ZEN (5)

Anul 2006. Mircea Cărtărescu este în Germania şi a început, în sfârşit, să scrie. Chiar dacă se mai smiorcăie din când în când, acum scrie şi a crescut în ochii mei ( cel puţin doi metri). E interesant cum îşi trăieşte scrisul! O să-l las pe el să vă spună cât îl chinuieşte sau cât îl bucură actul creaţiei:

• 20 apr. Mi-am numit degetele mâinii drepte (am scris pe ele, strâmb şi greu de citit, cu mâna stângă, cea care nu scrie pe hârtie , dar este indispensabilă pentru scrisul pe degetele mâinii care scrie) Isus, Mahomed, Moise, Budha şi Lao Tze. ....Am început O3. Să dea Domnul să-l pot încheia.

• ......niciodată n-am avut condiţii mai bune de lucru: un birou al meu, total izolat şi dimineţi libere, linişte desăvârşită, ţiuitoare. Numai eu dacă aş renaşte, dacă aş redeveni M.C.....

• 22mai. Am vreo110 pagini (de caiet n.n), care sunt, pân-acum o ciulama onirică groasă, cu ciozvârte de pui năclăite prin ea. Habar n-am. Nu recitesc, nu corectez. Probabil adevărata scriere o să fie rescrierea, căci leul, taurul şi vulturul nu mă mai ajută. Şi nici crierul, al patrulea animal evanghelic. Scris gazetăresc, fără graţie, străvezime şi flexibilitate.

• Nu mai sunt masculul A al literelor româneşti. Nu mai sunt Mircea Cărtărescu .... Dar îmi port cu o satisfacţie liniştită noua bătătură de pe degetul mijlociu (făcută de pix n.n.) ca pe un ghiul cu o gemă de preţ.

• 5iun. O3(vai de fundul lui)a ajuns la aproape 150 de pagini de caiet şi nu vrea să dea încă cel mai mic semn de viaţă.

• 9iun. Scriu înspăimântător de prost, cum aş scrie dacă aş fi complet decerebrat .... Când scriu inspirat, simt cum genele mi se depărtează unele de altele şi iau foc. Iar imaginea dintre ele păleşte brusc, supra expusă.

• 15 iun......Scriu ca un robot la ceea ce refuză să fie Orbitor, şi orbitor. Scriu din vârful pixului, pe faţa foii, ca un scriitor de jalbe şi petiţii.

• 21 iun. Singurătate aproape fără fisură, dimineţi de lucru (la recitirea pe sărite O3 nu mi se mai pare atât de stângaci, dar deocamdată nu este nici la o treime din el; ca şi celelalte, trăieşte din aglomerarea de detalii poetice, unele chiar reuşite)

• 23 iun. Cu O3 sunt ca pe gheaţă, între încredere şi deznădejde.

• 27 iun......200 de pagini din O3. Naiba ştie. Naiba să mă ia. Nu pot pătrunde, nu pot spune. Nu mai am de unde să mă storc.

• 30 iunie Am terminat partea I în aproximativ 70 de zile. Are 211 pagini şi trebuie revizuită din greu. Nu mi-am permis nici o clipă să aştept inspiraţia, am scris, zi de zi, lăsând deoparte orice judecată şi orice nelinişte.

• 3 iulie......Îi lipseşte părţii I un raisonneur filosofic care să ridice puţin tonul cărţii......Totul ar fi uşor dacă aş fi inspirat, dar deocamdată nu sunt.

• 5 iulie M-am reangajat în nebunie, am redefinit planurile, acum îmi trebuie lumi paralele, acţiune şi personaje, alfel sunt cu desăvârşire mort........Păcatul capital, acum, e că nu sunt destul de detaşat de lumea mea, că sunt cu nasu-ntre cărnurile ei baroce. Că descriu în loc să creez. ( M.C. este deranjat de eticheta care i-a pus-o cineva, inexactă după părerea mea, de „scriitor descriptiv”n.n.) Şi n-am, mai departe, lejeritate şi graţie, adică sare şi piper în mss-l meu de miss literatură.

• 15iul. ....Am scris mult şi în dorul lelii, cum se spune, dar, de bine de rău, tabloul se conturează. E cumplit de greu, de fapt.....Am 250 pagini pline la manuscris, care tipărite ar da 187 de pagini de carte (proiectul este de aproximativ 600 de pagini n.n.)

• 23 iul.....Fuk, fuk, fuk: mă apropii de 300 de pagini. Nod multum, sed multa (Nu de calitate, dar mult; citatul original din Quintilian: Non multa, sed multum n.n.)

• 11 oct. ....Nu ştiu cât temei au strângerile astea de inimă, dar în mod sigur soluţia rămâne scrisul, din toate puterile pe care le mai am. Scrisul cu tot trupul, pe care l-am descris mai mult decât l-am practicat, dar care a dat câteodată pagini care nu sunt nici din literatura română, nici de pe pământ.

• 20 oct. ....În viaţa mea n-am scris mai mult şi asta-mi distruge stilul şi imaginaţia.

• 30 oct. Chiar nu ştiu de ce mai scriu. N.Manea a luat premiul Médicis.......El o să ia toate premiile, cu mişcări uşoare de şahist. Eu n-o să iau niciunul, chiar dac-aş vorbi limbi îngereşti. Căci sunt vase pentru slavă şi vase pentru ruşine......330 de pagini la Babelul ăsta de mizerie şi cristal, mizerie cristalină. Mizerie de frază şi de viaţă.

• 13 nov........n-am inspiraţie, nu-mi conduce nimeni mâna......Scriu zilnic nu din frică, felonie, ipocrizie, vanitate, nu fiindcă aspir la premiul Nobel şi la o vilă în Cotroceni şi la pupături în fund de la toţi, ci cu dor, cu speranţă, cu loialitate curată pentru literatură.

• 17 nov. Am terminat azi caietul de 400 de pagini.......Am scris ca-n transă, nu doar cu gândurile, ci cu toată fiinţa mea în altă parte (sau în nici o parte), lăsând din nou cartea să se facă singură, aşa precum copilul se formează-n burtă pe când mama-şi vede de viaţa ei........Am scris lunile astea „ca înecatul". Să te ferească Dumnezeu de fuga şchiopului, bătaia orbului şi scrisul celui părăsit de inspiraţie......Nu pot scrie cu adevărat dacă nu cred (cu adevărat) că bila din vârful pixului e de cristal şi că pasta e sânge, limfă, spermă, izvorâte din însuşi trupul meu.

• 23 nov......Scriu zilnic de parcă mi-aş ispăşi o pedeapsă. Literatură pe viaţă. Scriu de parcă în ziua –n care n-aş scrie n-aş căpăta de mâncare, sau mi s-ar închide conducta de aer. Nu din bucuria inimii ci de frica pedepsei (pe 13 noiembrie, susţinea altceva! n.n). Aşa nu poate ieşi decât ceva ce miroase a rânced, a silit, a făcătură.

Citeşte mai mult >>

ZEN (4)

În jurnalul din 2005, Mircea Cărtărescu scrie: „ Dacă aş fi altcineva, mi-ar fi foarte antipatic M.C.” Ei bine, eu sunt altcineva şi a început să-mi fie antipatic omul Mircea Cărtărescu. Nu numai mie. M.C. simte că nici confraţilor săi nu le este simpatic: „Din afară lucrurile se văd astfel: M.C., un autor”de succes”, arogant faţă de confraţi („nu-i mai ajungi cu prăjina la nas”), trăind numai în străinătate, vânând burse, premii şi onoruri. Râvnind premiul Nobel. Ce mai vrea, dom’le, ce mai vrea? Îi apar traduceri după traduceri şi el se lamentează că-i merge rău.” Consider că această percepţie este cât se poate de reală. Iată de ce:

• Aroganţa lui provine, cred, atât din timiditatea sa, care-l împiedecă să se apropie prea mult de străini, dar şi din conştiinţa valorii sale şi a desconsiderări celorlalţi. Dacă despre Nabocov spune că e „inept (strălucitor şi inept)”, ce-o fi crezând despre scriitorii români care nici unul dintre ei nu se ridică la valoarea acestuia? Iată, probabil la ei se referă: „Am fost la Târgul de carte, ne-am luat, obidiţi, porţia de onoruri, am băut bere cu prieteni ceţoşi şi-ndepărtaţi, am reîntâlnit oameni pe care aş nega cu îndârjire că-i cunosc”.

• Se plimbă mult în străinătate, invitat de cele mai multe ori. Se întoarce de acolo plictisit şi chiar dezgustat şi nu se sfiieşte să scrie asta. Ce pot crede despre el cei care doar visează să treacă graniţele ţării? „...s-ar putea să ajung pe la Caracas (aţi citit bine, nu Caracal) la sfârşitul lumii. E acolo un festival de poezie care nu prea mă ademeneşte (căci o mie de dolari nu mai sunt un argument destul de tare pentru mine ca să fac 12 ore cu avionul dus şi 12 întors)”. Ce părere aveţi?

• Vânează într-adevăr bursele. Nu i se oferă, face aplicaţii pentru ele. De ce? Probabil pentru bani şi viaţă bună. Patru luni din anul 2005 şi le petrece la Viena, cu o astfel de bursă. Nu ne spune în ce constă bursa şi ce face acolo, în afară de faptul că se plimbă, se odihneşte, citeşte, se smiorcăie. Să fie bursele un sejur pentru odihnă şi refacere? „Nu aştept absolut nimic de la Viena. Nici nu ştiu de ce merg acolo, de vreme ce-mi transport acolo imposibila mea situaţie”, declară, cu cinism, M.C. În anul următor îl aşteptă o altă bursă, în Germania, la Stuttgart: "la-nceputul lui 2006 vom merge la Schlooss Solitude pentru un an. Încă un an de Germanie, încă o şansă pentru fluturele meu utopic. Bani puţini, rupere de bătaia peştelui din iubita ţărişoară (unde iar o să ne uite boborul), dar timp lat, catifelat, cu pliuri şi cute, timp din belşug, ceea ce nu cumperi cu tot aurul din lume. Timp de cea mai bună calitate.” Prin urmare, acolo speră să se apuce (re-apuce), în sfârşit, de Orbitor 3, eveniment pe care îl tot amână fără să înţelegem, de fapt, de ce? „Orbitor n-a fost nici o clipă-n mintea mea: a fost însăşi mintea mea, pe care am scobit-o-n interior, până n-a mai rămas decât coaja. Atât mi-a rămas din O3, o coajă rigidă, posacă, lipsită de scânteieri.”, motivează M.C. Prin urmare, nu are încă romanul în minte. Ar trebui să aibă răbdare. Este nevoie de timp ca să-ţi încarci mintea cu un roman nou. Ştiu asta din experienţa proprie. Sunt convins că şi M.C. ştia lucrul acesta. Tot ce trebuie să faci este să te gândeşti cât mai mult la el şi, dacă este nevoie, să te documentezi. De ce n-a făcut-o? Pentru că s-a risipit în tot felul de alte îndeletniciri mediocre şi s-a complăcut într-o dolce far niente.

