ANDREI PLEŞU PREŞEDINTE (7)

 

DORIM CA DOMNUL ANDREI PLEŞU SĂ DEVINĂ CANDIDATUL SOCIETĂŢII CIVILE LA ALEGERILE PREZIDENŢIALE DIN ANUL ACESTA. SPRIJINIŢI ACEASTĂ INIŢIATIVĂ!

 

ANDREI PLEŞU DESPRE COMPORTAMENTUL UMAN  ŞI CIVIC– CITATE

• Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.*
• Când eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. **
• Îmi plac oamenii bine dispuşi! Chiar dacă eu nu reuşesc să fiu un om bine dispus în permanenţă, calitatea pe care o apreciez cel mai mult la celalalt este buna dispoziţie. (1996)*****
• Lucrul care-mi dă cea mai mare satisfacţie, care mă impresionează cel mai mult, este tocmai radicalitatea morală, curăţenia atitudinii. (1989)*****
• Nicio victorie nu e dată fără înfrângere şi nici o cădere nu e dată fără speranţă.***
• Dacă, ajuns la o anumită vârstă, te trezeşti bombănind tot mai des vremurile şi noile generaţii, e bine să ştii că există riscul de a fi preluat în corul străvechi al bătrânilor, care cred, de când lumea, că totul se termină cu ei.***
• Capacitatea de a distinge intre bine si rău, intre viciu si virtute, dreptate si nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor.***
• Un om cu adevărat fericit e foarte sensibil la nefericirea altora.
• A răspunde agresiunii prin nonviolenţă e un act de voită indiferenţă, dar de indiferenţă bine practicată.***
• Blândeţea nu este, in sine, nici buna, nici rea, este doar un principiu care poate fi practicat in mod adecvat sau nu.****
• Mi se pare că prietenia, prestigiul, elitele, onoarea sunt lucruri care au funcţionat nu o generaţie, ci au funcţionat o întreagă istorie. Cred că un om căruia îi lipseşte gustul acestor valori e un om împuţinat, foarte aproape de-a se înrăi într-un mod cronic. ….A treia virtute care ar avea nevoie de reabilitare e politeţea. Şi asta dispare. (2006)*****
• Lucrurile nu se pot schimba esenţial nici cu un guvern bun, nici cu un preşedinte bun, nici cu instituţii eficiente (deşi e nevoie de toate acestea). Lucrurile nu se pot schimba fără mari schimbări la nivel individual: la nivelul ăluia care scuipă pe stradă, trăieşte din mici potlogării, îşi batjocoreşte aproapele, nu-şi face treaba în mod corect. (2009)*****
   
  * Despre frumuseţea uitată a vieţii, Editura Humanitas, 2011
   ** Jurnalul de la Tescani, Editura Humanitas, 1993, 1996, 2003, 2005, 2011
  *** De pe Internet
  ****Minima moralia, Editura Humanitas, 1988, 2002, 2005, 2013
  ***** Din vorbă-n vorbă, Editura Humanitas, 2013
   
   
   

Citeşte mai mult >>

ANDREI PLEŞU PREŞEDINTE (6)

 

DORIM CA DOMNUL ANDREI PLEŞU SĂ DEVINĂ CANDIDATUL SOCIETĂŢII CIVILE LA ALEGERILE PREZIDENŢIALE DIN ANUL ACESTA. SPRIJINIŢI ACEASTĂ INIŢIATIVĂ!

 

ANDREI PLEŞU DESPRE CREDINŢA ÎN DUMNEZEU ŞI DESPRE RELIGII - CITATE

• Gândul suprem pe care îl putem gândi e Dumnezeu. Există o disproporţie uriaşă între înzestrarea noastră curentă şi anvergura acestui gând.**
• Nu e de ajuns să te duci la biserică regulat, trebuie ca Biserica să te însoţească în toată activitatea ta, în toată gândirea ta, ceea ce ştiu că e un lucru dificil.***
• Lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este sa fie lipsit de capacitatea de a admira tot ceea ce a creat Dumnezeu.**
• Tot ce vă pot spune e că prin rostul unei  vieţi înţeleg punctul de intersecţie în care proiectul de viaţă al fiecăruia se suprapune cu voinţa lui Dumnezeu. Fiecare existenţă omenească este un mandat divin (1992)*
• Orice credincios ştie că nu va fi niciodată - în planul virtuţii - la nivelul cerut. Dar nimeni nu se gândeşte să abdice de la efortul ascetic, sub cuvânt că, oricum, el e de neîmplinit. Aspir ofensiv la desăvârşire, ştiind bine că n-o voi dobândi. La fel, trebuie să aspir ofensiv la cunoaştere, ştiind bine că n-o pot deţine. Vom fi măsuraţi cu măsura aspiraţiei noastre şi nu cu aceea a realizării ei. Dacă n-ar fi aşa, nimeni dintre noi nu s-ar mântui. **
• În lumea de azi, după 11 septembrie, nu mai poate nimeni să spună că problema religiilor este una marginală.  E o problemă care face să cadă turnuri foarte înalte, o problemă care mişcă sute de milioane de oameni, e o problemă care, în multe privinţe, devine politică de stat. (2002)*
• …nici eu nu sunt de acord că învăţământul ortodox trebuie să fie  obligatoriu în şcoala românească. El trebuie să înceapă, dar trebuie să fie facultativ. (1991)*
• Mesageri, preoţi şi oşteni, îngerii sunt singurele noastre repere în spaţiul dintre împărăţiile lumii şi împărăţia lui Dumnezeu…Ei sunt limbajul lui Dumnezeu coborând asupra noastră şi expresia  acelei părţi din noi încă neizgonite din Paradis. (1992)*

 

* „Din vorbă-n vorbă”, Editura Humanitas, 2013

** Jurnalul de la Tescani, Editura Humanitas, 1993, 1996, 2003, 2005, 2011

*** Despre îngeri, Editura Humanitas, 2003, 2005, 2012

 

 

 

Citeşte mai mult >>

ANDREI PLEŞU PREŞEDINTE (5)



DORIM CA DOMNUL ANDREI PLEŞU SĂ DEVINĂ CANDIDATUL SOCIETĂŢII CIVILE LA ALEGERILE PREZIDENŢIALE DIN ANUL ACESTA. SPRIJINIŢI ACEASTĂ INIŢIATIVĂ!

