel de „colonie cu statut special”

 Nobilii dominau viaţa politică. Ei erau foarte numeroşi: un nobil la 16 sau chiar la 8 locuitori. În perioada dualismului, Franz Joseph a înnobilat în jur de 2000 de familii maghiare.

Aşa cum se ştie, Primul Război Mondial a dus la destrămarea imperiului Austro-Ungar. Astăzi cei mai mulţi istorici unguri îmbrăţişează ideea că înseşi cauzele destrămării se aflau în dinamica naţionalismului modern. Totodată, forma dizolvării monarhiei, precum şi a Ungariei istorice şi contururile noii ordini nu au fost nicidecum premeditate, ele au depins însă de deznodământul războiului, de interesele strategice ale marilor puteri şi de raporturile interne din ţara cuprinsă de febra revoluţionară (pag.370).

 În timpul războiului, a murit, acasă, în pat, împăratul Franz Ioseph. La sfârşitul războiului a izbucnit revoluţia burgheză. Primul ministru ungar, contele István Tisza, a fost asasinat.

Încă înainte de schimbarea de putere la Budapesta (toamna lui 1918, n.n.) românii şi cehii, croaţii, slovenii şi ucrainenii  şi-au anunţat ieşirea din dubla monarhie  (pag. 375)

După război, contele Mihály Károlyi, ales preşedinte al republicii recent proclamate, declara: „Războiul l-am pierdut; acum este important să nu pierdem pacea”. Au pierdut-o  fiindcă la puţin timp comuniştii lui Bela  Kun au instalat „Republica Sfaturilor”, apoi a urmat conferinţa de Pace de la Paris (Trianon), ale cărei hotărâri i-au nemulţumit profund pe maghiari

Republica Sfaturilor, dictatura comunistă, n-a durat decât 133 de zile şi a fost, în realitate, un dublu cadou făcut atât noilor state vecine vorace ( sublinierea îmi aparţine, am făcut-o ca să atrag atenţia asupra absurdului acestei afirmaţii; erau numite vorace ţările care se reîntregeau!)

După cum se ştie, România a fost acea care a înfrânt trupele lui Bela Kun ajungând în 1919 până la Budapesta  şi  punând capăt „terorii roşii” pe care acesta o instaurase în Ungaria. Iată ce a reţinut Paul Lendvai  din acest eveniment: În august şi noiembrie 1919, trupele româneşti de ocupaţie au putut să jefuiască la Budapesta practic nestingherite. Au strâns, de pildă, 4000 de aparate telefonice – chiar şi din locuinţe particulare. Valoarea bunurilor cărate de aici de soldăţimea română, mai ales locomotive, vagoane, maşini şi animale de tracţiune, s-a ridicat la aproximativ trei miliarde de coroane de aur, de douăsprezece +’ori împrumutul cu care Ungaria a fost redresată financiar patru ani mai târziu (pag. 387). Despre prada cu care ungurii s-au retras din Transilvania nu spune nimic.

Ungurii au considerat, şi unii mai consideră încă, că la Trianon s-a consumat cea mai mare tragedie din istoria lor. În acea zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga ţară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s-a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ţinut slujbe funerare……”Regatului Ungariei”, de-acu de sine stătător, nu i-au rămas decât 93.000 din cei 282.000 de  kilometrii pătraţi….. România, al cărui guvern întorsese în 1918 armele la fel de oportunist ca în 1944,  a primit un ţinut de 102.000 de kilometri pătraţi cu 5,24 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitatelor Körös şi Tisa, precum şi partea de sud a Maramureşului (pag.384).

Trianon a fost un şoc din care ungurii – indiferent de poziţia politică dintr-un moment sau altul – nu şi-au revenit în fond nici astăzi În grădiniţe şi şcoli, la liturghii şi în presă a fost ţinută trează ideea redobândirii ţinuturilor pierdute în favoarea vecinilor dispreţuiţi (sublinierea îmi aparţine). Lozincile repetate zi de zi „Nu, nu, niciodată!”şi „Ungaria ciuntită-i blestem, Ungaria Mare o vrem”marcau chiar şi la douăzeci de ani după Trianon viaţa continuă din şcoli. Ora de clasă începea şi se termina cu crezul unguresc prin care în conştiinţa elevilor se imprima ca „adevăr etern de la Dumnezeu” ideea reînvierii vechii Ungarii:

Cred într-un Dumnezeu,

Cred într-o patrie,

Cred în dreptatea divină veşnică.

Cred în reînvierea Ungariei!

                                      Amin (pag. 387)

Pe lângă acutul sentiment de nedreptate care li s-a făcut, ungurii se simţeau şi abandonaţi de restul lumii. Paul Lendvai se întreabă:

Care a fost motivul pentru care, într-un moment crucial al istoriei sale, Ungaria n-a mai găsit sprijin nici la învingători, nici la opinia publică a Occidentului? A fost de vină vechea pătură conducătoare alcătuită din magnaţi, gentry (aristocraţia mijlocie n.n.), clerul înalt şi marea burghezie aflată în curs de afirmare către sfârşitul secolului al XIX-lea şi care printr-o politică şovinistă a distrus mai întâi raportul de încredere cu nemaghiarii şi apoi înaltul prestigiu în faţa lumii dobândit de Ungaria după lupta pentru libertate din 1848/1849? Sau ungurilor li s-a luat în nume de rău faptul că i-au urmat orbeşte în război pe generalii şi  diplomaţii austrieci şi germani? Primea deci Ungaria răsplata pentru politica total greşită pe care o dusese în ultimii cincizeci de ani în domeniul naţionalităţilor şi al relaţiilor externe?(pag.388)

          În opinia mea, răspunsul este "da", la toate aceste întrebări.

(va urma)