• În ceea ce priveşte premiile şi onorurile: „Premio Acerbi: adjudecat. Ce-nseamnă asta? Niente.....Nu e nici măcar Herder, nici Booker, nici ăla a lui Manea, i-am uitat numele”. Cât cinism! Apoi, cu sarcasm despre sine: „Consolează-te nenorocitule, ţi se zice acum”marele scriitor”, câştigi de zece ori mai mult decât când Egor clipea din ochii lui livizi, ai acum aparatură digitală de lux. Eşti acum o vită înţolită de la Peek şi Cloppenburg, ai „adidaşi Puma”. Sau: „În ţară, imaginea mea „ca un balon se umflă din reclamă”. Am fost curtat de două cotidiene , ceea ce-a făcut ca onorariul să-mi crească brusc de patru ori. Am solicitări de la Reader’s Digest şi de la....Volvo. Chiar aşa, de la firma de maşini, care vrea să-şi asocieze, în România, imaginea mea”.

• Premiul Nobe: „Am fost propus „oficial” (de PEN Clubul românesc, din care încă nu ştiu – honest! – dacă fac sau nu parte) pentru premiul Nobel, bineînţeles după eternul Norman Manea, dar înaintea Blandianei. Dă-mi voie să fac un pariu cu tine, cititorule.......că nici peste şapte ani...nu va primi un autor român Nobelul. Şi nu-l va primi nici încă şapte ani, cel puţin, de atunci încolo.”


• Traduceri. Da, îi apar...pe bandă rulantă. Iată ţările unde a fost tradus sau era în curs de traducere: Ungaria, Suedia, Spania, Bulgaria, Italia. Franţa, Germania, Slovenia, Austria, SUA. Aşteaptă cu nerăbdare cronicile. Se bucură când ele sunt favorabile.

• Se lamentează. Şi asta este adevărat: "Nu sunt nimic în lumea culturală. Trebuie să mă obişnuiesc (iar şi iar) cu gândul că voi însemna de-acum tot mai puţin; Eşti universitar şi scriitor, te apropii de 50 de ani, dar ai rămas în ochii tăi şi-ai tuturor un puşti, un metec, un vaut-rien. Un neisprăvit...; Nu mai e nimic, nici un pai de care m-aş putea agăţa. Nu mai am decât prezent: scărpinări, ejaculări, preocupări pentru vizuină, pândă şi foame." Ce părere aveţi? Nu vă face impresia că M.C. stă prost cu psihicul şi că ar trebui să se ducă la doctor?

Între timp, scriitorului i-au apărut 900 pagini de jurnal, în două volume, cartea „Baroane!”, o culegere de articole, iar „De ce iubim femeile” s-a vândut în 80.000 de exemplare.

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (2)

”AVANTAJUL” BOLII

Duminica a VI-a după Rusalii (Matei 9:1-8)

