Mircea Cărtărescu scrie: „E drept, nu mai citesc ca un entuziast, ci mai curând ca un căutător de noduri şi semne în papură”. Prin urmare, n-are dreptul să se supere că procedez şi eu la fel, cu cartea lui. Nu am însă, nici pe departe, talentul lui M.C. de-a ridica în slăvi sau desfiinţa o carte citită sau un autor, în câteva fraze, spunând, totuşi, esenţialul despre ele/ei.
În primele luni ale anului 2004, M.C. se chinuieşte să ia startul, adică să înceapă să scrie, cel de al treilea volum al trilogiei „Orbitor”, cel despre Revoluţia Română de la 1989.( Despre acest volum se va spune, ulterior, că este cel mai puţin reuşit dintre cele trei.) Ratează însă, start după start şi asta îi provoacă stări de angoasă şi mustrări de conştiinţă. Şi în timp ce „suferă” îngrozitor din cauza asta, apare la televizor, unde i se cântă osanale, este invitat în străinătate, unde este tratat ca un mare scriitor român şi înfloreşte din punct de vedere material şi social! „ ...scrisul e viaţa mea şi nu pot pretinde că exist dacă nu scriu, oricât de paradisiacă ar fi iluzia cea mare”, spune el. Eu îl cred. Paradoxal însă, spune asta în timp ce tocmai scrie acest jurnal şi nu scrie oricum, ci bine şi foarte bine pe alocuri (dacă exceptăm trivialităţile de care uzează, uneori). Jurnalul face parte din literatura de frontieră. M.C. trece foarte des, clandestin, graniţa care desparte acest gen de literatura adevărată. Mai mult, de multe ori uită că scrie proză şi nu poezie, criptând şi dând liber metaforelor.
Prin urmare, să-l credem sau să nu-l credem pe M.C. când se auto-compătimeşte şi se auto-persiflează? Răspunsul este şi da şi nu. Da, pentru că eu cred că lui M.C. i-a fost hărăzit să trăiască ca să scrie şi că numai scriind el se simte împlinit şi deasupra noastră a tuturor. Nu, pentru că este bărbat şi nu-i să bine să se smiorcăie întruna. Cineva ar putea să-mi atragă atenţia că, adeseori, calitatea de poet, prozator etc., legat de stresul care le însoţeşte şi de ruperea de lumea înconjurătoare, o anihilează pe cea de bărbat. Mărturiseşte chiar M.C.: „...am îmbătrânit şi nu mai pot, nu mai ia pistolul foc. Iar fericirea nu e nimic altceva decât, se ştie, un pistol cald. Pistolul meu cald dintre pulpe, crierul meu cald, ziua asta caldă de mărţişor.” Vi-l amintiţi pe M.C., cel obsedat de sex, din „De ce iubim femeile”? Săracul! Ce-a putut să i se întâmple! De fapt, nu cred că există bărbat care ,din când în când, să nu aibă probleme cu erecţia, puţini însă au curajul lui M.C, să recunoască asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu