POPAS DUHOVNICESC (31)

Adame, unde ești?

Suntem într-o perioadă cu totul specială, o perioadă ”de tranziție”(de la moarte la viață), o perioadă de ample frământări spirituale și de conflicte și răbufniri interioare. Drumul acesta pascal pe care ne-am angajat încă de la începutul postului, asumat în integralitatea lui, este de fapt un drum al Crucii, al răstignirii propriului nostru egoism și al propriilor noastre patimi. Numai răstignind aceste impulsuri păcătoase(multe dintre ele se descoperă mai ales acum în timpul postului) ne putem redescoperi pe noi într-o altă lumină.

Dumnezeu a știut și știe, că noi oamenii nu suntem perfecți, ba din contră suntem foarte vulnerabili în fața ispitelor și greșim. Datorită acestui fapt, există un remediu recomandat de Hristos, care ne dă șansa de a lua totul de la capăt și de a pune un nou început vieții noastre, un remediu care pe cât pare de banal, pe atât este de important și mă refer aici la sf. spovedanie sau taina mărturisirii.

Se spune despre Socrate, că trecând într-una din zile pe străzile Atenei, a văzut pe un ucenic de-al său ieșind din casa unei femei cunoscută de toată lumea ca fiind o prostituată. Tânărul vădit rușinat de această vedere a dascălului său, a încercat să intre din nou în casă sau să se ascundă. Atunci Socrate i-a spus:”Tinere, nu-i rușine să ieși dintr-o astfel de casă, ci mai degrabă e rușine să rămâi într-o astfel de casă!”

Da, este o rușine să rămâi sub autoritatea păcatului atâta vreme cât ai posibilitatea de a fi liber. Mie personal mi-a trebuit ceva timp să înțeleg că de fapt păcatul te subjugă și-ți anulează libertatea și că adevărata libertate se descoperă în conștientizarea iubirii lui Dumnezeu față de om și în răspunsul acestuia la ea. De aceea zice Hristos: ,,Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11,29-30) Cu toate că fiecare dintre noi cunoaștem cel puțin în parte importanța spovedaniei totuși o neglijăm, pentru că s-au conturat în timp mai multe puncte de vedere la care ne aliniem și noi. Există o seamă de oameni care consideră că preotul nu are nicio importanță în relația lui cu Dumnezeu, că se pot mărturisi și singuri ,,că doar Dumnezeu ne cunoaște gândurile” sau cum se exprimă versul popular:,,că nu-i popa Dumnezeu, să știe păcatul meu!” Oamenii aceștia sunt autosuficienți, sunt mulțumiți cu condiția lor, ba pot să arate cu degetul spunând: ,,bine că nu ne-am spovedit, că poate eram pârâți și ajungeam și noi cu dosar la Securitate!”Alții închid în ei, duc ani la rândul povara păcatului acumulând neliniști, temeri și nemulțumiri vis-a-vis de propria lor condiție. Ceea ce mă îngrijorează însă cel mai mult, este situația de mijloc, în care te mărturisești dar … pe fugă, fără nicio strâgere de inimă sau părere de rău și fără nici un angajament în a schimba ceva înlăuntrul nostru. Totul doar de dragul unui ritual searbăd sau al unei tradiții care zice că e bine să te spovedești…aduce noroc.

Nu mi-am propus acum să vorbesc despre condițiile spovedaniei(poate o voi face cu alt prilej), dar m-am gândit la faptul că Dumnezeu înțelege neputința noastră și cunoaște limitele și slăbiciunile firii noastre și de aceea, de fiecare dată când greșim, când ne îndepărtăm de El, căci păcatul aduce o anumită detașare de Dumnezeu, El ne așteaptă îngăduitor să ne ierte. Și totuși noi nu cerem iertarea Lui…

În rai, când primii oameni căzuseră în păcat, ei nu s-au gândit să ceară  iertare pentru păcat, ci au născocit planuri de viitor fără să mai țină seama de Dumnezeu. Acel strigăt plin de durere al lui Dumnezeu:,,Adame, unde ești?” nu exprima neștiința lui Dumnezeu referitoare la ascunzișul lui Adam, ci exprima starea morală decăzută a omului pe care Adam trebuia să o conștientizeze și să o spovedească. Dacă o făcea, ar fi fost iertat, Dumnezeu îl provocase pentru spovedanie. Această situație se repetă cu fiecare dintre noi, la întrebarea: ,,Ioane, Vasile, Adame, unde ești?” răspundem sec: ,,Aici Doamne, dar mă descurc și singur!”

                                               Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

CĂLĂTOR PRIN LUMEA MARE

 

Pe Bogdan Teodorescu în cunosc de la televizor, de la talk-show-urile de pe Antena 3, Realitatea TV, România TV. L-am remarcat  atât pentru prestaţia sa – documentată, logică, acidă - cât şi pentru aspectul lui fizic – gras, cu barbă sau nebărbierit. Fiul meu, Mihai, mi l-a lăudat şi ca scriitor şi mi-a făcut cadou cartea lui „Călător prin lumea mare”, a doua pe care mi-a făcut-o cadou, în anul acesta. Am rămas surprins cât de bine scrie! M-am documentat cu privire la el şi am aflat că este inginer, profesor universitar, membru al Uniunii Scriitorilor, ziarist, comentator politic şi  mai este - sau a fost - secretar de stat, manager de trust de presă şi preşedinte de: agenţie, institut, comisie etc. A scris romane, cărţi de impresii de călătorie şi cărţi pe teme politice.