Suntem obișnuiți ca in diferite medii sociale să vorbim despre avantaje, de fapt fiecare dintre noi ni le dorim sau căutăm oportunități să ni le creăm. Căutăm avantaje la locul de muncă, în afaceri, acasă … peste tot. Puțini însă s-au gândit, că am putea găsi un avantaj în situația cea mai nefericită și mai nedorită de orice om, adică aceea a unei boli. În momentul în care tehnica medicală a ajuns pe culmi nebănuite, iar industria farmaceutică investește sume fabuloase în găsirea a noi medicamente pentru tratarea diferitelor boli, să vorbești despre un avantaj al bolii, pare o aberație. Totuși mă hazardez să pornesc acest demers al meu, pornind de la fragmentul evanghelic menționat mai sus.
Un om paralizat, imobilizat pe o targă, este adus la Mântuitorul Iisus Hristos de către 4 inși, care par a fi prieteni sau cunoștințe ale bolnavului. În fața nepăsării mulțimii de oameni care împresurau casa în care se găsea Hristos, blocând orice acces spre interior, folosesc cea mai ingenioasă metodă pentru a ajunge în fața Mântuitorului. Urcă bolnavul pe acoperișul plat, specific caselor din Israel, și printr-un chepeng, lasă pe frânghii targa în care se găsea paralizatul. Aici întâlnim poate pentru prima dată, reacția frapantă pe care o are Domnul Hristos: ”Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” Așteptam din partea Domnului o altfel de reacție. La fel ca fariseii prezenți, ne-am fi așteptat de la bun început la un miracol, ne-am fi așteptat să-L vedem pe Hristos, ca de atâtea ori, în postura de Vindecător al oricărui fel de boală. De data aceasta însă … nu! Mântuitorul a dat atunci, ne dă și azi, o lecție care nu trebuie uitată: Mai importantă decât sănătatea trupului este sănătatea sufletească care se întreține printr-o trăire spirituală împreună cu Dumnezeu sau în momentul în care ai pierdut-o, o poți recăpăta prin căință sinceră și stăruință înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Sănătatea trupească aduce o fericire pământească, temporară, pe când sănătatea sufletească aduce fericirea veșnică pe care a pregătit-o Dumnezeu special pentru om. De aceea, la reacția violentă a fariseilor care așteptau să vadă o insănătoșire și aud că e vorba de o iertare, Hristos singurul conștient de valoarea celor două lucruri, contrariat, are următoarea replică:”Căci ce este mai lesne? a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă?”
Întrebarea firească care se impune în acest moment este: Unde-i avantajul bolii? Acest om paralizat, ne reprezintă pe mulți dintre noi. Dacă n-ar fi ajuns intr-o asemenea situație, daţi-mi voie să cred, că nu și-ar fi găsit niciodată timp să-l caute pe Dumnezeu; și-ar fi trăit viața după bunul plac, ar fi dat curs celebrului dicton latin ”carpe diem” – trăiește clipa, îndreptându-se în mod categoric spre o existență veșnică lipsită de prezența lui Dumnezeu. El nu a avut inițiativă, nu a avut nici măcar credință, Hristos nu a văzut credința lui, ci ”a lor”, el a avut doar boala care i-a oferit o alternativă la eșecul tratamentelor medicamentoase. Lui, și precum lui multora dintre noi, cei care nu avem curajul să ne testăm sănătatea spirituală de frica păcatelor sau din pricina înstrăinării noastre de Dumnezeu, Hristos are același mesaj:”Îndăznește fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
Sf. Tihon de Zadonsk zicea la un moment dat:”Sănătatea trupului îi deschide omului ușa spre multe capricii și păcate, iar neputința trupului o închide” iar Sf Isac Sirul mai categoric afirma că:”Dumnezeu trimite bolile in trup pentru sănătatea sufletului”. Aș nuanța puțin această afirmație spunând că dacă păcatul este o încălcare a ordinii noastre interioare și o destrămare a relațiilor cu Dumnezeu și cu semenii, boala poate veni mai degrabă din această consumare a păcatului, din această neorânduială a vieții. Cert este că are acest avantaj al apropierii de Dumnezeu. Tot Sf. Isac Sirul spunea că: ”Păcătoșilor le este de folos boala, ca să înțeleagă că nu ei sunt stăpânii propriilor lor vieți, ci Dumnezeu. Dacă ei nu vor să trăiască decât pentru trup, boala le aduce aminte că trupul nu este nemuritor … boala pare multora foarte groaznică, dar este factorul care îi scoate din priza de la care se alimentează cu patimi și pofte.” Boala îl împiedică pe om să-și satisfacă poftele păcătoase, pe care și le-ar fi satisfăcut dacă era sănătos.
N-aș vrea să se înțeleagă că boala este o vitute, căci nu este, așa cum nici sărăcia nu este o virtute. Dacă sărăcia i-a dus pe unii la deznădejde, boala te poate duce la disperare, dacă nu știi să gestionezi așa cum trebuie acest moment de criză prin care îți este dat să treci. Dacă vei ajunge vreodată bolnav, nu dispera și nu recurge la acte extreme, ci mai degrabă foloseşte-te de ”avantajul” bolii și apropie-te de Dumnezeu. Nu doresc nimănui să treacă prin experiența bolii, ci doresc tuturor sănătate deplină, pe care să o petreceți întru slava lui Dumnezeu și nu spre pierderea sufletelor dumneavoastră.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

ZEN (3)

Suntem tot în anul 2004. În martie, M.C. reuşeşte să înceapă Orbitor 3, dar îl abandonează în curând. Îşi găseşte şi o scuză: ”..Orbitor este o carte de-o viaţă. E stupid să te grăbeşti să o-nchei, pe ploaie şi cu materiale proaste.” şi se „ predă vieţii”. O viaţă care ne-ar conveni fiecăruia dintre noi: îşi cumpără maşină, învaţă să şofeze, călătoreşte în străinătate, citeşte, scrie la revista pentru femei Elle şi la Jurnalul Naţional, îşi creşte şi îşi admiră băieţelul, face dragoste : „.. fac dragoste ore în şir cu Ioana, din ce în ce mai frumos şi mai mişcător”. (Prin urmare, pistolul i-a luat din nou foc. Ce bine! Eram aşa de îngrijoraţi! Întreaga naţiune răsuflă uşurată.)

Ce citeşte M.C.? Citeşte, în special, cărţi de autori străini, contemporani, la modă. Despre unii din ei, spre ruşinea mea, aud prima oară. Unele-i plac, altele nu. Nu se sfiieşte să desfiinţeze cărţi şi autori. Despre Clubul putregaiurilor a lui Jonathan Coe, spune: „...una din cărţile care, chiar dacă mă distrează – deloc, de fapt, pân-acum -, nu mă interesează”. O citeşte, probabil, din „obligaţie” profesională. Despre Nabokov scrie: „nu e un om profund”. Despre cartea „Născuţi morţi” a lui Martin Amis declară: un roman punk dintre cele care te agresează sadic, iar despre autor, spune: „ Autor nu fără calităţi, jubilând în miezul porcăriei universale, hrănindu-se cu ea şi făcându-ţi şi ţie un sandvici”. Inspirat, nu-i aşa? Numai Biblia nu are curajul s-o critice. Sunt cărţi care-i plac,  dar care-i dau doar câteva ore de plăcere adevărată, şi atât. Ele sunt întocmai ca o prostituată de lux, pe care o uiţi a doua zi. „Cărţi cu care te culci, nu de care te îndrăgosteşti”, le caracterizează el.

Articolaşele publicate în revista Elle le strânge şi le publică în cărţulia „ De ce iubim femeile”, care, imediat după apariţie, se bucură de un mare succes la public. La acest succes au contribuit, nu mă îndoiesc de asta, calitatea articolelor, faima scriitorului şi......titlul cărţulii, la care el a fost tentat să renunţe, dar apropiaţii lui     l-au convins că este unul cool.

Să nu credeţi că, în mijlocul acestei vieţi tumultoase şi îmbelşugate, M.C. a încetat să se smiorcăie. Ar vrea să scrie mai mult, dar nu se îndură să renunţe la avantajele vieţii pe care o trăieşte. Tânjeşte după singurătate: „Singurătatea nu este o condiţie pentru scris, e scrisul însuşi.” spune el; simte că s-a îndepărtat de literatură: „Literatura s-a ridicat tot mai mult, ca o ceaţă de pe creierul meu. Dar prin ceaţă vedeam; prin limpezimea de-acum sunt orb.”; în final, pune punctul pe i: „Acum nu mai e vorba de crize şi de lipsă de inspiraţie, ci de pierderea bunului meu cel mai important: viaţa în literatură, în lumea ei şi-n legile ei.”

Văzându-i modul de viaţă şi realizările, iar, pe de altă parte, ascultându-i smiorcăielile, am avut de multe ori impresia că M.C. îşi bate joc de noi, adică nu e sincer.

Citeşte mai mult >>

ZEN (2)

Mircea Cărtărescu scrie: „E drept, nu mai citesc ca un entuziast, ci mai curând ca un căutător de noduri şi semne în papură”. Prin urmare, n-are dreptul să se supere că procedez şi eu la fel, cu cartea lui. Nu am însă, nici pe departe, talentul lui M.C. de-a ridica în slăvi sau desfiinţa o carte citită sau un autor, în câteva fraze, spunând, totuşi, esenţialul despre ele/ei.

În primele luni ale anului 2004, M.C. se chinuieşte să ia startul, adică să înceapă să scrie, cel de al treilea volum al trilogiei „Orbitor”, cel despre Revoluţia Română de la 1989.( Despre acest volum se va spune, ulterior, că este cel mai puţin reuşit dintre cele trei.) Ratează însă, start după start şi asta îi provoacă stări de angoasă şi mustrări de conştiinţă. Şi în timp ce „suferă” îngrozitor din cauza asta, apare la televizor, unde i se cântă osanale, este invitat în străinătate, unde este tratat ca un mare scriitor român şi înfloreşte din punct de vedere material şi social! „ ...scrisul e viaţa mea şi nu pot pretinde că exist dacă nu scriu, oricât de paradisiacă ar fi iluzia cea mare”, spune el. Eu îl cred. Paradoxal însă, spune asta în timp ce tocmai scrie acest jurnal şi nu scrie oricum, ci bine şi foarte bine pe alocuri (dacă exceptăm trivialităţile de care uzează, uneori). Jurnalul face parte din literatura de frontieră. M.C. trece foarte des, clandestin, graniţa care desparte acest gen de literatura adevărată. Mai mult, de multe ori uită că scrie proză şi nu poezie, criptând şi dând liber metaforelor.

Prin urmare, să-l credem sau să nu-l credem pe M.C. când se auto-compătimeşte şi se auto-persiflează? Răspunsul este şi da şi nu. Da, pentru că eu cred că lui M.C. i-a fost hărăzit să trăiască ca să scrie şi că numai scriind el se simte împlinit şi deasupra noastră a tuturor. Nu, pentru că este bărbat şi nu-i să bine să se smiorcăie întruna. Cineva ar putea să-mi atragă atenţia că, adeseori, calitatea de poet, prozator etc., legat de stresul care le însoţeşte şi de ruperea de lumea înconjurătoare, o anihilează pe cea de bărbat. Mărturiseşte chiar M.C.: „...am îmbătrânit şi nu mai pot, nu mai ia pistolul foc. Iar fericirea nu e nimic altceva decât, se ştie, un pistol cald. Pistolul meu cald dintre pulpe, crierul meu cald, ziua asta caldă de mărţişor.” Vi-l amintiţi pe M.C., cel obsedat de sex, din „De ce iubim femeile”? Săracul! Ce-a putut să i se întâmple! De fapt, nu cred că există bărbat care ,din când în când, să nu aibă probleme cu erecţia, puţini însă au curajul lui M.C, să recunoască asta.

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (1)

Părintele Augustin Câmpean este parohul Bisericii Ortodoxe din Bănişor, satul meu natal. S-a oferit să-mi trimită, din când în când, câte un material pe teme religioase pe care să-l postez pe blog, într-o rubrică intitulată „Popas Duhovnicesc”. Am fost de acord. Rubrica va apărea sâmbăta. Începem azi.