 

BIOGRAFIE

• În 1990 devine profesor de filozofia religiei la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti.
• A înfiinţat institutul de studii avansate „New Europe College” (1994).
• A înfiinţat revista de cultură „Dilema” (1993), devenită „Dilema Veche”.
• A scris numeroase cărţi (22) şi articole în ziare şi reviste.
• A ţinut conferinţe şi a participat la emisiuni culturale televizate.
   
  CITATE DIN SCRIERILE ŞI ZICERILE LUI ANDREI PLEŞU

• Colegiul Noua Europă este o instituţie care s-a născut din dorinţa de a crea o continuitate, o legătură între lumea de aici şi cea a Europei de Vest. Când te întorci din Europa, mai ales după o perioadă mai lungă, e ca şi cum ai călători înapoi în timp. Sunt oameni care nu se pot readapta. Mi-am propus să creez un spaţiu de readaptare plauzibil. (1996)*
• Sunt mai mândru de ce am realizat la NEC decât de toate isprăvile mele ministeriale. (2001)*
• Dilema s-a născut, între altele, şi din dorinţa de a rupe ciclul lamentaţiei, al proastei dispoziţii naţionale.(2000)*
• Sigurul lucru pe care îl pot spune cu oarecare siguranţă şi, sper, cu o anumită îndreptăţire, e că sunt scriitor. (1996)*
• Pentru mine, ceea ce decide asupra calităţii de scriitor a cuiva este talentul literar. (2007)
• Pentru mine, exerciţiul concret al scrisului e o ocupaţie de o pedanterie şi de o precizie extraordinare. Şi scriu greu. Manuscrisele mele arată oribil, nu se pot descifra. Acum scriu la computer. (2004)*
• Cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii**
• Citesc relativ puţin şi citesc ţintuit pe întrebările mele, iar asta poate fi o dovadă că am o proastă raportare cu literatura:  nu citesc cu voluptate pur estetică, motivaţia mea constantă de a citi vine din interogativitate, mai mult decât din nevoia de plăcere. (2007)*
   
   
  *„Din vorbă-n vorbă”, Editura Humanitas, 2013
  ** Preluată de pe Internet
   
   
   

Citeşte mai mult >>

ANDREI PLEŞU PREŞEDINTE (4)

 

DORIM CA DOMNUL ANDREI PLEŞU SĂ DEVINĂ CANDIDATUL SOCIETĂŢII CIVILE LA ALEGERILE PREZIDENŢIALE DIN ANUL ACESTA. SPRIJINIŢI ACEASTĂ INIŢIATIVĂ!

 

BIOGRAFIE

• Între 1989-1991, a fost ministru al Culturii în Guvernul Petre Roman.
• În perioada 1997-1999, a fost Ministrul Afacerilor Externe în Guvernul Radu Vasile
• Între anii 2000-2004, a fost membru al Colegiului CSAS.
• În perioada 2004-2005, a fost consilier prezidenţial pentru relaţii internaţionale.
                            (va urma)
   
  CITATE DIN INTERVIURILE SALE*

• Oricum, din cauza momentului meu de „disidenţă”, m-am trezit după Revoluţie investit, fără s-o fi cerut, cu un anumit rol politic. Mi-am asumat acest rol, socotind că prima exigenţă a perioadei post-totalitare e efortul participativ. (1990)
• Atmosfera de imediat după Revoluţie era de aşa natură, că nu-ţi venea să stai deoparte. Căpătai un complex de vinovăţie dacă te complăceai în postura de spectator.(2004)
• Nu regret că, în 1989, am acceptat  pentru doi ani să fiu ministrul Culturii, pentru că atunci se puteau face lucruri decisive. (2004)
• Dacă nu trăieşti niciodată periculos, sfârşeşti prin a nu trăi deloc. (2004)
• Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. (2010)
• Exasperantă este lipsa de onoare a CNSAS-ului….Acumularea de prostie şi lichelism din acea instituţie a ajuns la dimensiuni inimaginabile. (2005)
• Aşa cum funcţionează acum (CNSAS,n.n.) mă tem că nu are o pondere reală. A devenit o instituţie inerţială. (2009)
• Pe scurt, am plecat (de la Cotroceni n.n.) fiindcă mi-am dat seama că preşedintele n-are nevoie de consilieri, ci mai curând de ordonanţe. Într-un fel sau altul, am lucrat cu toţi preşedinţii postdecembrişti. Vreţi să ştiţi concluzia mea? La capitolul „preşedinţi” n-am prea avut noroc…(2010)
• Dacă e să spun în două cuvinte ce înseamnă experienţa puterii pentru un intelectual adevărat, voi spune că este o experienţă a umilităţii (1992).
   
  * Publicate în cartea „Din vorbă-n vorbă”, Editura Humanitas, 2013
   
  
  

Citeşte mai mult >>

ANDREI PLEŞU PREŞEDINTE (3)

 

DORIM CA DOMNUL ANDREI PLEŞU SĂ DEVINĂ CANDIDATUL SOCIETĂŢII CIVILE LA ALEGERILE PREZIDENŢIALE DIN ANUL ACESTA. SPRIJINIŢI ACEASTĂ INIŢIATIVĂ!

 

 

BIOGRAFIE

• Între 1971 şi 1980, a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române.
• Între 1971 şi 1980, participă alături de Gabriel Liiceanu la seminarile private ţinute de Constantin Noica, la Păltiniş
• În 1980, a obţinut titlul de doctor în istoria artei.
• Între 1980 şi 1982, a fost lector la Academia de Arte Plastice, Bucureşti.
• În 1982, îşi pierde postul din învăţământul superior datorită participării sale la şedinţele „Meditaţiei Transcedentale”.
• Timp de doi ani nu are serviciu şi drept de semnătură.
• În1989, înainte de Revoluţie, a avut domiciliu forţat la Tescani, judeţul Bacău.
  (va continua)
   
  CITATE DIN INTERVIURILE SALE*

• Societatea civilă este suma cetăţenilor responsabili. (2004)
• La Păltiniş se livra ceea ce Noica însuşi califica drept „bucuria pură a culturii”. (2000)
• Fiecare om are limita lui de suportabilitate: eu mi-am asumat această limită în ianuarie 1989. Mi-am spus, atunci, că nu mai pot convieţui cu o variantă a mea atât de placidă; cu alte cuvinte că dacă nu spun ce am de spus îmi pierd identitatea. (1990)

• Sunt multe lucruri care nu-mi plac în România de azi, sunt multe lucruri cu care nu sunt de acord, sunt multe lucruri care mi se par periculoase, dar, deasupra tuturor se ridică o speranţă privitoare la această ţară, care mă face să pot declara liniştit că, pentru mine,  tema românismului are, dintr-odată, sens. (1991)
• La Tescani am devenit mult mai păltineştean decât fusesem la Păltiniş, pentru că am simţit că refac modelul. (2000)
   
  * Publicate în cartea „Din vorbă-n vorbă”, Editura Humanitas, 2013
   

Citeşte mai mult >>

ANDREI PLEŞU PREŞESDINTE (2)

 

DORIM CA DOMNUL ANDREI PLEŞU SĂ DEVINĂ CANDIDATUL SOCIETĂŢII CIVILE LA ALEGERILE PREZIDENŢIALE DIN ANUL ACESTA. SPRIJINIŢI ACEASTĂ INIŢIATIVĂ!

