UNGURII (8)

9. Cum sunt  ungurii

Din  cartea  lui Lucian Boia  „De ce este România altfel?”,  am aflat multe lucruri dure despre România şi români. În cartea pe care o comentăm, Paul Lendvai citează părerile nu tocmai plăcute despre unguri, pe care şi le-au exprimat, de-a lungul timpului, clerici, cronicari, oameni politici, scriitori, călători străini etc. Desigur, unele sunt de-a dreptul fanteziste, unele răutăcioase, altele parţial adevărate,  altele adevărate. Pentru cei care am trăit sau trăim în preajma ungurilor este interesant să ne confruntăm propriile păreri cu cele ale celor citaţi în carte.

Regino, abatele de Prümm a fost primul care a relatat la începutul secolului al X-lea că, potrivit „famei”, ungurii  se hrănesc cu carne de om şi beau sânge de om şi-i smulg duşmanului  inima din piept, ca prin ea să devină mai viteji. S-a mai afirmat că maghiarii sunt urmaşii legendarilor sciţi asiatici, înfricoşători la vedere, jumătate om şi jumătate maimuţă, o făcătură  vrăjitorească produsă de diavol (pag.32). Sunt, desigur, imagini fanteziste despre unguri dar, dacă ele au apărut, înseamnă că, oricum,  prin înfăţişare şi comportament ei au înfricoşat lumea la vremea apariţiei lor.

Episcopul Otto von Freising (1147), referitor la  cruzimea cu care ungurii se răfuiau între ei, declară că el nu ştie dacă să acuze destinul sau să admire bunăvoinţa lui Dumnezeu că o ţară aşa de splendidă ( Ungaria n.n.) a ajuns pe mâna unui popor atât de urâcios şi barbar (pag.48).

   Un cronicar bizantin, din vremea regelui Bela III (1172- 1196), declară că ungurii nu mai sunt pentru Bizanţ „barbari şi vicleni” şi că poporul ungur este nenumărat ca nisipul mării şi neîntrecut în  fapte îndrăzneţe, invincibil prin curajul său, în luptă irezistibil, el însuşi independent, liber, iubitor de libertate şi, cu fruntea sus, îşi este sieşi stăpân (pag.53).

În contradicţie cu această apreciere elogioasă, ducele Albert de Austria, scrie la 1291: ungurii sunt comparabili cu hidra: adică, dacă le retezi un cap, din tăietura respectivă răsar treizeci; sunt răi, şireţi şi ţi se strecoară printre degete ca nişte şerpi alunecoşi; după o bătălie pierdută, atacă din nou, de data aceasta cu îndoită îndârjire; asemenea unor broaşte se ivesc din mlaştini. Răi, dar viteji, aş concluziona eu.

Până şi temperamentul maghiarilor, acest „caracteristic amestec de trăsături sangvine, flegmatice şi melancolice” (Jokai), poate fi explicat prin acest profund înrădăcinat şi  istoriceşte marcat  sentiment al trăirii sub asediul primejdiilor (pag.102).

Raimondo Montecuccoli, general austriac (sec.XVI), declara despre unguri: Firea nestatornică, ingrată şi rebelă  a ungurilor nu poate fi nici  ţinută în frâu cu argumente raţionale, nici câştigată cu calm, nici guvernată cu legi (pag.141)

Julia Pardoe, călătoare engleză din secolul XVIII, spune despre unguri:  O greşeală principală a maghiarului este înfumurarea sa…..Nobilimea ungară sacrifică totul pentru pompă exterioară, pentru lux  şi pentru a se făli şi aşi da importanţă (pag.177). Un călător englez din aceeaşi perioadă, Jhon Paget, scrie: Unii unguri vorbesc cu înfumurare prostească despre supuşii şi vasalii lor, uitând că aceste remarci, cu caracterul lor injust, nu-i inspiră străinului decât dezgust (pag.178).

Vorbind despre Kossuth Lajos, Paul Lendvai  spune: Unii dintre gânditorii cei mai profunzi îl considerau, fireşte, simbol al maladiei ungureşti, al „focului de paie”.

În acelaşi secol, scriitorul german J.Reiman declara: Ungurii au totdeauna o asemenea fire, încât ei ţin la un cal sprinten şi la o sabie ascuţită mai mult decât la o carte interesantă, iar Leopold  Alois Hoffman, bibliotecar al Universităţii din Budapesta,  declara despre nobilii de la ţară unguri că ştiu mai puţin decât un hamal din Paris (pag.193).

Scriitorul austriac Otto Friedänder (1889-1963) scrie despre unguri: Un ungur autentic nu devine decât gospodar, politician sau soldat. Birocrat, meseriaş, sau negustor nu iese din el. Aici numai şvabii şi evreii devin funcţionari, fabricanţi şi comercianţi. Ungurul adevărat este un domn sau ţăran şi nimic altceva (pag. 336).