Artemiu Vanca

SCHIMBUL

Duminica a V-a după Rusalii (Matei 8:28-34)

De câte ori citesc câte un pasaj scripturistic, îmi alunecă privirea şi peste câteva versete din spate, încercând în felul acesta să prind contextul evenimentului asupra căruia zăbovesc. De data aceasta, rămân aproape stupefiat de faptul că, în timp ce Hristos împreună cu ucenicii se găseau în corabie încercând a ajunge pe ţărmul estic al lacului Ghenizaret, se petrec două lucruri care contrastează cu firescul realităţii. Pe de o parte, ucenicii, mare parte dintre ei pescari de-o viaţă şi familiarizaţi cu dificultăţile pe care le impune o furtună în larg (nu uitaţi că vorbim de un lac şi nu de un ocean), de data aceasta se panichează şi se văd ameninţaţi de un pericol iminent. Pe de altă parte, Hristos doarme liniştit şi abia la ţipetele pline de disperare ale ucenicilor, se ridică, ceartă vânturile şi marea, ca mai apoi totul să revină la o linişte deplină.

Evenimentul acesta e strâns legat de subiectul Evangheliei noastre, căci dacă a fost furtună şi agitaţie pe mare, există agitaţie şi temere şi în acest ţinut al gadarenilor. Ţinutul în care debarcaseră era unul rău famat. Doi oameni posedaţi de diavol îşi marcaseră un teritoriu al lor. Erau goi, se adăposteau in peşterile calcaroase din zonă, unele fiind morminte ale defuncţilor din Gadara, ţipau, se tăiau cu pietre şi răspândiseră panica in regiune. Se pare că nimeni nu a putut face nimic pentru ei. Unul dintre ei (despre care vorbeşte Luca şi Marcu) încă purta lanţuri rupte la mâini şi picioare, semne ale unor încercări de a fi readus în societate. Ţipetele lor şi privirile înfricoşătoare nu L-au speriat pe Hristos şi potrivit principiului: ”Cea mai bună armă de apărare e atacul”, au strigat către El: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”

Remarc aici dorinţa ostentativă a Mântuitorului Hristos care, în ciuda tuturor obstacolelor, ţine în mod expres să vină în ajutorul celor doi demonizaţi. Sunt impresionat atunci când văd că Dumnezeu e singurul conştient de faptul că El nu a creat rebuturi umane, nu a creat suflete de mâna a doua, iar dacă s-a ajuns în asemenea stări, asta se datorează neglijenţei sau incapacităţii noastre de a sesiza pericolul vrăjmaşului.

Am văzut, recent, că oamenii de ştiinţă se îngrijorează de faptul că populaţia globului creşte din punct de vedere numeric. Se trag semnale de alarmă, se ridică semne de întrebare privitor la hrană, zăcăminte, teritorii etc. Au existat şi până acum voci care arătau că numai printr-o diminuare drastică a populaţiei, locuitorii Terrei vor putea trăi fericiţi. De-a lungul istoriei cunoaştem câteva încercări de anihilare în masă a unor oameni vinovaţi doar pentru faptul că erau de o anumită etnie, iar minţile care au promovat aceste idei au fost catalogate pe drept cuvânt ca ”diabolice”.

Domnul Iisus Hristos, prin intermediul textului de faţă, contrazice in mod vehement un asemenea mod de abordare a lucrurilor. Dumnezeu nu este nepăsător în faţa suferinţei umane, aşa cum se vehiculează uneori, dar, e drept, o îngăduie ca mijloc pedagogic de îndreptare morală. Această imagine cu un Dumnezeu ”grijuliu” faţă de sufletul nostru ar trebui să ne responsabilizeze, să stârnească în noi recunoştinţa şi să ne întărească în credinţă. În faţa lui Dumnezeu, diavolul este neputincios, iar omul e plin de speranţă, deoarece dragostea lui Dumnezeu pentru noi e nemăsurată. ”Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3:16-17).

Am văzut că Hristos Domnul este pus la un moment dat în faţa unei cereri care, culmea, vine de la diavol: "Dacă mă scoţi din oameni, dă-mi voie să mă duc în turma de porci". Hristos, cu toate că putea refuza această cerere şi cu toate că ştie ce are să se întâmple, acceptă, schimbul se înfăptuieşte, iar porcii, stăpâniţi de diavol, se aruncă în mare şi pier. De ce a acceptat Iisus? Pentru că prin acest schimb al sălăşluirii demonice, Dumnezeu arată lumii că un suflet e mai de preţ decât toate bogăţiile pământului. Este formidabilă întrebarea retorică pe care o adresează Hristos: ”Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau, ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu8:36-37) Poate de multe ori n-am ştiut sau nu ştim să ne preţuim sufletul, pentru simplul fapt că nu-l vedem, dar putem învăţa un lucru extraordinar: noi toţi avem un suflet important, pentru că e creat de Dumnezeu. Un tablou pictat de Pablo Picasso este important şi este in centrul atenţiei nu numai pentru frumuseţea lui ci şi pentru faima celui care l-a pictat; o sculptură a lui Michelangelo la fel; o vioară este râvnită atunci când poartă semnătura lui Stradivarius; un suflet este important pentru că are ”semnătura” lui Dumnezeu. Sufletul unui om este important şi pentru faptul că e unic, e special, are ceva aparte cu toate că în lume mai sunt şapte miliarde de oameni; e veşnic pentru că e suflare divină; e scump pentru că Iisus Hristos a plătit cu moartea Sa, pe cruce, pentru răscumpărarea lui şi e dorit deopotrivă atât de Dumnezeu, care îl vrea fericit, cât şi de diavol, care îl vrea chinuit. Noi avem însă opţiunea, noi alegem…

Mă surprinde, în cazul de faţă, reacţia gadarenilor care văzându-si semenii teferi şi întregi la minte stând la picioarele Domnului, iar turmele lor de porci înecate în mare, au conştientizat doar paguba materială, şi au neglijat total sfârşitul unei perioade de frică sau teroare spirituală pe care o instauraseră demonizaţii în acea zonă. Mă tem că porcii Gadarei, ne fac şi pe noi să privim doar beneficiile personale, de ordin material, uitând să cântărim cu măsura lui Dumnezeu valoarea sufletelor noastre.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

ZEN (1)

 

Îmi plac jurnalele. Este interesant să intri în universul intim al cuiva, să iei seama la tot ce face sau spune şi să-i auzi gândurile, mai ales dacă acesta este un „poet, prozator, eseist, critic literar, publicist” şi conferenţiar universitar pe de-asupra, devenit celebru, care câştigă cel mai bine în ţară din vânzarea cărţilor sale şi care este cel mai tradus în afara ţării. E vorba de Mircea Cărtărescu. Şi ar mai fi ceva: este de o sinceritate dezarmantă!; ni se arată în jurnalul, aşa cum este, cu defectele şi scăderile lui, ceea ce dă celor care-l citesc prilej de ironii la adresa lui, de la care n-o să mă dau în lături nici eu.

Citesc jurnalul lui, „Zen”, din perioada 2004-2010, apărut nu de mult. Pentru că citesc încet (ca un analfabet, îmi spune soţia), n-am citit până acum decât 30 de pagini (este adevărat, l-am început abia de o zi şi nu citesc întruna, mai fac şi altceva). Au fost suficiente însă, cele 30 de pagini, ca textul lui M.C. (aşa se alintă şi el în carte) să-mi provoace întrebări, nedumeriri, revolte. Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să dialoghez cu scriitorul - dacă din întâmplare va da peste blogul meu şi dacă va vrea şi el -, pe această cale, în văzul lumii, sau, cu alte cuvinte, să scriu un jurnal la jurnal.

Vreau să precizez, încă de la început, că-l stimez pe M.C. şi îl admir ca scriitor. Într-o declaraţie care mi s-a luat la târgul de carte Gaudeamus, de către o televiziune, în calitatea mea de vizitator oarecare, întrebat fiind care din scriitorii în viaţă este preferatul meu, am spus, fără să ezit, M.C. Întrebat şi de ce, am răspuns că îl consider un geniu. Ştiu că am exagerat. M-a convins chiar scriitorul, în acest jurnal, în care M.C mărturiseşte că , de fapt, nu el îşi scrie cărţile, ci că există cineva în capul lui - un străin, un intrus – care i le dictează. Nu mă aşteptam la atâta impostură!

În acest episod, o să mă refer la câteva expresii şi cuvinte vulgare folosite de M.C., cu reală plăcere, se pare, şi nu pentru prima dată, în cărţile sale. Îmi vine greu să le reproduc. Nu e vorba de pudibonderie. Înjur şi eu, destul de urât, câteodată, mai ales când sunt la volan (sunt aspru certat pentru asta, de tovarăşa mea de voiaj şi de viaţă). N-am avut însă curajul să pun pe hârtie mizerii care fac să roşească doamnele şi domnişoarele. O fac, acum, pentru prima dată. Iată-le: „pizdosnic”, „ce pula mea”, „pizdă”, „pizdulice”!!!

M. C. este, oricine ce-ar spune, o autoritate culturală la noi în ţară. Nu se gândeşte că folosindu-le, legitimează şi pe alţi s-o facă? Îi place să le audă spuse de golani, în gura mare, pe stradă, în metro, în tramvai etc.? Mie nu-mi place nici să le aud şi nici să le văd scrise şi sunt sigur că nici Dumneavoastră.

Citeşte mai mult >>

MUZEUL ŢĂRII SILVANIEI

Acest muzeu nu există încă. L-am văzut, în formă de proiect, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, în cadrul expoziţiei „Muzeele din România între clasic şi modern sau ipoteza unei renaşteri culturale”. Autorul lui este dr. Emanoil Pripan, cercetător la Muzeul de Istorie şi Artă din Zalău.

Proiectul este realizat în jurul Cetăţii  (Castelului) Bathory, din centrul oraşului Şimleu, cetate cercetată de eroii cărţii mele, „Secretul comorii”. Aş fi încântat ca proiectul să se realizeze. Protecţia a ceea ce a mai rămas din cetate este în curs şi se desfăşoară sub auspiciile Fundaţiei Ştefan Bathory, înfiinţată de UDMR

Redau câte poze ale rămăşiţelor castelului, făcute de mine:

Poarta de intrare în cetate

Bastion

Rămăşiţe ale zidului de incintă

În Transilvania există 139 de castele, în diferite stadii de conservare, majoritatea aparţinând , în trecut, unor nobili unguri. Ce rezervă grozavă pentru turismul autohton! Dacă nu pot fi toate reabilitate, transformate total sau parţial în muzee şi introduse în circuitul turistic, conservarea celor în curs de degradare este obligatorie. N-are importanţă că ele au aparţinut unor unguri. Ele sunt pe teritoriul României şi fac parte din istoria locuitorilor Transilvaniei , indiferent că sun români sau unguri.

