Sursa: MECANICII’61, Anul 7, Nr. 2, februarie 2011
SCRIITORUL ARTEMIU VANCA LA A TREIA LANSARE DE CARTE
Scris de Adrian POPA
Dacă până mai ieri ne lăudam cu doar o colegă ce pătrunsese în „lumea bună” a scriitorilor, cu referire directă la Corina Firuţă, care s-a impus printr-o antologie de poezie românească contemporană româno-engleză, prin trei scenarii radiofonice, date pe post („La porţile mării”, „Regăsirea” şi „Robert Shanon”), prin două scenarii de teatru TV, de asemeni date pe sticlă (transpunerea „ecrano” a antecedentelor radio „La porţile mării” şi „Regăsirea”), iată că avem astăzi a ne mândri cu un scriitor ce se impune atenţiei publicului cititor şi criticii literare (chiar dacă la început în plan teritorial) : colegul Artemiu Vanca este prezent cu lansarea celei de a treia cărţi a sa, COMORILE DE SUB MESEŞ, apărută la Editura Contrast în chiar luna aceasta.
Volumul reprezintă cel de al treilea roman din ciclul „Comori” („Comoara din Dealul Magiarului” – apărută în 2009, „Secretul comorii” – apărută în 2010 şi prezenta) şi este fără tăgadă confirmarea devenirii unui inginer (şi ce inginer !) într-o nouă înfăţişare uma–socială: aceea de scriitor.
Cine îl cunoaşte mai îndeaproape pe Mirel Vanca poate să confirme că „inginerul pensionar” este astăzi mai activ şi plin de căutări profesionale (în noua lui direcţionare) decât în anii de dăruire tehnică de la Işalniţa şi Rovinari. Nu-mi amintesc să-l fi auzit pe Mirel preocupat, de cum făceau alţi colegi sau predecesori, să meargă (funcţioneze) mai bine o turbină de 330 MW. Ei bine, Mirel e astăzi atent la orice indiciu care-l poate face să afle cât mai multe despre arta de a scrie un roman. Pentru el, Mario Vargas Llosa – recent laureat al Premiului Nobel pentru literatură – este „profesorul prin corespondenţă” în această
Antologia de eseuri critice a lui Llosa este pentru Mirel un manual, pe care dacă nu-l conspectează, cel puţin îi subliniază ideile de reţinut, iar Mario Vargas a fost preocupat – dacă nu obsedat – de cum au construit înaintaşii romanele monumentale (Victor Hugo – Mizerabilii etc, etc.).
Încă din Prolog la „Adevărul minciunilor”, laureatul Premiului Nobel, mărturiseşte că de la prima povestire, a tot fost întrebat dacă ceea ce a scris „era adevărat”. Mărturisesc - la rându-mi - că după ce am citit volumele din ciclul „Comori”, l-am întrebat pe autor - ba despre una, ba despre alta – dacă ceea ce povestise „era adevărat”.
După apariţia recentei cărţi „Comorile de sub Meseş”, domnul Artemiu Vanca mi-a răspuns la obsedanta întrebare, într-un stil de „preacurvit” scriitor : Dacă ceea ce ai povestit pare veridic, înseamnă că ai făcut o treabă bună. Bine înţeles că „memoria este punctul de plecare al fanteziei” (am citat din Mario Vargas Llosa) scriitorilor, dar important este în final cât de credibilă este povestea pe care ai scris-o. De aceea nu voi mai spune ce este real (şi este multă reproducere a realităţii în cărţile mele) şi ce este ficţiune. Cert este că m-am străduit să nu alterez cu nimic autenticitatea atmosferei istorico-sociale a epocii şi locurilor. Bravo !! Ia, de vezi!
Acum putem vorbi puţin şi despre carte. „Comorile de sub Meseş” continuă periplul prin viaţă al principalilor eroi din anterioarele două romane, în parcursul de la copilărie la adolescenţă, cu desfăşurarea acţiunii în oraşul Zalău (pe când erau elevi în clasa a VI-a) şi în sate sălăjene pe unde mergeau în vacanţe.