Bogdan Teodorescu, aşa cum declara într-un interviu, face turism cultural. Peste tot pe unde-l poartă paşii îl interesează oamenii, peisajele naturale şi urbane, monumentele de toate felurile, muzeele şi….restaurantele.  Autorul cărţii este un mare şi rafinat gurmand. Spre deosebire de noi, cei care nu  punem prea mare preţ pe mâncare şi care nu cunoaştem o mâncare mai bună decât o friptură din carne de porc, cu cartofi prăjiţi şi o salată oarecare, el, intrat într-un restaurant, se pricepe să alegă şi să comande ce este mai bun sau mai reprezentativ din bucătăria ţărilor pe care le vizitează. Cartea s-ar mai putea numi şi „Mâncând prin lumea mare”. Am considerat că este mai interesant să vă descriu, pe scurt, bunătăţile culinare din care s-a înfruptat B.T., decât celelalte aspecte ale excursiilor lui, despre care puteţi afla informaţii şi din alte surse.

În Polonia, s-a adăpostit de ploaie într-un restaurant şi pentru că ploaia a durat mult, a mâncat mult: pentru început, o bere şi două castronele pline cu alune date prin paprika;  a urmat un borş rece de sfeclă, făcut cu iaurt, dres cu mărar şi având pus în mijlocul bolului un cartof fiert fierbinte şi un ou fiert şi tare; felul următor, a fost „bigos”, un amestec savant şi caloric de varză călită cu sos de roşii şi carne de porc macră, carne de porc afumată, slăninuţă, cârnaţi şi nişte cubuleţe de viţel…totul încărcat cu boia şi piper şi udat cu bere rece şi vin roşu la temperatura camerei; ospăţul s-a încheiat cu makoviec, o prăjitură ca un rulou umplut cu mac şi dat prin dulceaţă.

În Belgia, spune că a mâncat cel mai bun păstrăv din viaţa aceasta (scriitorul speră, probabil, ca şi în viaţa de dincolo să aibă parte, ca şi aici pe pământ, numai de meniuri pantagruelice), îmbrăcat într-o crustă de migdale şi scăldat într-un sos de unt, lămâie şi ierburi, alături de cartofi noi amestecaţi cu girole (ciuperci).  A mai mâncat şi un pateu de ficat din vânat servit cu un soi de prăjiturică de dovleac şi a mai gustat, din farfuria soţiei, cozi de raci asortate cu mazăre şi tarhon şi o tocană de vânat, cu cartofi cu sos de cireşe. A urmat desertul format din o tartă de zahăr şi ou, spumă de fragi cu frişcă şi un „mousse” de ciocolată amestecat cu fructe de pădure ţinute în cognac. A urmat brânza şi, la final, armagnac  (coniac) vechi şi aromat.

La Tallin, în Estonia, a băut o votcă de consistenţa mercurului şi a mâncat babuşka zakuski, constând din castraveţi muraţi în saramură, miere, smântână şi pâine de secară tăiată în bucăţele mici.  După cum mărturiseşte, castravetele murat se trecea prin miere, prin smântână şi se muşca acompaniat de pâine de secară şi de o înghiţitură de votcă. Gustul a fost peste aşteptări!, declară autorul. Au urmat alte mâncăruri bune şi deştepte,  printre care, ca desert, o plăcintă caldă de cireşe acoperită cu un pic de smântână frecată cu zahăr.

În Finlanda, la un restaurant lapon, au servit antreuri constând din somon crud şi somon afumat, icre dintr-un peşte alb, salată de bureţi, „carpaccio” (carne crudă) de ren, carne de ren sărată, carne de ren afumată, brânză din lapte de ren şi „cloudberries” (mure albe). La felul principal a ales ceva între tocană de ren, cârnaţi de ren făcut pe cărbune, frigărui de ren, tocană de urs cu sos negru şi legume fierte date prin brânză. La desert au mâncat „cloudberries” cu brânză dulce cu sos de caramel deasupra şi unul două păhărele de lakka (lichior din mur pitic).

În Italia, pe malul Lacului Garda, a mâncat „bigoli”…un munte de paste pe care se rostogoleau ghiduşi cârnaţi, care tocată în sos de roşii, ardei dulci şi iuţi, mici bucăţele de şuncă şi, exact ca zăpada de afară, pe deasupra tuturor, se aşterne o pulbere fină de parmezan. La final am comandat o porţie de tiramisu (tort) făcut cu lămâie în loc de cacao, blatul fiind însiropat cu „limoncello”, lichiorul de lămâie cu care orice italian te îmbie să închei masa, ne informează autorul.

Aş putea să continui  relatându-vă cea mai mâncat Bogdan Teodorescu în Bulgaria, în Oman,       în Lituania, în Letonia, în Franţa, în Insulele Seychelles, în Africa de Sud, în Grecia ….în România, dar vă las plăcerea să descoperiţi Dumneavoastră, recomandându-vă cu ….insistenţă cartea.

Tot acest „desmăţ” gastronomic nu se putea să nu aibă urmări asupra fizicului autorului. Ne mărturiseşte , în carte, că la un moment dat avea o sută treizeci de kilograme, dar mai cenzurându-şi poftele şi, probabil, mai făcând şi mai multă mişcare, a scăzut la o sută. În poza de pe copertă, arată destul de bine! Se zice că unii oameni trăiesc ca să mănânce în timp ce alţii mănâncă ca să trăiască. Cred că lui Bogdan Teodorescu nu i se potriveşte nici una din aceste ziceri. El trăieşte ca să şi mănânce….bine.