 

               BIOGRAFIE

• S-a născut la Bucureşti, în anul 1948.
• Tatăl său a fost medic.
• Este absolvent al liceului Spiru Haret (1966) şi al Facultăţii de Arte Plastice, secţia istoria şi teoria artei (1971). A fost un elev şi un student eminent.
• A fost bursier al universităţilor din Bon (1975-1977) şi din Heidelberg (1983-1984)

(va continua în episoadele următoare)

CITATE DIN INTERVIURILE SALE*

• Încerc să aflu care ar fi contururile exacte ale datoriei mele faţă de spaţiul cultural în care trăiesc, adică ce trebuie să fac eu ca să-l slujesc în modul cel mai fertil şi cel mai potrivit cu natura mea. Dacă vreţi, asta s-ar putea numi orgoliul de-a fi folositor. (1989)

• Pot să spun ceea ce n-am putut să spun niciodată până în ’89: că iubesc ţara asta! (1991)

* Publicate în cartea „Din vorbă-n vorbă”, Editura Humanitas, 2013

Citeşte mai mult >>

ANDREI PLEŞU PREŞEDINTE (1)

 

La alegerile din anul acesta, haideţi să ne alegem un preşedinte în persoana unui român demn de stima şi dragostea noastră!

Dacă vrem să avem linişte în viitor, dacă vreţi să nu ne mai jenăm de cel care ne reprezintă, haideţi să alegem preşedinte un român deştept, cult, înţelept, cinstit  şi de treabă!

Eu îl propun pe ANDREI PLEŞU. Nu-l cunosc personal, nu l-am întrebat dacă vrea, nu m-am sfătuit cu nimeni. Contez pe faptul că după ce se va crea un curent puternic de susţinere a acestei propuneri, va consimţi şi Domnia Sa.

Dacă eşti  de acord cu acest îndemn, preia-l pe blogul tău, pagina ta de Facebook sau popularizează-l în alt fel. Numărul suficient de  mare voturi, de comentarii şi preluări, mă va convinge să continui.

Citeşte mai mult >>

TECHERGHELI SĂLĂJENE

Am avut o discuţie/corespondenţă cu domnul Györfi-Deak György în perioada când proiecta această carte şi se gândea la titlul ei. Mi s-a părut ciudat şi nepotrivit să-şi numească drumeţiile „tetergheli”! I-am spus că, în copilărie, când întârziam pe undeva, când hoinăream fără rost, părinţii mă certau şi îmi ziceau că sunt un  tetergheu. De atunci am rămas cu convingerea că a fi tetergheu e ceva necuviincios, ne la locul lui, interzis. Îmi era neclar de ce vrea domnul Györfi-Deak să se pună într-o astfel de postură! Pe măsură însă ce i-am citit povestirile din această carte - câteva în Caiete Silvane, toate după ce le-a cuprins în acest volum -, m-am obişnuit cu acest titlu şi pot să spun că mi-a devenit chiar simpatic. Acum, cuvântul  tetergheu are pentru mine conotaţiile de ştrengar simpatic, de individ îndrăgostit de hoinăreală, dornic să meargă, să vadă şi să transmită.

Cartea, apărută în Editura Caiete Silvane, este scrisă cu talent, într-o română impecabilă, aşa cum am remarcat şi atunci când am comentat cartea dumnealui „Curiozităţi sălăjene”, apărută la aceiaşi editură. Scriitorul este, pe alocuri,  şi „un hâtru bun de glume”, pigmentându-şi textele cu glume şi remarci spirituale, ceea ce face şi mai plăcută lectura.

În techerghelile sale, autorul călătoreşte pe jos, cu bicicleta, şi, de puţine ori, cu trenul sau autostopul, dar, de fiecare dată, pe distanţe relativ mici. Lipsa altor mijloace personale de deplasare, a făcut ca techerghelile dumnealui să se limiteze, cu mici excepţii, la zona din jurul Jiboului, localitatea sa de domiciliu. Păcat! Sălajul este mult mai mare. N-are cineva un Trabant sau o Dacie veche , să i le facă cadou? Sau, şi mai bine, un cal năzdrăvan ca cel al haiducului Pintea? Este în interesul nostru ca dânsul să scrie despre întreg judeţul, ca să afle toată lumea că Sălajul  nu este un judeţ oarecare, ci unul blagoslovit de Dumnezeu.

Domnul Györfi-Deak György nu se limitează să ne povestească ce vede şi ce i se întâmplă în techerghelile  sale. Înainte de-a se aventura într-o drumeţie, se documentează temeinic şi reuşeşte astfel să ne transmită multe date interesante despre istoria şi legendele locurilor pe care le cutreieră. Face însă şi numeroase divagaţii, pentru a-şi valorifica erudiţia sau  informaţiile obţinute recent,  uneori cu o legătură forţată cu traseul parcurs. O sursă documentară importantă cu privire la istoria locurilor, citată aproape în fiecare episod al drumeţiilor sale, este Monografia Sălajului scrisă de Petri Mór. Recurge şi la multe altele.

 Fiind o persoană religioasă, dar nu numai din pricina asta, vizitează şi  toate bisericile de pe traseele parcurse,  străduindu-se să ne transmită, în legătură cu fiecare, anul construirii, numele ctitorului, numele constructorilor, numele unor preoţi care au slujit sau slujesc acolo, numele celor care le-au pictat, evenimentele care le-au marcat, nu mai vorbesc că uneori ne descrie, cu pricepere, cum arată ele pe dinăuntru şi pe dinafară. De altfel, bisericile sunt principalele monumente create de om în satele sălăjene.

