ZEN (3)

Suntem tot în anul 2004. În martie, M.C. reuşeşte să înceapă Orbitor 3, dar îl abandonează în curând. Îşi găseşte şi o scuză: ”..Orbitor este o carte de-o viaţă. E stupid să te grăbeşti să o-nchei, pe ploaie şi cu materiale proaste.” şi se „ predă vieţii”. O viaţă care ne-ar conveni fiecăruia dintre noi: îşi cumpără maşină, învaţă să şofeze, călătoreşte în străinătate, citeşte, scrie la revista pentru femei Elle şi la Jurnalul Naţional, îşi creşte şi îşi admiră băieţelul, face dragoste : „.. fac dragoste ore în şir cu Ioana, din ce în ce mai frumos şi mai mişcător”. (Prin urmare, pistolul i-a luat din nou foc. Ce bine! Eram aşa de îngrijoraţi! Întreaga naţiune răsuflă uşurată.)

Ce citeşte M.C.? Citeşte, în special, cărţi de autori străini, contemporani, la modă. Despre unii din ei, spre ruşinea mea, aud prima oară. Unele-i plac, altele nu. Nu se sfiieşte să desfiinţeze cărţi şi autori. Despre Clubul putregaiurilor a lui Jonathan Coe, spune: „...una din cărţile care, chiar dacă mă distrează – deloc, de fapt, pân-acum -, nu mă interesează”. O citeşte, probabil, din „obligaţie” profesională. Despre Nabokov scrie: „nu e un om profund”. Despre cartea „Născuţi morţi” a lui Martin Amis declară: un roman punk dintre cele care te agresează sadic, iar despre autor, spune: „ Autor nu fără calităţi, jubilând în miezul porcăriei universale, hrănindu-se cu ea şi făcându-ţi şi ţie un sandvici”. Inspirat, nu-i aşa? Numai Biblia nu are curajul s-o critice. Sunt cărţi care-i plac,  dar care-i dau doar câteva ore de plăcere adevărată, şi atât. Ele sunt întocmai ca o prostituată de lux, pe care o uiţi a doua zi. „Cărţi cu care te culci, nu de care te îndrăgosteşti”, le caracterizează el.

Articolaşele publicate în revista Elle le strânge şi le publică în cărţulia „ De ce iubim femeile”, care, imediat după apariţie, se bucură de un mare succes la public. La acest succes au contribuit, nu mă îndoiesc de asta, calitatea articolelor, faima scriitorului şi......titlul cărţulii, la care el a fost tentat să renunţe, dar apropiaţii lui     l-au convins că este unul cool.

Să nu credeţi că, în mijlocul acestei vieţi tumultoase şi îmbelşugate, M.C. a încetat să se smiorcăie. Ar vrea să scrie mai mult, dar nu se îndură să renunţe la avantajele vieţii pe care o trăieşte. Tânjeşte după singurătate: „Singurătatea nu este o condiţie pentru scris, e scrisul însuşi.” spune el; simte că s-a îndepărtat de literatură: „Literatura s-a ridicat tot mai mult, ca o ceaţă de pe creierul meu. Dar prin ceaţă vedeam; prin limpezimea de-acum sunt orb.”; în final, pune punctul pe i: „Acum nu mai e vorba de crize şi de lipsă de inspiraţie, ci de pierderea bunului meu cel mai important: viaţa în literatură, în lumea ei şi-n legile ei.”

Văzându-i modul de viaţă şi realizările, iar, pe de altă parte, ascultându-i smiorcăielile, am avut de multe ori impresia că M.C. îşi bate joc de noi, adică nu e sincer.