 

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (30)

,,Suflet sănătos în trup sănătos’’

Reflecție la Duminica a II-a din Sfântul și Marele Post

(Marcu 2,1-13).    

Tămăduirile pe care Mântuitorul Hristos le săvârșește sunt semnele văzute ale prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume, semnele începutului eliberării omului de păcat, suferință și moarte. Având și un caracter profetic, vindecările prefigurează și inaugurează vindecarea finală, în care nu va mai fi lacrimă și moarte, adică învierea de obște și viața veșnică. 

Evanghelia Duminicii a II-a din Sfântul și marele Post, cea a vindecării slăbănogului din Capernaum și a Sfântului Grigorie Palama este un popas de meditație în urcușul nostru spre Înviere. Pornind de la expresia latinească ,, Mens sana in corpore sano’’ m-am gândit să medităm la o expresie teologică și anume ,,suflet sănătos în trup sănătos’’. Perioada postului este un bun prilej să ne uităm spre noi înșine, spre sufletul nostru și să-l pregătim pentru a primi Lumina lui Hristos. Doctorul sufletelor și al trupurilor, Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit în lume mai ales ca să ne vindece, ridicându-ne din robia păcatului.

Adresându-se slăbănogului, Mântuitorul a rostit nişte cuvinte care i-a uimit pe cei prezenți, iar pe unii i-a scandalizat: ,,Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu? Chinurile păcatelor şi vinovăţia acestui tânăr erau de fapt cauza neputinței sale trupești. De aceea Iisus a vindecat cauza primă a bolii. Păcatul este cea mai cumplită „paralizie”, una spirituală. Păcatul paralizează pe om; îi slăbănogeşte şi trupul şi îi împietreşte sufletul. De aceea cred că pentru noi creștinii este mai potrivit să zicem suflet sănătos în trup sănătos. Păcatul este principala cauză a bolii, suferința și moartea sunt urmările căderii omului din Rai. Deci păcatul este aducător de moarte și sfințenia aducătoare de Viață. Păcatul nu robește doar sufletul ci rănește și trupul. Pentru lupta cu păcatele omul are nevoie de suflet dar și de trup. Adeseori se întâmplă să risipim sănătatea trupului pe patimi din cele mai urâte, băutura în exces, mâncare fără măsură, droguri, desfrâu. Postul are menirea să ne vindece sufletul însă prin trup. Legătura strânsă și necesară între cele două, nu este întâmplătoare. Trupul nostru este opera lui Dumnezeu, templu al Duhului Sfânt în care Hristos vrea să locuiască, în fiecare dintre noi, să ne conducă viața şi să ne desăvârșească. Dacă sufletul este încărcat de păcate, suntem cuprinși de întuneric un fel de paralizie asemeni slăbănogului din Capernaum.

Iisus a venit pentru a tămădui astfel de paralizii, pentru a restaura firea omenească decăzută. Mustrându-i pentru împietrirea inimii, Iisus le spune: ,,De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?’’, apoi poruncește bolnavului să se ridice pe picioarele sale şi să meargă la casa sa. Prin puterea şi iubirea aceluiași Hristos, putem şi noi să ne ridicăm dintr-o stare de paralizie a minţii şi slăbănogire a trupului şi a sufletului, şi să pășim într-o viață nouă, deplină.

Puterea vindecătoare de păcat și de boală a fost dăruită de Iisus Hristos ucenicilor Săi, adică Bisericii Sale. Astfel, harul vindecător al lui Hristos este lucrător prin preoții Bisericii și prin puterea rugăciunii Bisericii întregi (cf. Iacov 5, 14-16), după cum se vede mai ales în Taina Pocăinței și Taina Sfântului Maslu.

Biserica este, in primul rând, un spital pentru vindecarea de păcate. Cunoscând scurtimea vieții noastre, nu trebuie să ne încredem prea mult în sănătatea noastră trupească, în propriile forțe fizice. Trebuie să ne preocupe  foarte mult de sănătatea sufletului, sau legătura permanentă cu Dumnezeu. Puterea de a ierta păcatele este puterea de a salva pe oameni de osânda veșnica. În acest sens, Sfântul Efrem Sirul spune că Biserica este locul unde sunt salvați cei condamnați la moarte. Orice om păcătos este un om condamnat la moarte spirituală veșnică, de aceea este nevoie de curățirea sufletului, astfel  omul condamnat la moarte devine candidat la viața veșnică.

Pr. Crăciunaș Adrian

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (7)

2.4 RESTAURANTUL RIVIERA

 

Şi grafferilor le-a plăcut restaurantul

 



Se sune despre Restaurantul Riviera că el seamănă cu un restaurant  pe care l-a văzut şi care i-a plăcut lui Nicolae Ceauşescu cu prilejul unei vizite în Cuba. De câte ori mă plimb prin parc, adică aproape zilnic, trec pe lână el. Îmi place cum arată şi îmi place şi muzica  potolită care răzbate în parc din restaurant sau de pe terasa lui.

Terasa este cu vedere la lac. Pe lac, în dreptul restaurantului, au fost montate câteva fântâni ţâşnitoare. Pe ele, atunci când nu funcţionează, se odihnesc raţe sălbatice sau broaşte ţestoase.

Restaurantul nu este unul foarte accesibil. Preţurile sunt mărişoare, motiv pentru care el nu geme niciodată de lume. Terasa, deşi foarte frumoasă, este de multe ori goală. Am fost o singură dată în restaurant, invitat de prietenul meu Mircea.

