INGINERII ŞI LITERATURA

 

Literatura universală şi cea românească numără mulţi scriitori proveniţi dintre ingineri: Dostoevski a fost inginer,  prinţul Ion Ghica a fost inginer, Norman Manea, Cristian Tudor Popescu, Bogdan Teodorescu, Daniel Bărnulescu, sunt ingineri. Ultimul a scris chiar: „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”. (Din păcate, acesta este titlul romanului şi nu o apreciere al unui critic cu autoritate sau al unui for competent!). Puţini ingineri sunt şi scriitori, dar toţi scriitorii sunt ingineri,  a spus-o  chiar Stalin: Scriitorii sunt inginerii sufletului omenesc.

Noi, inginerii, scriem ba proză, ba versuri. Părerea noastră este că o facem bine, părerile altora  sunt împărţite. Epigramistul Ion Farcaş îi încondeiază pe inginerii poeţi, după cum urmează:

 De catrenele-ncropite,
Afirma un critic ieri:
- Unele sunt reuşite,
Altele-s de... ingineri!

 Ni se impută următoarele:

1. Limbajul nostru nu-i destul de literar, adică nu este suficient de elaborat, nu este destul de colorat, seamănă prea mult cu cel de toate zilele, dacă nu cumva se chiar confundă cu el, este fie administrativ, fie gazetăresc. Stilul nostru de-a scrie lasă de dorit. Cu alte cuvinte, ambalajul în care ne împachetăm marfa nu este de calitate. O spun asta mai ales adepţii calofiliei, adică cei care pun mai mare preţ pe formă decât pe conţinut. Acestora, Camil Petrescu, în dialog cu doamna T, din „Patul lui Procust”, le-a dat următoarea replică: Scrisul frumos, doamnă, e opus artei…E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă. Degeaba! N-a fost luat în considerare. Criteriul principal de apreciere al criticilor continuă să fie cel estetic. Scrii frumos, eşti scriitor. Nu scrii frumos, nu eşti scriitor. Să scrii bine, adică cursiv şi interesant, nu este suficient.

Scriitorul Orhan Pamuc este de părerea că: Atât scrierea unui roman, cât şi pictura trebuie să aibă ca ultim scop atingerea unei stări de fericire imensă.

La rândul său, Mario Varga Llosa susţine: ..romanul este formă – cuvânt şi ordine – înainte de a fi conţinut.

Nu de aceiaşi părere este poetul Ion Caraion. El spune: Literatura frumoasă este un dezastru al timpurilor moderne. O minciună cu ambalaj atractiv, însă goală pe dinăuntru. Sunt pur şi simplu respingători scriitorii care scriu „frumos”, nişte inşi despersonalizaţi, acomodaţi tiparelor. Ei umblă cu picioarele altora, învaţă – în loc de confesiuni incendiare – emoţii livreşti şi râd cu elasticitatea clovnilor. Personal nu sunt de acord cu el.

2. Nu insistăm  destul asupra portretului personajelor, asupra atmosferei în care se desfăşoară acţiunea, asupra psihologiei personajelor, nu scoatem în evidenţă amănunte semnificative, edificatoare. Suntem prea laconici, prea grăbiţi, nu întindem suficient pelteaua.

3.  Facem greşeli de orografie: mai greşim câte un acord, punem virgule aiurea sau nu le punem unde trebuie, ne scapă câte o cacofonie. Tot Camil Petrescu, în acelaşi dialog din  aceiaşi carte, susţine: Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţii care l-au urmat şi l-au imitat. Degeaba şi de data asta. Nu numai criticii literari, dar mai ales ei, fac mare caz, pe bună dreptate, de cea mai mică greşeală depistată în text. Ca să evităm asta trebuie să ne dăm cărţile pe mâna unor corectori pricepuţi. Atenţie însă: nu ori ce profesor de română este un bun corector!

 4.Suntem precişi şi sistematici în ceea ce scriem. Punem mare preţ pe conţinut, pe informaţie. Vrem ca din scrierile noastre cititorii să se aleagă cu ceva, să înveţe ceva. Dar, din nou, degeaba. Dacă vrem să învăţăm, avem la îndemână manualele. Rostul literaturii este să placă, să încânte, să procure cititorilor momente de graţie. Şi de data asta, Camil Petrescu este de altă părere: Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.  Din păcate, sau din fericire, spun eu, nu se poate fără ortografie, fără compoziţie, fără stil. În ce priveşte caligrafia, ea a fost preluată de calculator. În oarecare măsură, calculatorul ne ajută să scriem şi ortografic. Am spus „într-o oarecare măsură”, deoarece calculatorul  ştie să analizeze cuvintele doar individual, scoase din  context. 

5. Criticul literar Alex Ştefănescu, în cartea sa „Cum te poţi rata ca scriitor”, enumără 18  metode de-a scrie prost. O să le menţionez pe cele în ale căror capcane pot cădea şi inginerii, dat fiind particularităţile scrisului lor, menţionate mai înainte: parada de ştiinţă, resuscitarea poeziei propagandistice, utilizarea limbii de lemn, excesul de interpretare, scrierea de texte umoristice de autori fără umor, confundarea literaturii SF  cu folosirea frivolă a terminologiei ştiinţifice.

Şi Mario Vargas Llosa este de părere că: Excesul de inteligenţă dăunează de regulă într-un roman, deoarece conspiră împotriva puterii de convingere a acestuia; romanul trebuie să simuleze viaţa, realitatea, unde inteligenţa este de obicei excepţia, nu regula.

Au fost şi vor mai fi scriitori adevăraţi  proveniţi din ingineri. După cum am mai spus, ei sunt şi vor fi puţini. E foarte greu să îndeplinim toate condiţiile de mai sus, sau să nu cădem în capcanele enumerate, dar merită să încercăm.