Citeşte mai mult >>

PODUL

De la facerea lumii, şi este mult de atunci, în Bănişor, satul meu natal, Valea Banului s-a trecut prin vad sau pe câte o punte, sau nu s-a trecut deloc atunci când, după vreo ploaie, valea venea „mare”. De curând, s-a schimbat calimera. N-o să vă vină să credeţi, dar s-a construit un pod! Este adevărat. L-am văzut cu ochii mei şi l-am pipăit să mă conving că nu visez. Iată-l în poza de mai jos, ca să vă convingeţi şi Dumneavoastră:

 

Nu seamănă el cu Pasajul Basarab dar, în curând, i se va face o inaugurare cu surle şi tobe ca celui bucureştean, iar primarul din sat se va bate cu pumnii în piept (pe bună dreptate), aşa cum a făcut-o şi Sorin Oprescu.

Poeţi din toată lumea! Iată încă un obiect pe care merită să-l proslăviţi în odele voastre.

Citeşte mai mult >>

DE CE SCRIEM?

De cate ori trec pe lângă un chioşc cu cărţi de vânzare din Piaţa Obor sau intru într-o librărie – şi intru destul de des - sunt fascinat de varietatea titlurilor car ni se oferă, de frumuseţea cărţilor şi chiar de mirosul lor. De câte ori am ajuns la Zalău, am vizitat şi librăria „Gheorghe Şincai”, din oraş. Până anul trecut, mă interesa să văd şi să cumpăr cărţi despre Sălaj sau scrise de autori locali. De un an de zile, mă interesează şi cum se vând cărţile mele. În librăria „Gheorghe Şincai”, le-am găsit, de fiecare dată, alături de cele ale altor autori din judeţ, pe un raft dosnic şi greu accesibil: era nevoie de o scară sau un scaun ca să se ajungă la ele. Am întrebat librarul:

- Câte s-au vândut?

- Nici una, mi-a răspuns el („ea”, de fapt).

- Cum să se vândă, dacă le-aţi cocoţat tocmai acolo?!, i-am răspuns, indignat.

Nu m-am putut abţine şi am mers la „Librăriile Sălajului” şi m-am plâns directoarei. Mi-a promis că situaţia se va îndrepta.

De curând, fiind invitat la „Sălăjenii la ei acasă”, am vizitat din nou librăria. De data aceasta, câte un exemplar din cărţile mele şi din cele ale altor autori sălăjeni erau expuse pe o masă, la intrarea în librărie.

- Câte s-au vândut?, întreb eu, plin de speranţă.

- Nici una, a sunat răspunsul.

Nu-mi venea să cred! „Chiar nu interesează pe nici un zălăoan cărţile mele?!”, m-am întrebat. „Nici barem cea dedicată Zalăului şi a cărei acţiune se petrece, în mare parte, în oraşul lor?!”.

- Dar din celelalte?, întreb eu, referindu-mă la cărţile celorlalţi sălăjeni.

- Nici una, mi-a răspuns ea.

Văzându-mă atât de pleoştit şi de mirat, a adăugat:

- De fapt, cărţile nu se prea vând. Uitaţi, îmi spune ea, arătându-mi jurnalul „Zen” al lui Mircea Cărtărescu, până acum nu l-a cumpărat nimeni.

Bineînţeles, remarca nu m-a consolat.

- Cum de rezistaţi, dacă nu vindeţi nimic?, am întrebat-o.

- Din vânzarea articolelor de papetărie sau a cărţilor ieftine, care se dau drept premii la sfârşit de an şcolar, mi-a răspuns.

„De ce naiba scriem?”, m-am întrebat eu şi vă pun aceiaşi întrebare şi Dumneavoastră. Eu nu scriu, nicidecum, pentru a-mi procura un venit material. Tirajul cărţilor mele este atât de mic, încât chiar dacă le-aş vinde pe toate, la un preţ de zece ori mai mare, nu m-aş pricopsi. E suficient să scrii pentru plăcerea ta şi pentru curiozitatea câtorva persoane interesate de tine sau de fenomenul literar? E suficient să scrii având convingerea că laşi un semn şi un document peste timp, pe care, poate, îl va remarca cineva? E de natură să te mulţumească faptul că vei figura în vre-un dicţionar şi vei fi prezent în rafturile câtorva biblioteci?

Eu, de fapt, am mai avut un motiv să scriu. Voiam să-mi popularizez satul natal - personaj important în fiecare din cărţile mele - şi să le insuflu consătenilor mei mândria de-a trăi sau de-a se fi născut acolo. Mi-am lansat fiecare carte în sat. M-am bucurat de o prezenţă bună la lansările lor. Mulţi mi-au şi cumpărat cărţile. La vizita mea recentă în sat, i-am întrebat pe trei din cei care ştiam că le cumpăraseră, cum le-au plăcut? Am avut surpriza să constat că „încă” nu le citiseră! De ce naiba scriu?

Citeşte mai mult >>