Mircea este un tip interesant cu o biografie zbuciumată. L-am cunoscut în 1953, pe când era muncitor foarte priceput, montor de turbine, pe şantierul Termocentralei Işalniţa. Era atunci şef de echipă, a devenit ulterior maistru şi a lucrat, până la pensionare, la IMGB, montând turbinele de 330 MW pe bancul de probe.

După pensionare, a intrat, ca urmare a unei zbateri îndârjite, în posesia unei mori în paragină, fostă a tatălui său, într-un sat de lângă Caracal. L-am vizitat acolo la câţiva ani de când devenise proprietarul ei şi am rămas uimit de ce a reuşit să facă din ea: o moară modernă care a început să-i aducă un venit frumuşel. Pe frontispiciul clădirii, a gravat, în semn de recunoştinţă, numele tatălui său.

Mircea este un om inteligent, dornic să vadă şi să afle cât mai multe. Având bani, a început să cutreiere lumea. Mă întâlnesc din când în când cu el şi îmi povesteşte pe unde a umblat şi ce a văzut. În ultimii ani, îşi petrece iernile în Tenerife.

A scris, ajutat de un profesor din Caracal, o carte interesantă, pe care a intitulat-o, „Povestea unei vieţi”, apărută la Editura MJM din Craiova, în două ediţii, ambele în anul 2010. În prefaţa cărţii, Dumitru Botar, membru al Ligii Scriitorilor din România, spune:  „Mărturisesc cu toată sinceritatea că lectura acestei cărţi m-a răvăşit, mi-a lăsat un gust amar, am citit-o scrâşnind din dinţi, nu pot să cred că aceste lucruri s-au petrecut, că nişte oameni cinstiţi, muncitori şi harnici au trăit asemenea momente pe care autorul le narează într-o manieră originală” Bineînţeles că am citit-o şi eu şi am fost la fel de impresionat, cu atât mai mult cu cât îl cunoşteam pe autor.

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (29)

Suflete slăbănogite

(Ev. după Marcu 2,1-12

 

            ,,Mă doare sufletul…”, de multe ori este un fel de a zice, este o metaforă folosită frecvent în limbajul nostru românesc, este exprimarea unei dureri interioare pe care nu o poți explica și pe care nu o poți descrie altfel. Dar stau și mă întreb: Doare oare într-adevăr sufletul?! Trupul știu că doare, am experimentat și am gustat de atâtea ori din suferința rănilor de tot felul, dar sufletul… Cum te poate durea sufletul? Dar cei care nu conștientizează că au și suflet, sau cei care afirmă cu toată convingerea că acesta nu există și că orice discuție pe această temă este o pierdere de vreme? Ei ce simt? Sunt oare imuni la o astfel de durere?

            M-am gândit la acest lucru, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos într-o împrejurare cu totul aparte, înconjurat fiind de lume multă, i se aduce înainte un om paralizat. Fiecare ins din acea încăpere aștepta să vadă minunea vindecării slăbănogului, dar Hristos șochează mulțimea prezentă și în special pe farisei atunci când privind la slăbănog îi zice:,, Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”(Marcu2,5)

            Nu știu dacă cineva va putea să spună concret și să demonstreze practic ce este sufletul, dar știu însă că el este vitalitatea omului. Să nu uităm că sufletul este cel ce ne înflăcărează, cel ce dă imbold acțiunilor și activităților noastre de fiecare zi. Numai un suflet mulțumit poate genera adevărata stare de bucurie și de fericire pe care o căutăm noi oamenii. Sufletul este și rațiunea pentru care existăm, fără de suflet, venim de nicăieri și ne îndreptăm spre nicăieri, adică nu avem nicio țintă, nicio finalitate și nu găsim nicio justificare a propriei existențe.

            A-ți șubrezi sănătatea sufletului, înseamnă a-i tăia acestuia dorul după infinit, înseamnă a-ți înfinge privirea în pământ fără să mai privești orizontul, înseamnă a-ți reduce toată existența la materialitate, opacizând toate ferestrele sufletești prin care ar putea pătrunde lumina Duhului. Da…, putem vorbi cu adevărat de o durere a sufletului, o durere tainică și chinuită pe care nu o simți spontan, dar căreia îi poți simți efectele, este durerea asemănătoare cu cea a fătului prins în forcepsul ginecologului, durere pe care mama nu o simte, dar care va simți mai apoi neliniștea, frica și remușcarea. Un suflet bolnav se găsește într-un trup păcătos, pentru că păcatul are această nocivitate, el poate îmbolnăvi trupul dar nu se oprește doar la trup ci pătrunde până la suflet. A îngriji doar trupul bolnav fără să ții seama de suflet, este asemenea pomicultorului care s-a îngrijit de mărul bolnav curățindu-l, stropindu-l, udându-l, fără să țină seama de faptul că șoarecii îi rodeau de fapt rădăcina.

            Este important să ne aplecăm din când în când asupra nevoilor noastre sufletești, dacă am face-o, ne-am putea elucida multe din frământările existenței noastre. E adevărat că în aceste cazuri de slăbiciune spirituală, nu există o singură rețetă universal valabilă pentru toți oamenii. A formula întrebarea despre ce trebuie făcut cu un suflet bolnav în termeni generali, s-ar putea asemăna cu  următoarea întrebare pusă unui campion de șah:,,Care este cea mai bună mutare de șah?” Ruptă de situația concretă de joc și de personalitatea adversarului, o astfel de mutare, cea mai bună, sau măcar bună în sine însuși, nu există. Așa și aici. Fiecare suflet își are particularitatea sa, dar ceea ce este important, e să-ți dorești să ai un suflet sănătos pe care să-l lași să aspire către absolut. Este de asemenea important, ca în viață să nu consideri boala, bătrânețea sau o conjunctură nefericită un obstacol de netrecut în atingerea propriului ideal, viața trebuie întotdeauna să meargă mai departe, nu renunța niciodată la idealul tău pentru că toți cei ce au făcut asta, și-au grăbit sfârșitul.