Profesorul universitar german Franz von Löher, care evident nu îi simpatiza pe unguri, spune la 1874 despre ei: Maghiarii nu au fost şi nu vor fi [...] totuşi niciodată un popor civilizat. Natura maghiarului nu adăposteşte în sine un germen de civilizaţie mai înaltă, o năzuinţă proprie spre ceva […] Alţii trebuie să accepte o limbă care rămâne pururi un dialect, să se sacrifice unui popor care, conform întregii sale istorii, naturi şi situaţii trebăluieşte – în rândurile din spate – totdeauna numai imitând, printre popoarele dătătoare de ton (pag.359).

Acel personaj poate fi văzut la muzeul regional de la Bad Ausee din Stiria. Artistul necunoscut zugrăvise zece figuri în costumul lor naţional cărora li se atribuie în total şaptesprezece trăsături tipice. ….ungurii sunt caracterizaţi ca „infideli şi trădători, instigatori, cruzi şi sângeroşi, fără minte şi trândavi” O fi fost o pictoriţă, dezamăgită de soţul ei ungur şi care i-a băgat în aceeaşi oală cu el pe toţi compatrioţii acestuia?

Lui  Nicolaus Lenau, un „ungur adoptiv”, i s-a reproşat că vorbind favorabil despre ţigani în poeziile sale, a fcut ca în viziunea germană populară ţiganii să se identifice cu maghiarii.

Un alt „ungur adoptiv”, Franz Liszt, e învinuit şi el că prin rapsodiile sale ungare, a promovat în străinătate ideea că ţigani şi unguri sunt una şi aceeaşi realitate. Acum, ungurii, în special cei de pe terenurile de fotbal, ne spun nouă, românilor, ţigani. Realitatea este că în timp ce ei şi-au asimilat ţiganii, iar acum prin vinele  multora dintre ei curge şi sânge ţigănesc,  la noi continuă să fie în număr mare. De altfel, poetul maghiar Mihály Babits spune: Ungurii sunt totuşi un popor amestecat şi care se amestecă în permanenţă (pag.51). Ei au depus, de-a lungul timpului, un zel nemaipomenit în a-i asimila pe nemaghiarii din Ungaria. Evreii s-au asimilat benevol, cu entuziasm, susţine Paul Lendvai.  În aceste condiţii mai poate fi vorba de „rasă profund maghiară”, pe care o clamau antisemiţii unguri dintre 1919 şi 1945? O ordonanţă maghiară, antisemită, din 1938, i-a pus pe unguri într-o mare încurcătură. Istoricul literar István Nemeskürty, a spus despre situaţia creată:   Această ordonanţă a răscolit întreaga populaţie, căreia, întărâtând-o, i-a indus starea bolnăvicioasă a încurcării datelor propriei identităţi. S-a dovedit că aproape fiecare are strămoşi austrieci, germani, slavi, români, dalmatini; cum se poate? (pag. 424). Şi după Armin Vámbérlin (1830-1912), evreu ungur, călător şi turcolog, ungurii sunt poporul cel mai amestecat din Europa (pag. 425).

Aflăm cu surprindere din carte că mai mulţi oameni de valoare unguri au fost, de fapt, evrei. Iată o listă: fizicienii Leo Szilard şi Edward Teller, filozoful Georg Lukász, (pag. 476,477). Sânge evreiesc au avut în ei şi Béla Bartók, Zoltán Kodály, Gyula Krúdy, Zsigmond Móricz, Endre Ady, Attila József (pag. 483). Cineaştii Adolph Zukor şi William Fox, George Cukor, Joe Pasternak,  Charles Vidor, Michael Korda, Alexander Korda (pag. 487). Artişti de film ca Tony Curtis  (pag.490), compozitorii Franz Lehár, Imre Kálmán (pag.500), miliardarul George Soros (pag. 509) etc. Lista este atât de mare, încât îţi vine să crezi că toţi oamenii de seamă unguri au fost evrei!

Albert Apponyi, spune despre pasiunile ungurilor: Îndată ce trei unguri vorbesc despre politică, formează un partid: unul este preşedinte, celalalt vicepreşedinte, al treilea secretar general, care consideră de datoria lui să dea  cu orice prilej o declaraţie importantă.

În final, două bancuri cu unguri (pag. 484):

1. Un ungur intră ultimul pe uşa turnantă şi totuşi iese primul din nou afară.

2. Care este deosebirea dintre un român şi un ungur?Amândoi sunt dispuşi să-şi vândă mama, dar numai ungurul o va livra punctual.

 (va urma)