Este de necontestat că această carte, ca de altfel întregul ciclu „Comori”, este o frescă a Sălajului postbelic – urban şi rural – şi o incursiune în istoria locurilor, prin exploatarea documentării asupra siturilor arheologice din zonă.
La modul profesionist, autorul îşi alege excelent personajele (fie reale, fie inventate), fiind caractere reprezentative, ce-l ajută să asambleze edificiul romanului : Floriţa – modelul „cuminţeniei pământului” din Sălajul romancierului, Bunicul – monumentul senectuţii rurale, profesorul pensionar Miclea, custodele depozitului de cărţi preluate de la ASTRA – prototipul „apostolului” dăruit să slujească până la moarte copiilor însetaţi de învăţătură, învăţătorul Mureşan din Moigrad – reprezentantul intelectualităţii satelor, badea Grigore – autodidactul şlefuit intelectualiceşte prin munca sa cotidiană, care-l punea în contact cu oameni de cultură şi mulţi alţii. Chiar personajele secundare sunt alese cu meşteşug (exemplul Tătăroaicei), pentru a da culoare peisajului şi acţiunii în întregul ei.
Acţiunea – care nu trebuie deconspirată, ceea ce ar ştirbi din plăcerea lecturii – se derulează în satul natal, la Şimleu, la Zalău, în Moigrad şi satele învecinate, unde scriitorul găzduieşte întâmplări plasate atemporal, cochetând chiar cu metafizica (transportul ideatic de imagini prin vise între medii compatibile, premoniţia).
Întreaga desfăşurare a acţiunii stă sub semnul românismului, dragostei de ţară şi de neam a principalelor personaje ale cărţii. Şi – aşa cum spunea criticul Al. Rosetti într-un mic eseu despre „MIZERABILII” lui Victor Hugo – „acolo unde cunoaşterea directă nu a fost posibilă, autorul a împlinit golul imaginând realitatea cu o putere de adevărat vizionar”. Ei bine, nu este nici o exagerare dacă translatăm această aserţiune la autorul „Comorilor”.
Cine l-a cunoscut mai îndeaproape pe inginerul Artemiu Vanca în timpul exercitării meseriei sale certificate, îl considera un tip pragmatic, aspru în judecăţi, mai puţin aplecat spre introspecţie, spre intuiţie – ca ansamblu al proceselor de reflectare senzorială a fenomenelor realităţii. Nimic mai fals !
Scriitorul Artemiu Vanca s-a auto-şcolit (nu mai amintim căile folosite), devenind un povestitor atât de cuceritor, încât lectura cărţilor sale este o desfătare. Fără a o căuta cu tot dinadinsul, ne reamintim de o zicere a lui Mario Vargas Llosa despre faptul că personajul principal al cărţii nu este unul sau altul din eroii romanului : „vizibil sau invizibil, martor sau protagonist ce relatează din interiorul naraţiunii......, naratorul este în permanenţă cel mai important personaj din toate ficţiunile şi în orice caz invenţie, el însuşi ficţiune, chiar şi în situaţiile acelea înşelătoare.......când autorul romanului se ascunde în pielea naratorului”.
Ca o zicere de concluzie, îţi spunem un BRAVO! Colegial, Cornele şi să ştii că sigur, domnul învăţător Valeriu Vanca (alias Vasile Straja) este mândru de tine, acolo sus – din toate punctele de vedere – chiar dacă l-ai dojenit (cu respectarea bunei cuviinţe de la fiu la părinte), dojană care – mie personal – mi se pare neîndreptăţită.
Oricum, nutresc în continuare speranţa că voi citi şi romanul cu colegii de facultate ai lui Cornel, chiar dacă-s obligat până atunci să fac lectura altora ce curg în sensul narării cronologice a sagăi sălăjene.