                                                                       Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

DOR DE VIS

 

  Printre cărţile care s-au lansat cu prilejul Zilelor Caiete Silvane, din 2013, a fost şi cartea „Dor de vis” de Doina Ira-Tăutan, apărută la Editura Caiete Silvane, în acest an.

O cunosc pe autoarea cărţii şi mi-am putut da seama că este vorba de un roman  în care biografia scriitoarei se împleteşte cu ficţiunea.

 Cartea este scrisă cu sinceritate şi sensibilitate.  Dina, eroina principală a cărţii, este, în acelaşi timp, şi principala naratoare a ei. Ea umple cu amintirile ei  aproape întreg spaţiul cărţii. E vorba de întâmplări vesele şi triste, unele de-a dreptul traumatizante, cărora eroina le rezistă, rămânând întreagă la minte şi la suflet. Tot ce i se întâmplă analizează şi para analizează, cu inteligenţă şi cu pricepere, încât lumea gândurilor ei este la fel de bogată şi la fel de interesantă ca şi cea la vedere.  

Zdruncinată şi rănită de viaţă, rămasă la un momentan singură, când descurajată , când optimistă, luptându-se  continuu cu valurile vieţii, ajunge în cele din urmă la liman, la un liman fericit, pe care şi l-a dorit ea şi i-l vor dori, nu mă îndoiesc de asta, toţi cei care îi vor parcurge  ultimele pagini ale cărţii, învăluiţi de farmecul povestirii şi stăpâniţi de emoţie şi curiozitate.

O carte bună, o carte frumoasă, o carte pe care v-o recomand din toată inima.

 

Aspect de la lansarea cărţii. La pupitru, autoarea.

 

Citeşte mai mult >>

„CAPELA SIXTINĂ” DE LA DRĂGĂNESCU

         În zilele de 23 şi 24 martie, anul acesta, am participat la Zalău şi la Mănăstirea Srâmba din Sălaj, la "Zilele Caiete Silvane", o manifestare culturală de suflet a sălăjenilor cu o substanţială participare din afară, mai ales din judeţele limitrofe Sălajului. În prima zi, la sediul Centrului de Artă şi Cultură a Judeţului Sălaj, au avut loc lansări de carte şi sărbătorirea poetului Viorel Mureşan, la împlinirea vârstei de 60 de ani. În cea de a doua zi, la Mănăstirea Strîmba, a avut loc un simpozion pe tema "Artă şi Credinţă" , la care eu am prezentat un rezumat al comunicării de mai jos.

*

Drăgănescu este un sat situat la 30 de kilometri de Bucureşti, pe malul lacului de acumulare al Hidrocentralei Mihăileşti, de pe râul Argeş. În acest sat există o bisericuţă, construită în 1870, pe locul pe care a mai existat, înaintea ei, una de lemn luată de apele Argeşului.  Bisericuţa, construită din cărămidă şi acoperită cu tablă, ar fi rămas anonimă, dacă nu s-ar fi întâmplat ca ea să fie pictată de părintele Arsenie Boca.

Reamintesc că  părintele Arsenie Boca s-a născut în anul 1910 la Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, a făcut liceul la Brad, a  absolvit Academia Teologică din Sibiu şi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. S-a călugărit în anul 1939, iar în 1942, a fost hirotonisit preot.  A fost, pe rând, stareţul mănăstirilor de la Sâmbăta de Sus şi Prislop şi, în calitatea sa de ieromonah care a ştiut să se apropie de oameni , să-i mângâie şi  să-i îndrume, a atras la cele două mănăstiri, apoi peste tot pe unde l-a purtat viaţa, mii de credincioşi. Comuniştii nu i-au putut ierta asta şi născocind alte motive, l-au deţinut între anii 1951-1952 la Canalul Dunărea- Marea Neagră şi Ocnele Mari. L-au mai privat de libertate între 1955-1956, iar în 1959, l-au scos abuziv din preoţie. După această dată a lucrat ca pictor de icoane  în Atelierul Patriarhiei  de la Schitul Maicilor din Bucureşti. S-a pensionat în anul 1968 şi s-a stabilit în satul Drăgănescu. În 1989 s-a retras la Mănăstirea Sinaia, unde, în acelaşi an, încetează din viaţă. A fost înmormântat la Mănăstirea Prislop.

Părintele academician Dumitru Stăniloaie, fost şi rector al Academiei Teologice din Sibiu, a spus despre el:  „Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, o personalitate de o statură monahală cum n-a mai avut Biserica Ortodoxă Română”. Se afirmă şi  că a fost „cel mai mare duhovnic din Biserica Ortodoxă Română al secolului douăzeci”,iar după moartea lui, i se mai spune şi „Sfântul Ardealului”.

Stabilit la Drăgănescu, Arsenie Boca a pictat, de unul singur, timp de 15 ani, biserica din acest sat. A fost prima şi ultima biserică pictată de el. Ce-a reuşit el să facă acolo este unic în pictura bisericească de la noi şi poate unic în pictura bisericească de pretutindeni. Cu o răbdare de sfânt, şi-a aşternut pe pereţii şi iconostasul bisericii credinţa în Dumnezeu şi dragostea lui faţă de oameni.  A lucrat în tempera, tehnică deprinsă de el ca pictor de icoane. N-a respectat întotdeauna şi ad litteram  erminiile şi canoanele. A pictat după capul şi sufletul lui.

Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza, spune despre pictura din biserica Drăgănescu că este una „vizionară” şi că  Arsenie Boca „a creat ceva ce iese din rânduiala obişnuită”.

 Nichifor Crainic, care a văzut pictura, îi mărturiseşte părintelui: „…este un stil nou, o pictură nouă, după viziunea pe care o porţi în suflet”şi a mai adăugat: „Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica Drăgănescu iradiază lumina raiului”.

Episcopul de Vârşeţ, Daniil Stoenescu, învăţăcel al părintelui Arsenie Boca, găseşte pentru  biserica de la Drăgănescu câteva frumoase metafore, dintre care citez: „Liturghie arhierească, veşnică şi nevăzută”; „Evanghelie a lui Hristos, zugrăvită în lumini cereşti”; „Capela sixtină a Ortodoxiei româneşti”; „Voroneţ al Munteniei şi podoabă a Bucureştilor”.

Pictura din biserică se caracterizează şi prin mulţimea de text scris, care împreună cu imaginile transformă pereţii bisericii într-un catechism viu. Textul, având şi o funcţie decorativă, este preluat de părinte din Biblie, din stihurile şi troparele religioase, dar şi din gândirea proprie.

Am vizitat biserica Drăgănescu în prima duminică din această lună. A fost o zi însorită, frumoasă. Am făcut drumul cu maşina. Când am ajuns, în faţa bisericii erau o mulţime de maşini purtând numere de Bucureşti, Giurgiu, Ilfov, Teleorman şi Prahova. Bisericuţa, albă şi frumoasă, strălucea în lumina Soarelui. Slujba începuse, iar biserica era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în fiecare duminică sau zi de sărbătoare. Am pătruns greu înăuntru şi în cele două ore şi jumătate cât a durat slujba, abia am reuşit să ajung de la uşă până în mijlocul bisericii. Am avut timp suficient să examinez pictura şi să mă bucur de frumuseţea ei. Nu mai văzusem ceva care să mă fascineze în aceeaşi măsură!

În stânga mea, pe toată înălţimea peretelui era pictura „Învierea Domnului”, una din cele mai impresionante şi mai spiritualizate din biserică. Iisus Hristos, aproape imaterial, înveşmântat într-un giulgiu alb transparent şi împrăştiind în jur cercuri de lumină albă albăstruie, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în mâna stângă o cruce, se înalţă din mormânt prin lespedea acestuia. Pe toţi cei din biserică îi pătrunde cu privirea lui fermă şi în acelaşi timp blândă, aceeaşi cu cea din compoziţia „Iisus Hristos Pantocrator” de pe bolta naosului, aceeaşi  cu cea din icoana împărătească de pe iconostas, aceeaşi cu cea din „Iisus Hristos Judecătorul” de pe peretele din dreapta mea,  aceeaşi  cu cele din alte câteva compoziţii. Este  privirea cu care se spune că  ne urmăreşte nu numai în biserică ci oriunde ne-am afla.  În dreapta şi stânga mormântului scrie: „Precum Te-ai născut: păzind cheile Fecioarei şi precum ai intrat la ucenici prin uşile încuiate, aşa ai înviat din mormânt nestricând peceţile.”

În partea dreaptă a absidei altarului, în compoziţia intitulată „Teologia icoanei”, Sfântul Ioan Damaschin , un mare al apărător al icoanelor din perioada iconoclastă, desfăşoară un sul cu următorul text: „Nu am prea multe cărţi şi nu am nici timp liber ca să citesc, intru în Biserică, spitalul obştesc al sufletului, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează privirea ca o vorbă şi pe nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet” Nu se putea o descriere mai bună a rolului picturii în biserici şi care să se potrivească atât de bine bisericii din Drăgănescu.

În biserică se făcuse foarte cald şi era o atmosferă de saună. A trebuit să-mi dezbrac haina groasă cu care venisem, deoarece transpirasem. M-am întrebat: „Oare pictura n-a transpirat? Nu-i dăunează  umiditatea din aer?”. Citisem despre pictura în tempera că este rezistentă la umiditate şi schimbări de temperatură, dar am remarcat că, în unele locuri, scrisul se desluşea greu, din cauză că se ştersese. Am observat şi câteva mici cojeli şi câteva fisuri.

Mulţi oameni, convinşi că pot cumpăra îndurarea lui Dumnezeu, veniseră să dea acatiste.  Aceştia, cu o lumânare aprinsă în mână, se aliniau la uşa diaconească din stânga altarului, iar din când în când preotul venea şi le lua plicurile şi lumânările. Veneau mereu alţii, aşa încât în biserică au ars lumânări tot timpul slujbei. Mai mult, când a sosit momentul împărtăşaniei,  credincioşii ce urmau să se cuminice  purtau în mâini câte o lumânare aprinsă.

Într-o însemnare a sa din timpul petrecut la Mănăstirea Sinaia, Arsenie Boca povesteşte cum la un moment dat, în timp ce zugrăvea biserica, pictura devenise aproape invizibilă din cauza fumului de la lumânări şi că a fost nevoie ca ea să fie ştearsă, centimetru pătrat cu centimetru pătrat,  cu miez de pâine şi gumă. Lumânările au fost scoase atunci din biserică, dar după cum se vede, nu complet.