În descrierea drumeţiilor sale, autorul se străduieşte să dea suficiente detalii despre traseele pe care circulă, astfel ca aceste descrieri să poată ţine loc şi de ghid turistic şi chiar reuşeşte asta.  În plus ne demonstrează câte lucruri interesante putem afla „la o aruncătură de băţ” de noi, „peste vale”, „acolo ni!”, „nu departe”, aşa cum primeşte şi dumnealui informaţiile de la localnici. Deşi am poposit sau am trecut doar cu maşina prin multe dintre localităţile menţionate în carte, deci aveam habar pe unde sunt ele, i-am citit cartea cu o hartă a Sălajului în faţă. Recomand asta şi celorlalţi cititori.

Locurile descrise nu sunt dintre cele mai spectaculoase sau interesante din lume. Defileul Someşului de la Ţicău este nimica toată pe lângă Marele Canion, Ţugluiul  Turbuţâi este un deluşor pe lângă Muntele Fuji, iar biserica din Bulgari nu se compară Tajah Mahal.  Pentru localnici însă, pentru sălăjeni şi pentru orice iubitor de inedit, ele sunt locuri minunate, ale căror imagini şi ale căror legende, le merg la suflet.

Cititorii pot afla, din carte, şi câteva lucruri practice - de exemplu ce leacuri miraculoase se pot prepara din coaja de salcie sau la ce-i bună leurda -,  ecologiştii vor aprecia apelurile de tot felul la cruţarea naturii, iar istoricii pe cele de conservare a relicvelor trecutului.

În fiecare drumeţie, autorul îşi propune să verifice sau să reconstituie o informaţie. Astfel, în prima dintre ele, doreşte să reconstituie drumul preoţilor romano catolici din Jibou care slujeau şi la biserica din Sâncraiul Silveniei. Călare pe bicicleta sa  „Ukraina”, mergând şlap, şlap, troca-boca, scriitorul vizitează şi satele Dobrin – cu o biserică din lemn avânt un turn cu  foişorul aerisit, de o deosebită eleganţă – şi Cuceu,  cu o biserică ortodoxă din piatră, un edificiu impunător şi neaşteptat de spaţios.

În cea de a doua drumeţie, şi-a propus să viziteze Grădina Zmeilor şi să vadă Piatra Pintii. În drum spre aceste obiective, aflăm, dintr-o legendă, primele informaţii despre calul haiducului Pintea: de aici (din  valea Agrişului n.n.) calul lui Pintea a sărit până pe Piscul Ronei, iar apoi până în Cheud, unde-şi avea cetate. Ajunşi la Grădina Zmeilor, aflăm o altă legendă: „Fata Cătănii”. Şi uite aşa, din legendă în legendă, per pedes apostolorum, ajungem la Piatra Pintii, ca să vedem, imprimate pe ea, urmele potcoavelor calului năzdrăvan al haiducului.

Tema celei de a treia este „iarna someşană”. Someşul este unul dintre eroii povestirilor sale. Era de aşteptat, fiind cea mai mare apă care udă Sălajul şi care trece pe lângă Jibou, în apropierea căruia şi face un cot spectaculos, iar, în trecut, a fost drumul pe apă al sării. Avem ocazia să aflăm cum se traversa râul cu „brodul” şi ce minuni s-au întâmplat, mai demult, la Turbuţa.  Biserica din acest sat are un mod de acoperire al altarului ne mai întâlnit în zonă, iar, în interior, legendele picturilor sunt scrise în trei limbi! Valea Someşului este o cale menită să împlinească sufletul oricărui drumeţ care o străbate. Merită să o cercetaţi. Fie vara, fie iarna, ea vă va oferi o binecuvântată împlinire sufletească, ne asigură autorul.

Traseul celei de a patra techergeli ne duce la Porolissum,  prilej pentru autor să ne dea o sumedenie de informaţii despre fosta capitală a provinciei romane Dacia Porolissensis. Domnul Györfi-Deak György mi-a făcut cinstea să boteze traseul cu numele meu de familie, legat de faptul că eroii din romanul meu „Comorile de sub Meseş” străbat şi ei, pe jos, distanţa dintre Mirşid şi Moigrad, iar eu am fost, probabil, primul care a descris acest traseu, fără să-l fi străbătut vreodată.

Cea de a cincia drumeţie a avut ca scop vizitarea ruinelor Cetăţii Aurite - ruinele unei foste mănăstiri benedectine ,după unele surse, sau ale unei cetăţi, după altele, din satul Cheud- şi a Cheilor Ţicăului, un colţişor al Raiului pescăresc coborât pe Pământ.. Suntem copleşiţi de tot felul de date, cu caracter istoric şi geografic, unele mai interesante decât altele,  referitoare şi la alte cetăţi medievale din Sălaj, ale căror ruine se păstrează sau se mai văd încă. Ni se spun şi câteva legende.

Traseul şase duce în satul Var, aflat pe Someş, foarte aproape de Jibou. Autorul s-a dus acolo să vadă „salcia blestemată”, în apropierea căreia a fost violată apoi omorâtă, de nişte bandiţi, o fată bătrână, a cărui fantomă bântuie locul. Iată cum şi un astfel de loc poate deveni unul de pelerinaj, pentru cei care vor să vadă salcia sau să întâlnească fantoma! Aflăm că salcia nu mai există, prin urmare, „pelerinilor” le mai rămâne să întâlnească fantoma. Autorul n-a avut norocul acesta, în schimb, a văzut, în ţinţirimul din sat, un Crist răstignit, fără o mână ( să fie o ispravă a babei?) şi a trăit dezamăgirea să vadă, în satul Borza, o pădure rasă de pe suprafaţa pământului de către alţi bandiţi.

Pe traseul şapte ( Someş Odorhei-Bârsa-Domin-Bulgari) autorul merge pentru a vedea bisericile de lemn din localităţile menţionate. Despre biserica din Bârsa scrie: clădirea este complet acoperită cu tablă, inclusiv obloanele turnului pătrăţos, ceea ce-i dă aspectul unui vehicul blindat, căruia i s-a demontat turela şi în locul tunului a fost plantat un foişor cu turla ascuţită ca o lance, despre cea Domin aflăm că este singura biserică din Sălaj care are un dublu rând de streşini din şindrilă, iar despre biserica din Bugari că este cel mai vechi monument românesc de arhitectură religioasă din regiune.

Traseul opt este o excursie pe Meseş, cu pornire din cartierul Brădet, din Zalău, cu urcarea pe creasta muntelui, în zona antenelor, şi coborârea în Moigrad, probabil pe Drumul Romanilor. Aflăm lucruri interesante despre Zalău (olărit şi gară), despre serbările de la Porolissum (unde asistăm, împreună cu autorul, la prohodul unui împărat), despre poeţii Nicolae Labiş şi Ady Endre şi prozatorul Ioan Groșan.

Traseul 9 îl duce pe autor, cu bicicleta, în satul Mineu, localitate legată de începutul răscoalei lui Doja (1514) şi de domiciliul forţat al lui László Tökés (1989). Biserica reformată din localitate este un unicat mondial:singura biserică de lemn cu portal de marmură roză. Mai aflăm că: Din cauza unei atitudini suspectabile de segregare, descrierea şi istoria ei lipsesc din majoritatea lucrărilor dedicate bisericilor de lemn din judeţ, deşi ea reprezintă cel mai vechi edificiu de acest tip din regiune.

        Traseul 10, ne duce la rezervaţia naturală Stanii Cliţului, cireaşa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene”. Despre Stanii Cliţului, autorul mai scrie: Dacă ar afla de existenţa acestei minunăţii someşene, japonezii şi-ar trage tren de mare viteză până aici. Dumnealui ne indică şi cum putem vedea minunăţiile de acolo pe Internet. I le-am urmat şi am rămas încântat!

„Micile Bucurii” este intitulată ultima parte a cărţii, în care scriitorul ne demonstrează că astfel de bucurii ni le pot procura locurile aflate în imediata apropiere a localităţilor noastre de domiciliu. Descrie câteva: Pietrele Popii - din Creaca -, Leurdarii, Băile din Jibou, La Dumbrăviţa, La antene.

Cartea se termină cu capitolul „Sălajul pentru întotdeauna” (de ce „întotdeauna” şi nu „totdeauna”?!) în care autorul ni-l prezintă pe Peter Mayle, cel care a popularizat prin cărţile sale Prvence-ul francez şi încheie: Sălajul este un colţ de rai asemănător, dar care încă nu şi-a găsit geniul popularizator. Îl contrazic: şi-a găsit un popularizator. Chiar  dacă nu de geniu, unul foarte talentat. El se numeşte Györfi-Deak György. Îi lipseşte doar un cal năzdrăvan.

Citeşte mai mult >>

MARIAN

Ne-am obişnuit să vedem cerşetori la tot pasul. Îi cunoaştem bine pentru că au locuri fixe de cerşit şi ne lovim zilnic de ei. Unii ne impresionează şi ne vedem obligaţi să băgăm mâna în buzunar, cei mai mulţi însă ne revoltă, pentru că fie îi bănuim de excrocherie, simulând cine ştie ce handicap, fie considerăm că şi-ar putea câştiga pâinea cea de toate zilele muncind şi nu cerşind.

Întruna din zile, am remarcat la intrarea magazinului Mega Image din cartierul meu, un ţigănuş, de vreo zece ani, care cerşea. Dacă n-ar fi întins implorator mâna la toţi cei ce treceau prin dreptul lui, n-ai fi zis că este cerşetor: era curat şi îngrijit îmbrăcat. „Cu siguranţă, băiatul ăsta are acasă tot ce-i trebuie şi cerşeşte pentru aşi face rost de bani pentru ţigări, băutură sau droguri”, mi-am zis.

- Ce-i cu tine aici? l-am întrebat, pe un ton răstit.

S-a uitat intimidat la mine şi nu mi-a răspuns.

- Dacă nu pleci imediat, chem poliţia, l-am ameninţat eu.

Când am ieşit din magazin, băiatul nu mai era acolo. Dar, după aproximativ o lună de zile, l-am văzut din nou, în acelaşi loc, cu mâna întinsă. M-am apropiat de el şi l-am întrebat pe un ton mai blând decât data trecută:

- De ce cerşeşti?

Nu mi-a răspuns şi mă privea speriat.

- Ce faci cu banii pe care ţi-i dau oamenii? l-am întrebat.

- Îi dau lui tata, mi-a răspuns el, gata, gata să izbucnească în plâns.

- El te trimite să cerşeşti?

- Da, mi-a răspuns el, în timp ce începuseră să-i curgă lacrimile.

M-am simţit „ca dracu”. Îl bănuisem pe nedrept pe băiat. Tocmai mă pregăteam să-i mai pun câteva întrebări, ca să aflu mai multe, dar băiatul mi-a întors spatele şi a plecat. „Ce-o fi cu tatăl său? O fi şomer şi n-are bani ca să-şi întreţină familia? O fi bolnav şi nu are bani de medicamente?  O fi un  prăpădit care are nevoie de bani ca să-şi cumpere ţigări şi băutură?” m-am întrebat. Dornic să aflu un răspuns la aceste întrebări şi dornic să-l ajut în vreun fel pe copil, am început să mă uit după el de câte ori treceam prin dreptul magazinului. A reapărut acolo, nu după foarte mult timp. M-am grăbit să stau de vorbă cu el.

- Mă recunoşti? l-am întrebat

- Da, mi-a răspuns el.

- Să nu-ţi fie frică de mine. Vreau să ştiu de ce te trimite tatăl tău la cerşit. Are serviciu?

- Nu are.

- Este bolnav?

- Are un picior tăiat.

Am înghiţit un nod mare. Am depăşit momentul de slăbiciune şi am continuat să-l întreb:

- Mama ta lucrează?

- Nu.

- Din ce trăiţi?

- Din ajutorul de la stat şi din ce strâng eu.

Nu-mi venea să cred! „Copilul ăsta nu e sincer cu mine. Cât de mare poate fi ajutorul şi cât de mult poate „strânge” el, ca banii, puşi laolaltă,  să satisfacă nevoile de trai a trei persoane?”, m-am întrebat. „Poate-i adevărat şi trăiesc ca vai de ei.”, am presupus. Am remarcat şi că băiatul avea un defect la ochiul stâng.  I-am dat cinci lei şi am plecat. N-am făcut decât câţiva paşi şi m-am întors.

-   Cum te cheamă? l-am întrebat.

-   Marian.

-   Mergi la şcoală?

-   Da.

-   Ce clasă eşti?

-   Am terminat a treia.

-   La ce şcoală?

-   La numărul 70.

Este o şcoala nu departe de mine. M-am hotărât să mă interesez acolo despre el. Zis şi făcut: de şi era încă vacanţă, m-am dus la şcoală. L-am găsit pe director, i-am spus ce doresc, m-a înţeles şi a încercat să mă ajute. Ghinionul meu a fost că erau trei clase de a treia şi, în două din ele era câte un Marian. Unul avea note foarte bune, celalalt bunicele.

- Băiatul de care mă interesez eu, are un defect la unul din ochi, l-am informat pe director.

- Degeaba îmi spuneţi. Eu nu-i cunosc pe copiii din cele două clase. Ar putea să vă ajute doar învăţătoarele.

Învăţătoarele erau însă în vacanţă, aşa că l-am rugat pe director să-mi dea adresele amândurora ca să-i caut acasă. Ne-am dus la secretariat şi  am aflat cele două adrese. Amândoi locuiau în cartier: unul  pe strada Ţiglina, unul pe strada Anestinelor.  

Am început cu prima, pentru că o ştiam şi era chiar lângă şcoală. Toate casele de pe stradă sunt tip, construite între cele două războaie, pentru familii cu venituri medii: funcţionari, profesori, medici, ingineri etc. Am găsit casa lui Marian, l-am cunoscut şi pe el şi pe părinţii lui. Era cel cu note bunicele, dar nu cel pe care-l căutam. Prin urmare,  celalalt Marian, ţigănuşul de la Mega Image, e cel cu note foarte bune. O surpriză cât se poate de plăcută!  

Ca să aflu cea de a doua stradă, a trebuit să merg mai întâi acasă şi să mă uit pe o hartă a Bucureştilor. Am găsit-o şi m-am dus acolo. De cum am intrat pe ea, m-am speriat: nu-mi închipuiam că într-o zonă relativ centrală a Capitalei, poate să existe o stradă atât de amărâtă! Intrarea din spre Delea Nouă este atât de strâmtă, încât nu poate trece o maşină. Cele pe care le-am văzut pe stradă, două Dacii scoase din uz şi vreo două maşini mai noi, intraseră pe la capătul străzii ce dă în Theodor Speranţia. Majoritatea caselor sunt mici, vechi şi dărăpănate. Sunt şi nişte barăci, nişte încropeli jalnice, dar în care locuiesc oameni! Pe garduri sau porţi erau haine la uscat. Pe stradă mai erau şi două cărucioare, unul plin cu fier vechi, altul plin cu cartoane, care trădau ocupaţia unora dintre locuitorii ei. La porţi, pe scaune aduse din case, bărbaţi şi femei - mai ales femei – stăteau la taifas. Un „comerciant” îşi etalase marfa în stradă, iar doi tineri jucau  cărţi. Câţiva copii alergau şi ţipau. Aşa cum arăta, această stradă era mi degrabă o curte mare, comună, decât o arteră de circulaţie.

Apariţia mea n-a rămas neobservată: copiii s-au oprit din alergat,  tinerii şi-au întrerupt jocul de cărţi, cei din faţa porţilor au încetat să mai discute şi toţi şi-au îndreptat privirile spre mine. Pe semne vizita unui străin pe strada lor nu este un eveniment obişnuit. M-am intimidat. O femeie tânără s-a grăbit să mă interogheze:

- Pe cine căutaţi?

Din cauza emoţiei, nu mi-am amintit numele tatălui băiatului. A trebuit să scot din buzunar hârtia pe care mi-l notasem.  L-am citit cu voce tare. O altă femeie, mai în vârstă, modest dar curat îmbrăcată, cu o  figură de om cumsecade, s-a sculat de pe scaunul pe care şedea şi   s-a îndreptat spre mine.

- Sunt soţia lui. Ce treabă aveţi cu el?

- Sunt de la şcoală, am minţit eu, şi, pentru că se apropie începerea anului şcolar, vreau să mă interesez de Marian: dacă e sănătos, dacă va veni la şcoală, dacă are bani de cărţi şi rechizite.

Am văzut cum i s-au umplut femeii ochii de lacrimi, şi cum îşi făcea curaj să-mi spună ceva.

- Nu va veni…, a reuşit să zică.

- De ce?

- E plecat din ţară.

- Unde?

- În Franţa.

- Singur?

- Cu tatăl lui.

- Ce să facă acolo?

Femeia nu mi-a răspuns şi a început să plângă de-a binelea. În jurul nostru se adunaseră toţi oamenii de pe stradă.

-   L-a dus taică-său la studii, s-a băgat în vorbă un bărbat tuciuriu, şi toată lumea a început să râdă.

-   S-au dus cu afaceri, l-a contrazis altul, şi s-au mai auzit câteva râsete.

Mi-am dat brusc seama pentru ce au plecat acolo, tatăl fără un picior, şi băiatul cu un defect de vedere: să cerşească.

- Păcat! Marian a fost un elev foarte bun la învăţătură, am spus eu.

- Eu i-am spus să nu-l ia cu el, se căina femeia, în timp ce-şi ştergea lacrimile. Ştiam că învaţă bine. Îmi pusesem mari speranţe în el. Nădăjduiam că, la bătrâneţe, ne va asigura o viaţă mai bună, că ne va scoate de aici.

- Nu te mai văieta femeie! O să se întoarcă de acolo cu o mulţime de bani, o să-şi cumpere o maşină trăsnet şi o casă la Znagov, a spus cineva, şi iar s-au auzit râsete.

- Să se întoarcă şi fără nici un ban, numai să se întoarcă, i-a răspuns femeia şi a izbucnit din nou în plâns.

Nu mai aveam ce face acolo. Am salutat şi am plecat cu imaginea acelei mame îngrijorată pentru soarta  copilului ei şi dezamăgit că n-am putut să-l ajut pe Marian.

Citeşte mai mult >>

AVOCAŢII CERULUI

La Târgul Gaudeamus din anul acesta, am descoperit, la etajul doi al pavilionului principal Romexpo, standul modest al Editurii Singur, din Târgovişte. Pe măsuţa din stand, trona cartea „Avocaţii cerului” scrisă de domnul Ştefan Doru Dăncuş. Am luat-o, am răsfoit-o şi am întrebat-o pe doamna de la stand cât costă. „Treizeci de lei”, mi-a spus ea. Mi s-a părut mult, cartea nu are decât o sută de pagini, iar editura nu era Humanitas şi nici autorul ei Andrei Pleşu  Gabriel Liiceanu sau Radu Paraschivescu, scriitori în vogă, prezenţi la târg. „De ce costă atât de mult?” am întrebat-o pe doamnă. „Cumpăraţi-o şi o să vedeţi de ce.”, mi-a răspuns ea. Am scos din buzunar treizeci de lei. Doamna mi-a dat cartea, mi-a  restituit zece lei şi mi-a mai dat, bonus, o cărticică de versuri a scriitorului. Cu alte cuvinte: treizeci de lei pentru cine întrebă, douăzeci de lei pentru cine cumpără.

Îl ştiu pe Ştefan Doru  Dăncuş” din revista „Caiete Silvane”. Deţine în ea o rubrică de interviuri neconvenţionale. Înterveviaţilor le pune nişte întrebări tip, printre care şi una, evident ironică, „Cum te simţi ca mare scriitor ?” Mi-ar face plăcere să văd cum răspunde dumnealui la această întrebare. L-am văzut apoi la două ediţii „ Zilele Caiete Silvane”. Nu semăna cu tânărul rebel, cu păru-n vânt, din fotografia care-i însoţea rubrica. Era mai în vârstă, mult mai corpolent, cu fruntea mai înaltă, pletele mai rare şi avea, în plus, o barbă înspicată. Ţinuta şi purtarea lui  erau ale unui nonconformist.

Cartea, scrisă la persoana I-a, este concepută ca un proces pentru reabilitarea  lui Ştefan Doru Dăncuş, eroul cărţii,  întemniţat în urma unei condamnări  al cărei motiv scriitorul evită să ni-l spună direct. Ne lasă să înţelegem ceva din fraza: …a greşit şi a plătit într-o vreme când toată lumea fura pe toată lumea. A fost eliberat după ce şi-a ispăşit pedeapsa.  Procesul are loc la Tribunalul Cerului. El se consideră nevinovat: Conform legilor omeneşti trebuie să fiu vinovat deşi, oricât am încercat, nu mi-am găsit nici o vină.

Avocaţii Cerului, în număr de doisprezece, vor încerca să demonstreze  că Ştefan Doru Dăncuş  este, aşa cum se consideră, un OM, fiu al lui Dumnezeu, frate cu Isus,  care a fost obligat, ca şi El, să sufere din cauza răutăţii şi obtuzităţii oamenilor. Această calitate urma să-l absolve de ori ce vină. Mărturiile pe care le aduc ei, ca să demonstreze asta, sunt fragmente din scrierile lui.

Din documentul adus de primul avocat, rezultă că Tribunalul se află în faţa unui caz neobişnuit. Acuzatul este un exemplar ciudat,  despre care… cineva a fost de părere că n-ar strica să-l fixeze pe o cruce…-  exact ca pe Isus Hristos.

Al doilea avocat citează dintr-un alt document, din care reiese că Dumnezeu, auzindu-l pe Ştefan Doru Dăncuş  jelind condiţia umană, a tresărit şi a aflat, mirat, că mai are un fiu.

Următorul avocat reproduce aprecierile sau avertismentele la adresa bisericilor, pe care, aşa cum susţine Ştefan Doru Dăncuş, Dumnezeu  i le-a încredinţat lui, ca să le transmită mai departe. Martorilor lui Iehova, le spune: Sunteţi copiii Mei de care mă bucur;  pe Biserica Catolică o acuză:  Aţi făcut din Cuvântul Meu o armă cu care aţi ucis; pe ortodocşi îi face cămătari; Biserica Penticostală este alintată: …pentru voi am o afecţiune părintească….; Mausoleelor neamurilor arabe le atrage atenţia: Eu nu v-am învăţat să ucideţi, ci să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă; Templelor neamurilor orientale le zice: Aţi venerat zeităţi care nu erau de la mine; teozofilor, oamenilor de ştiinţă şi prezicătorilor le reproşează: Voi aţi fragmentat ştiinţa pe care v-am dat-o. Aţi făcut din ea interes personal şi sfidare.

Al patrulea avocat citează din lamentările acuzatului, ajuns într-o situaţie disperată: Doamne. …lasă-mă să merg la Tine, nu sunt pe măsura aşteptărilor tale; De ce trebuie să fiu eu aşa, de ce nu ca ei (ca ceilalţi oameni n.n.)?

Al cincilea vrea să-i ofere lui Ş.D. Dăncuş o circumstanţă atenuantă, legată de ţara în care acesta a fost şi este obligat să trăiască: Stimaţi colegi, nu m-am dus întâmplător în România. Să fugi, asta e senzaţia pe care ţi-o inoculează ţara aceea…

Al şaselea are chiar el revelaţia  că cel aflat în boxă nu este un om oarecare: Ştefan Doru Dăncuş nu se trage din neamul celor doi aruncaţi din Eden. El este OMUL, Omul creat de Dumnezeu pentru a-I fi tovarăş, nu rival. Omul – aşa cum şi L-a dorit Dumnezeu dintotdeauna.

Al şaptelea lipseşte, iar al optulea  aduce în instanţă un lung şi frumos poem - scris se pare în închisoare -,  o rugă a lui  Ştefan Doru Dăncuş  pentru îngerul său (soţia sa), din care rezultă şi relaţia lui specială cu Dumnezeu: Ia-mi îngerul că nu-l mai pot duce / Puterile ce mi le-ai dat sunt grele / Mă răstignesc nemotivat pe Cruce / Şi nu mai strălucesc în lume stele //

De la al nouălea  avocat, aflăm că pentru el este  o onoare să-l apere pe Ştefan Doru Dăncuş şi că pe baza dovezilor aduse de colegii lui poate afirma răspicat şi cu toată responsabilitatea că OMUL trebuie achitat.  Acest OM n-a fost niciodată vinovat.

Al zecelea este Avraam, întâiul Patriarh. El dă următorul verdict: Isus a fost Fiul Omului. Ştefan Doru Dăncuş, aşa cum reiese din documentele studiate, este fratele Lui. Cer ca acuzatul să fie scos din boxă. …Verdictul meu: Nevinovat. Irevocabil.

Al unsprezecelea susţine şi el că Dăncuş este fratele lui Isus şi precizează că i s-au dat puteri necunoscute oamenilor.