Este lesne de priceput că această extraordinară operă de artă pe care ne-a lăsat-o moştenire părintele Arsenie Boca nu este în siguranţă. Cred cu tărie că biserica din Drăgănescu ar trebui să devină muzeu şi că pentru săteni ar trebui să fie construită una nouă. Cred chiar că aceasta ar fi, pentru Biserica Ortodoxă Română, o prioritate mai mare decât Catedrala Neamului, pentru că, sunt sigur, că ea va deveni, în curând, un obiectiv religios şi artistic foarte căutat, cu care noi românii ne vom mândri.

Pisania Bisericii din Drăgănescu se încheie cu următoarea frază, aparţinându-i părintelui Arsenie Boca:

„Celor ce ne urmează le lăsăm rugămintea să păstreze cu sfinţenie ceea ce le dăruim, realizat cu atâta dragoste şi trudă”.

Artemiu Vanca - martie 2013

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (28)

       Setea de veşnicie

           Îmi este atât de dor, să pot să mor…

acestei lumi în care nu mai ştiu ce sunt:

actor sau spectator.

Să mor… ispitelor şi păcatelor care mă dor,

iar mai apoi, încet sau uşor

să mă - nfior,

la gândul că Dumnezeu nu-i numai în nor

            ci este-n sufletul meu nemuritor.

            Doamne! eu am să spun tuturor

            că Tu, îi  aştepţi pe toţi răbdător

            însă… nu afară-n pridvor,

            ci acolo-n lăuntrul  sufletelor  lor.

Că îi aştepţi cu dragoste şi cu dor

ca să te faci Povăţuitor

către meleagul Împărăţiei Cerurilor.

Stau uneori şi mă-ntreb gânditor:

Cum Doamne de nu ne dor, plăcerile păcatelor

care ne prind în jocul lor,

atât de năprasnic, primejdios şi-ameţitor?

Şi-apoi încet nesimţitor

cu glas mieros-îmbietor,

ne-atrag pe toți atât de uşor

acolo jos în lumea lor,

 a umbrelor şi-a tânguirilor.

Cuprins de-a morţii spaimă şi fior

Încep să strig către Dumnezeu rugător:

 Doamne! Tu  ştii că nu-i deloc uşor

să poţi ieşi biruitor,

din lupta vieţii-n care mor

cumplit de mulţi, dar mai ales cei ce nu vor

să creadă şi să ceară … al Tău ajutor.

……………………………………………………

Când însă ziua va veni să mor

aşa… ca orice muritor,

Tu Doamne să-l laşi …pe îngerul meu păzitor

care mi-a fost toată  viaţa,  în primejdii  apărător

să-mi fie alăturea  în zbor…

ca să nu fiu singur,

când vin la Tine Doamne, pe-atunci…Judecător.

                                                                            Pr. Câmpean Augustin

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (6)

2.4 GRAFFITI

        Grafferii susţin despre arta lor că este veche de când lumea, că picturile rupestre din Epoca Primitivă n-au fost altceva decât graffiti şi că hieroglifele egiptene nu sunt altceva decât tot nişte graffiti. Deşi, în italiană, graffiti înseamnă zmângăleală sau zârieturi, ele pot fi creaţii complexe şi pot arăta ca nişte picturi murale frumoase. Nu-i de mirare că li s-a făcut loc în muzee şi galerii de artă. Însă, exercitate ilegal, graffiti sunt o „artă teroristă”, un act de vandalism. Nu poate fi numită altfel plăcerea unora, care pe drept cuvânt sunt numiţi vandali, de-a mâzgăli tot ce le iese în cale. În acelaşi timp sunt delicvenţi, pentru că nu respectă proprietatea străină şi, pe bună dreptate, ar trebui să suporte rigorile legii.

Nici Parcul Naţional n-a scăpat de barbaria mâzgălitorilor. Grafferii şi-au exercitat „arta” pe unde au apucat, înşelând vigilenţa paznicilor din parc:

 

…..pe zidul dinspre Patinoar

 

…..pe scările spre Alea Belvedere,

 

….pe turnul de paraşutism (N-aş putea spune că nu sunt interesante, dar de ce într-un loc neautorizat?),

 

……pe pereţii sălii de atletism

 

…….pe pereţii pistei de atletism,

 

Nici băncile nu au scăpat! Ce-o fi însemnând COP, scris ba cu semnul întrebării, ba cu cel al exclamării?

 

N-am nimic împotriva Graffiti atunci când este exercitată legal. Sunt dispus chiar să-i recunosc statutul de artă. Ca un gest de recunoaştere a artei lor, grafferii au fost invitaţi, în America, să decoreze sediul Facebook din San Francisco sau, la noi, să decoreze o garnitură de metrou cu prilejul Zilei Internaţionale a Apei.

Ce s-ar întâmpla cu bietul parc, dacă n-ar fi o mulţime de paznici? Nu numai că ar fi mâzgălit tot, dar s-ar şi fura tot.

De ce suntem, noi românii, atât de furăcioşi, este o altă întrebare, la care mi-e greu să răspund. Neagu Djuvara spune că sunt de vină fostele CAP-uri! În Bucureşti nu-mi aduc aminte să fi fost CAP! Lucian Boia ar spune, probabil, că sunt de vină împrejurările istorice în care ne-am format.

 



Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (27)

Inculpat la judecata Tatălui

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți(Matei25,31-46)

De fiecare dată când ne raportăm la relația noastră cu Dumnezeu, suntem tentați să ne canalizăm atenția numai asupra iubirii, milei, iertării sau îngăduinței pe care o are Dumnezeu față de noi și uităm de judecata dreaptă care va veni, sau ne place mai degrabă să credem că dreptatea lui Dumnezeu va fi covârșită de mila Sa. Tema înfricoșătoarei judecăți rânduită acum la începuturile Postului Mare este ca un duș rece, menit să ne trezească din amorțeala propriei îndreptățiri și să ne scoată din clișeele destul de generaliste și foarte optimiste care arată la unison că: ,,Dumnezeu e bun și ne iartă!” ,,Nu poate  omul greși cât poate ierta Dumnezeu”, era replica încurajatoare a unui Sfânt Părinte, dar cu toate acestea nu putem scoate din ecuație probabilitatea, ca la judecată, să auzim din gura lui Hristos: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.”(Matei 25,41)

În fond, trebuie să știm că Judecata de pe urmă nu este a Tatălui, eu am folosit în titlu această sintagmă tocmai pentru a produce suspansul, pentru a naște un semn de întrebare pentru cei ce cred că Dumnezeu în calitate de Tată nu-și poate osândi copiii, că va fi, vorba lui Origen, o apocatastază, o reabilitare finală generală în care iubirea va covârși dreptatea și toate se vor ierta. Realitatea este că Dumnezeu Tatăl iartă, în baza jertfei pe cruce a Fiului Său, dar de judecat nu judecă pe nimeni pentru că  ,, toată judecata a dat-o Fiului”(Ioan 5,22)

Citind la prima vedere textul evanghelic, suntem tentați să credem, așa cum au făcut-o de altfel mulți exegeți, că Hristos ne va judeca doar după faptele pe care le-am făcut semenilor noștri, că nu ne va întreba nici de credință, nici de post, nici de slujbe, nici de privegheri, ci doar de capacitatea noastră de a face bine. În felul acesta, Biserica ar trebui să fie o instituție eminamente de ajutor social, asigurând astfel răspuns bun credincioșilor ei la înfricoșătoarea judecată. Realitatea însă este cu totul alta. Nu putem face o dogmă din câteva versete biblice, pentru că realitatea Evangheliei trebuie percepută în întregimea ei, noi nu putem neglija cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos din predica de pe munte unde spunea că: ,,cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5,22) sau în altă parte spunea că după cuvintele noastre pe care le-am rostit în această viață vom fi judecați, că fiecare cuvânt trebuie să fie bine chibzuit pentru că își are rostul său.  Nu putem de asemenea neglija, avertismentul ferm al Sf. Ap. Pavel care zice: ,,Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”(I Cor.6,9-10). Dacă ne raportăm la judecată doar prin prisma textului de la Matei 25,31-46, atunci monahii, pustinicii, nevoitorii de orice fel, și-ar pierde mântuirea pentru că ei n-au avut șansa să facă acele fapte bune semenilor lor, iar Patericul ar deveni o carte care n-ar mai avea nicio valoare.

Hristos însă, a vrut să scoată în relief cu totul altceva și Biserica prin pericopele evanghelice anterioare acesteia (a înfricoșătoarei judecăți), ne-a pregătit pentru acest mesaj. Hristos pune accentul pe starea inimii, pe acea stare de trăire lăuntrică în care conștientizezi că ești nimic în comparație cu Dumnezeu, că tot ceea ce ai făcut tu este zero în comparație cu deplinătatea iubirii și a milei lui Dumnezeu. Așa se face că vameșul care deși nu făcuse nici un bine, prin căință ajunge la o asemenea stare a inimii și se ,,întoarce mai îndreptat la casa lui” decât fariseul, de asemenea fiul risipitor în autoexilul său, ajunge prin reflecție și prin căință, la aceeași stare cu care vine în fața Tatălui care-l primește și-l iartă. Trebuie să reținem un lucru foarte important, mântuirea sufletului nu este un bun pe care noi îl dobândim, ci este mai degrabă un dar pe care Hristos ni-l oferă tuturor celor ce știm să-l primim. Sf. Ap. Pavel zice: ,,Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2,8-9), tâlharul de pe cruce n-a avut fapte bune, dar a dobândit acea stare în care conștientiza că viața lui depinde numai de Dumnezeu. Pentru aceasta, cei care au dobândit o asemenea stare, adică drepții, atunci când li se menționează faptele lor, nu le aprobă ci răspund cu mare uimire lui Hristos: ,,Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?...” (Matei25,37)

 Tocmai pentru faptul că fiecare zi pe care o trăim, este o pregătire pentru înfățișarea la judecata lui Hristos, se pune mare accent pe smerenie, ea fiind cea care aduce aduce acea stare a inimii de care am vorbit, acea trăire lăuntrică profundă, pentru că smerenia te golește de propriul sine, ca să facă loc prezenței lui Dumnezeu. Asfel să nu ne mire faptul că, vom regăsi între rugăciunile Bisericii, fragmente ca și cel al Sf. Macarie care zice: ,,Doamne, curățește-mă pe mine păcătosul, că niciodată n-am făcut bine înaintea ta…” și altele asemenea, cuvinte  care întrețin pe de o parte smerenia iar pe de alta întrețin prezența harului lui Dumnezeu în sufletele noastre. Și dacă vom ajunge să trăim acestă stare a inimii de care am vorbit aici, tot ne mai rămâne să apelăm neîncetat la mila lui Dumnezeu cerând de fiecare dată la Sf. liturghie: ,,Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, fără ruşinare, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos”.

                                                                                  Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>