 Cel de al şaptelea, venit între timp, prezintă instanţei manuscrisul „Copiii Raiului”. Este vorba despre nişte fiinţe suave şi naive, perechi izolate de Adami şi Eve în care recunoşteam tristeţea şi lumina cuplului primordial. Pentru ei merită să lupte şi să sufere, consideră Ştefan Doru Dăncuş. Coboară de munte - aşa cum în trecut au făcut-o Moise şi Isus - şi începe o răfuială cu viermii…din ce în ce mai graşi, gelatinoşi, plini de râia orelor exacte şi mirosind a latrină temporală, care se consideră stăpâni pe destinele oamenilor şi le provoacă necazuri şi suferinţă, cu popii, ajunşi robii dracului şi ai banului.

  Acelaşi avocat prezintă jurnalul din închisoare al lui Ştefan Doru Dăncuş, partea cea mai consistentă a cărţii, care trece în revistă  patimile lui:

Ieri am fost căutat de mama şi de soţia mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu în închisoare şi am spus că asta în care stau e una mică, în comparaţie cu marea închisoare ce se numeşte Terra…sau puşcăria cu deschidere la Marea Neagră (România n.n.)  A vrut să spună că mai greu decât lui, le este celor din afara închisorii.

Adevărul este că şi lui i-a fost foarte greu. Spirit mândru şi liber, i-a fost imposibil să se împace cu   condiţia de puşcăriaş. Acolo a citit foarte mult, a scris, a ţinut prelegeri colegilor de celulă, a avut discuţii individuale cu ei, le-a scris misive pentru cei „de afară”, a băut multă cafea, a fumat mult şi a…. suferit, suferit, suferit.

 A suferit din cauza condiţiilor din celulă: o colivie gri, un fel de depozit în care se aruncă lucrurile care nu-ţi trebuie, un spaţiu în care este mizerie, sunt muşte, foşcăie gândacii, sunt şoareci, iar becul arde neîntrerupt, ziua şi noaptea, obligându-i pe deţinuţi să doarmă cu capul sub pernă; pe holuri, gardienii fluieră, enervant, tot timpul.

A suferit de dorul soţiei, îngerul  lui „de afară”.

A suferit, mai ales, din lipsă de libertate, din cauza faptului că orele trec, uneori, ca veacurile de greu.  Cea mai cumplită stare în puşcărie e aşteptarea, spune el.

Abia când ura nu l-a mai înecat, când a reuşit să-şi ierte călăii, şi a conştientizat şi că puşcăria în care se află face parte dintr-un plan divin, suferinţa i-a devenit suportabilă, iar celula un loc unde se petrece zilnic un miracol. Îşi dă seama şi că: Comparativ cu patimile lui Isus, detenţia mea este o blândă vacanţă.  

 Într-o noapte, în somn, a avut o revelaţie. O voce i-a spus: „În orice închisoare te-ai afla,  tu trăieşti în Biserica Mea.”

În închisoare, Ştefan Doru Dăncuş are impresia că este dotat cu puteri supranaturale: se roagă lui Dumnezeu să plouă, şi plouă atât de mult încât se inundă oraşul Baia Mare, în apropierea căruia este penitenciarul unde a fost deţinut. I-am spus Gabrielei (soţia lui n.n.) că dispun de puteri noi. „Poate erau necesare zidurile şi gratiile pentru ca acestea, existând în faza latentă, să se dezvolte în paralel cu starea de captivitate…..Deţinuţii din cameră nu ştiu nimic despre asta şi nici nu trebuie să ştie, încă. Vor afla cine a stat printre ei abia după ce voi fi plecat – vor regreta că nu mi-au pus întrebări, că şi-au irosit vremea jucând cărţi sau remi pe ţigări.”

  Conştient că este un om deosebit, cu o misiune specială pe Pământ, dată de Dumnezeu, se simte şi obligat să se pronunţe şi să facă lumină în legătură cu unele dintre problemele controversate care frământă omenirea, cum ar fi: naşterea, moartea, reîncarnarea, Raiul etc.  Aproape de sfârşitul cărţii ne spune: Nu va mai veni nimeni după mine care să vă spună aceste lucruri, aşa cum nimeni, niciodată, nu va mai inventa becul electric.

Al doisprezecelea avocat a fost  Iuda, care în loc să-l apere îl acuză:  A fumat, a băut, s-a drogat cu ceşti mari de cafea, s-a culcat cu mai multe femei, şi-a urât aproapele, a minţit, a furat, s-a crezut mai mare decât Dumnezeu, ……a făcut doi copii pe care i-a lăsat de izbelişte…

A fost dată sentinţa finală în „Cazul Dăncuş”, din care, printre altele, rezultă că cel în cauză „este nevinovat, indiferent de deciziile luate de autorităţile timpului în care a apărut”,  şi că „este absolvit în totalitate de vinovăţia de-a-şi grăbi apariţia într-o lume nepregătită pentru a înţelege ce spune.”

Eu am înţeles că mărturia lui Iuda n-a fost luată în considerare, nu pentru că n-ar fi fost adevărată, ci poate pentru că Tribunalul a considerat că, între timp, Ştefan Doru Dăncuş şi-a ispăşit aceste păcate, sau poate fiindcă i s-au pus în balanţă faptele bune şi faptele rele, primele înclinând balanţa de partea lor. Nu cred că era suficient să i se recunoască calitatea de Frate al lui Isus, ca să fie absolvit de orice vină. Sunt convins că şi în cer, ca şi pe pământ, nimeni nu este mai presus de lege. Dovada o constituie faptul că, demult, la începuturi, au fost izgoniţi din cer Adam, Eva şi mai mulţi îngeri pentru că au încălcat nişte legi.

Am mai înţeles că, în cartea lui Ştefan Doru Dăncuş, este vorba de o ficţiune, în care autorul i-a împrumutat eroului principal numele său, personalitatea sa, convingerile sale şi foarte multe elemente din biografia sa. Cartea este un protest la adresa neregulilor din societate şi împotriva nedreptăţilor pe care oamenii i le-au pricinuit autorului. Nu consider că tot ce a făcut eroul cărţii a fost corect şi nu sunt de acord cu tot ce-a spus sau a gândit el.

Cartea este interesantă şi scrisă ori foarte vehement, ori de-a dreptul duios. Mi-a plăcut. Merita treizeci de lei.

 

Citeşte mai mult >>